Școala de lângă Biserică sau cinci zeci și patru de nume / Op Ed / Profesorul Mihai Fârtat

Pe la jumătatea deceniului al optulea din secolul trecut România rurală a fost martoră și actor principal în procesul de sistematizare/urbanizare a satelor, adică a procesului de strămutare a localnicilor din satele mărginașe spre centrele de comună. Procesul avea să asigure oamenilor condiții optime de locuire – drumuri asfaltate, curent electric, eventual canalizare și încălzire centralizată. Deși intențiile păreau onorabile și mărețe, neluarea în seamă a tradițiilor, a spiritului localităților și fără a respecta norme elementare de urbanism, procesul a eșuat și a fost evident abandonat. Satul Valea Grădiștei urma să dispară, locuitorii fiind strămutați la asfalt.

Sigur că organizatoric lucrurile nu erau așa simple cum păreau de sus. Pe plan local nu se mai eliberau autorizații de construire decât pentru anumite zone, astfel încât tinerele familii care doreau să-și construiască o casă nu o puteau face decât în zona sistematizabilă. Astfel, satele limitrofe se depopulau încet-încet.

În ceea ce mă privește, rețin faptul că în comuna în care am crescut s-a realizat și o reformă a parohiilor din comună, practic parohia din satul Valea Grădiștei s-a desființat, enoriașii fiind arondați parohiei din satul de la centrul comunei. În limbajul de azi, cele două parohii s-au comasat, una dintre ele fiind absorbită de cealaltă. Măsura era justificată atât prin numărul în scădere al enoriașilor de pe Vale cât și de penuria de preoți specifică perioadei. Evident, măsura părea rațională, satul urma să dispară, deci și parohia.

În plină dictatură comunistă, oamenii – cei puțini care mai locuiau în sat – și-au declarat nemulțumirea în fața primarului de atunci. Pot doar să-mi imaginez ce a simțit primarul de atunci (cu origini strămoșești în acel sat) când a trebuit să prezinte problema către mai marii zilei de la județ. Cert este că s-a găsit o soluție de compromis, preotul (el însuși fiu al satului) va oficia slujbele alternativ în cele două biserici. Situația s-a acutizat în momentul în care s-a pus problema slujbelor mari (Învierea), pentru care fiecare comunitate dorea prioritate – cei de pe Vale deoarece biserica (și satul) era mai veche, cei de la centru deoarece erau mai la … centru – dar soluția a venit firesc – în fiecare an, alternativ, adică respectând REGULA pe care o stabiliseră.

Memoria mea afectivă reține și acum mirosul pământului reavăn când mergeam spre biserica de pe Vale, spălați, gătiți, treziți cu noaptea în cap și însoțind cohorta de adulți care boscorodeau ierarhii, conducerea partidului, vremea și vremurile…Dar s-au ținut de ceea ce hotărâseră!

Reflectam la aceste lucruri conducând spre vechea bisericuță pe care voiam să o arăt nepoților. Cea mai mare surpriză a fost că după aproape jumătate de secol satul nu numai că nu a dispărut, ba chiar s-a dezvoltat.

Primul lucru observat este drumul asfaltat, cu rigole, marcat și consolidat care leagă centrul comunei de sat. Curentul electric, care era în anii ˊ70 argumentul suprem de strămutare, ajunge și el prin rețeaua care urmărește drumul.

Pare că nici pantele de la Colnic nu mai sunt atât de abrupte, drumul care taie pădurea în două a fost amenajat astfel încât permite accesul oricărui autoturism până în vârful dealului, unde sunt încă vizibile urmele unei cetăți dacice. Ce bani ar face un investitor adevărat din valorificarea potențialului turistic al vestigiilor dacice din Podișul Getic,  dar asta ar cere VIZIUNE( și nu doar a vizuinii…).

Au apărut și case noi, evident cu câte una-două mașini în curte sau la poartă, la fel și utilaje agricole mecanizate, mai mari sau mai mici, semn că acolo locuiesc și persoane tinere, nu doar cei uitați/pierduți de sistematizarea ceaușistă.

Fascinați de peisajul de toamnă am ajuns și la biserică. Din nou surpriză plăcută, gard îngrijit, curtea și împrejurimile arată că biserica aparține unei comunități de oameni gospodari.

Pisania de la intrarea în biserica din Valea Grădiștei consemnează: „Această Sfântă Biserică cu hramul Sf. Arh. Mihail și Gavril s-a zidit în anul 1816(…). Renovată prima dată la 1875, iar a doua oară la anul 1950(…). La anul Domnului 2000 s-a reparat acoperișul și s-a(u) refăcut din nou tencuiala și pictura exterioară(…).” și îi menționează pe ostenitorii care au ridicat edificiul.

