Ștefan Baghiu, lector universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, susține într-o postare publicată pe Facebook că reducerea sporului de doctorat reprezintă, în realitate, o diminuare de venituri într-un sistem universitar deja subfinanțat și acuză o „viclenie retorică” în discursul premierului Ilie Bolojan, care ar deplasa dezbaterea de la finanțare la „diplome” și „dedicare”.
Baghiu afirmă că problema reală a universităților nu este existența sporului doctoral, ci subfinanțarea cronică a educației și cercetării. El amintește că România alocă aproximativ 3% din PIB pentru educație, deși ținta asumată de ani de zile este 6%, iar pentru cercetare procentele sunt mult sub nivelul de 1% invocat în strategiile publice. În opinia sa, orice discuție despre reformă ar trebui să înceapă de la acest dezechilibru structural.
Profesorul ULBS contestă afirmația premierului potrivit căreia „nu de diplome ducem lipsă”, argumentând că România are una dintre cele mai scăzute ponderi de absolvenți de studii superioare din Uniunea Europeană în rândul tinerilor între 25 și 34 de ani și o rată ridicată a abandonului școlar. Din această perspectivă, spune el, sistemul ar trebui să producă mai mulți absolvenți și să fie susținut financiar pentru a face acest lucru.
În ceea ce privește sporul de doctorat, Baghiu susține că acesta a funcționat ca o formă de compensare într-un sistem cu grile salariale „cronic subdimensionate”. Reducerea lui fără majorarea salariilor de bază ar însemna, în practică, o scădere de venituri, în special pentru asistenții și lectorii tineri, care, potrivit acestuia, suportă cea mai mare parte a activităților didactice și administrative.
El respinge și ideea că profesorii ar fi insuficient dedicați, afirmând că realitatea din universități înseamnă adesea 50-60 de ore de muncă pe săptămână, presiune pe publicații și proiecte și sarcini birocratice extinse. În opinia sa, a pune accentul pe „dedicare” în contextul reducerii finanțării reprezintă o formă de stigmatizare a personalului academic.
Redăm textul integral al profesorului Ștefan Baghiu:
„Viclenia retorică din discursul lui Ilie Bolojan e că mută discuția de la problema reală – subfinanțarea sistemică a educației și precaritatea salarială din universități – la o judecată de valoare despre „diplome” și „dedicare”. În loc să răspundă la întrebarea legitimă: „de ce tăiem venituri și de ce reducem cheltuieli într-un sistem deja subfinanțat?”, el ne spune că problema ar fi lipsa de determinare a profesorilor și obsesia lor pentru titluri. E ce făcea și Daniel David, ministrul care a măcelărit sistemul public de educație anul trecut: îți spunea că profesorii sunt vinovați de rezultatele slabe ale elevilor. Ilie Bolojan completa de pe atunci că s-au mărit salarii în învățământ, dar n-a văzut rezultate. Bugetul la educație e 3% din PIB, când ar trebui să fie 6% (așa cum a promis România de 15 ani), bugetul la cercetare e 0,2 sau 0,4% când trebuie să fie 1%. Nu ar trebui să mai acceptăm să vorbim despre educație în România fără să se înceapă cu acest fapt: banii noștri din taxe, banii de la bugetul de stat, nu merg către copiii noștri așa cum ne-au promis politicienii. Mai mult, banii de la bugetul de stat nu merg către dezvoltarea și educarea cetățenilor astfel încât tinerii să ne facă tuturor un viitor mai bun.
Să încetăm cu balivernele neoliberale despre merit și privatizare: învățământul public de masă finanțat corect de stat este singura cale prin care putem scoate oameni din sărăcie și prin care putem construi o societate corectă. Doar așa, doar în timp, doar cu respect față de educație și bugete corecte și salarii atractive pentru cei din sistem.
Acum Bolojan merge și mai departe: ne spune că „nu de diplome ducem lipsă”. Asta este o propoziție falsă, chiar dacă sună bine pentru neoliberali care, mințind, ne tot spun că avem prea mulți bugetari și un aparat de stat prea mare. Efectiv e o minciună: după cum repetăm mai multă lume de ani de zile pe cifre clare, România are una dintre cele mai mici ponderi de absolvenți de studii superioare din UE în segmentul 25-34 de ani. Are una dintre cele mai ridicate rate de abandon școlar. Cu toate problemele lui, sistemul ar trebui să producă mai multe diplome – și pe cât se poate de bune. Dar cantitativ, elementar, ceea ce spune este o minciună: România are nevoie de diplome, adică de specializări postliceale și universitare. România este praf la numărul de oameni care au studii superioare, iar premierul minte fără rușine. În loc să adreseze problema reală: nu băgăm bani în educație, găsește țapi ispășitori – profesorii și cercetătorii. Niciun guvern nu a fost atât de tupeist poate în istoria recentă a României: să subfinanțeze și să tragă apoi de urechi oamenii care formează tineri în România.
Nimeni nu apără diploma ca obiect decorativ. Sporul doctoral, în România, nu a fost un moft simbolic, ci o formă de corecție salarială într-un sistem în care grila de bază este cronic subdimensionată. Pe scurt – și aici poate s-a greșit – în loc să refuze și să ceară integrare în salarii, profesorii au mers înainte cu bonificația prin spor de doctorat. Dar cât de lipsit de rușine poți fi să îi spui unui asistent universitar care face 3500-4000 de lei pe lună în mână după 10 ani de școală că jumătate din ăia 600 de lei pe care îi primește în plus prin sporul de doctorat trebuie să dispară? Și, mai mult, de ce nu s-a tăiat sporul prin integrarea sumei în salarii? Da, să vină guvernul și să ne spună: tăiem sporul pentru că mărim salariile cu valoarea lor. Dar când reduci acel spor fără să crești salariile de bază, nu pedepsești „formalismul academic”, ci reduci și mai mult atractivitatea unei cariere deja vulnerabile, mai ales pentru asistenții și lectorii tineri, cei care duc cea mai mare povară didactică. Și tehnic ei acum operează o tăiere de salarii, cum au făcut anul trecut în preuniversitar.
Și mai grav este subtextul moral: profesorii nu sunt suficient de dedicați, ne spune Bolojan. Este o narațiune veche, reciclată în perioade de austeritate. În 2010, ne-a amintit recent Sorin Gog, Traian Băsescu compara norma de 16 ore a unui profesor cu cele „16 ore pe zi” ale sale, sugerând că problema este, implicit, lenea sau confortul bugetarilor. Cerea plata cu ora al profesori. Daniel David a venit anul trecut să ne spună că profesorul trebuie să stea 8 ore în școală pe zi. Așa ceva nu doar că nu se întâmplă în Europa nicăieri, dar școlile sunt complet subfinanțate și nu există dotări minimale pentru activități acolo. De multe ori profesorii nici n-au birourile lor. Același tip de insinuare reapare acum, sub forma unei predici despre determinare. Doar că realitatea din universități arată altfel: 50-60 de ore pe săptămână, raportări birocratice interminabile, presiune pe publicații, proiecte, evaluări interne și externe, coordonări, administrație. Vara nu este vacanță, ci singura fereastră în care cercetarea mai poate fi făcută fără întreruperi, ne arată tot Sorin Gog, sociolog la UBB. A invoca lipsa de „dedicare” într-un sistem care funcționează prin supra-muncă și auto-exploatare este o formă de dispreț instituțional. Este mai simplu să spui că oamenii nu sunt suficient de motivați decât să recunoști că bugetul educației rămâne la coada Europei, că salariile sunt necompetitive și că politicile publice nu oferă stabilitate pe termen lung.
Ok, sunt probleme cu plagiate, cu profesori care nu își îndeplinesc sarcinile de cercetare? Păi vorbește despre acele probleme, creează comisii serioase, bagă mai mulți bani o perioadă în verificarea acestora, nu ne trage la răspundere pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Hai să facem împreună asta: plătim mai bine, deschidem posturi noi, dar facem o reevaluare corectă a activității universitarilor și cercetătorilor. Îl ține pe Bolojan să investească mai mult în educație ca să o pună pe picioare? Sau va distruge un sistem doar pentru că politicienii și-au bătut joc de instituția doctoratului prin plagiat – Bolojan însuși având miniștri plagiatori în guvern și chiar cochetând cu ideea de a pune un ministru al educației plagiator recent. De fapt, din câte ne dăm seama, Bolojan ne spune că „nu de diplome ducem lipsă” pentru că e înconjurat de oameni cu diplome luate fără merit. Dar România are nevoie de diplome, are nevoie de specializări. Să renunțăm la acest anti-elitism găunos, instrumentalizat astăzi pentru distrugerea sistemelor publice de educație și cercetare.
Toate economiile dezvoltate investesc masiv în educație și în forță de muncă înalt calificată. Nu pentru că „adoră diplomele”, ci pentru că știu că fără capital uman calificat nu există competitivitate economică. A reduce finanțarea și a moraliza despre caracterul profesorilor nu este reformă, este regres. Iar regresul, în educație, nu se vede imediat în sondaje – se vede peste o generație, când descoperi că ai prea puțini absolvenți, prea puțină cercetare și prea puțină inovație ca să mai recuperezi decalajul. Când descoperi că nu mai ai un sistem”.
Informații de context
Guvernul a adoptat în 24 februarie 2026 o ordonanță de urgență care prevede diminuarea indemnizației pentru titlul științific de doctor la 500 de lei brut lunar în anul 2026, față de aproximativ 950 de lei brut în prezent, ceea ce înseamnă o reducere de aproape 50%.
Premierul Ilie Bolojan a declarat, după ședința de Guvern, că măsura a fost stabilită „în baza discuției cu reprezentanții universităților” și că sporul pentru doctorat „nu este o practică pe care o regăsim în țările din vestul Europei”, susținând că salarizarea este determinată de gradul didactic, care include titlul de doctor.
Ministerul Educației a transmis, într-un răspuns pentru Edupedu.ro, că reducerea temporară a sporului de doctorat a fost considerată „varianta cea mai bună” în raport cu alte opțiuni precum reducerea salariilor cu 10% sau disponibilizări. Mai mulți rectori, între care Liviu George Maha și Dan Cașcaval, au contrazis însă public afirmația premierului că reducerea sporului ar fi fost propusă sau susținută de reprezentanții universităților.
Raluca Pantazi
Ioana Nicolescu
Redacția
Ana Moise