Uitasem că lângă biserică funcționase mulți ani o școală primară. Localul școlii, cu două săli, a fost părăsit odată cu plecarea tinerilor din sat. Nu știu câți elevi mai sunt acum în sat, dar de mulți ani ei sunt transportați cu microbuzul școlar la școala de centru. Obișnuit cu localurile școlare abandonate din lipsă de elevi, mare mi-a fost mirarea când am remarcat că localul părea bine îngrijit, curtea cu iarba cosită, firma la locul ei, ferestrele întregi. Văzând panourile pentru afișaj electoral mi-am amintit că în local se organizează secția de votare, deci Primăria probabil se ocupă de întreținerea ei.

Ipoteza mi-a fost infirmată de un bărbat (era, să zic, bătrân) care păștea vaca în apropiere și care mi-a spus că el îngrijește curtea școlii. L-am întrebat cine i-a dat această sarcină și mi-a răspuns uimit: Nimeni. Am insistat să văd de ce se îngrijește de școală, ce interes îl mână.

Mi-a răspuns ușor vexat: Cum adică?! Este Școala Noastră!

Evident că nu m-am mulțumit cu atât și am continuat discuția. Mi-a povestit că acolo a învățat el și tot acolo și copiii lui, că Școala și Biserica  reprezintă repere cât se poate de reale, concrete și foarte importante pentru comunitate, totul se petrece până în școală/biserică, spre școală/biserică, dinspre școală/biserică.

Mai mult, văzându-mă interesat, bătrânul mi-a povestit cu lux de amănunte cum liota de copii adunați de pe dealurile dimprejur se jucau în așteptarea învățătoarei. Cum o vedeau ivindu-se după cot (pârâul cotește la vreo 200 de metri), hoarda de învățăcei o lua la fugă să o întâmpine și cel mai cuminte avea privilegiul de a primi sacoșa cu caiete (caietele pe care le lua acasă să le corecteze temele) și cărți.

Alaiul astfel format ajungea la cișmea, unde doamna își spăla cizmele de cauciuc. Da, doar cu cizme din cauciuc putea ajunge în acel sat, la școala unde era așteptată de copiii zgomotoși. Evident, și copiii erau îndemnați să-și curețe încălțările. Odată ajunși în clasă, doamna lor(care pentru ei era un model de eleganță) își punea pantofii și devenea Doamna Învățătoare.

Doamnele și domnii învățători care s-au perindat pe la această școală s-au mutat de mult doar în memoria celor cărora le-au pus tocul în mână și i-au învățat să-l folosească, dar faptul că la zeci de ani de când niciun copil nu mai trece pragul acestei clădiri ea este în conștiința acestor oameni Școala Noastră dovedește că noroiul acestor drumuri nu a fost inutil desfundat de generațiile de dascăli.

Iar ei, învățăceii s-au împrăștiat în toate direcțiile, au lucrat ca muncitori în construcții, în industrie, transporturi, unii au ajuns ingineri, profesori, doctori, avocați. Câțiva au ajuns figuri ilustre ale unor universități sau decidenți politici ai vremurilor. Câțiva au rămas în sat și se ocupă de agricultură sau de creșterea animalelor. La zilele sorocite curtea Bisericii se umple cu cei care îi pomenesc pe moșii și strămoșii lor. Cununii sau botezuri nu s-au mai oficiat de mult.

Întorcându-mă spre centru mă gândeam că în pofida celor ce auzisem și simțisem în dialogul purtat, totuși locul nu poate avea un viitor, oamenii vor pleca spre alte zone unde este mai EFICIENT să trăiești. În definitiv, cât să-ți permiți să faci lucrări de întreținere a unui drum de 6-7 km, o rețea de distribuție a curentului electric paralelă, șanțuri etc pentru probabil sub 200 de locuitori? Oare este sustenabil(interesant cuvânt!) un asemenea efort? Și uite așa demonul vetust al  sistematizării comuniste începu să-mi dea târcoale.

Dar realitatea imediată m-a adus cu gândurile în actualitatea vizibilă, după o curbă a trebuit să ocolesc cu măiestrie(drumul este totuși îngust) un grup de trei persoane care aveau ceva de discutat – o pereche de tineri și o doamnă venerabilă …care folosea un triciclu modern electric. Fiind forțat să merg foarte încet am avut ocazia să văd un lucru pe care la venire nu-l observasem, gospodăria din apropiere era dotată cu panouri solare, care alături de vehiculul electric și de dispozitivele pe care le-am observat în gospodărie m-a făcut să am convingerea că oamenii aceia nu numai că nu vor pleca nicăieri, sunt hotărâți să rămână ACOLO și să dezvolte ceea ce au.

Iată cum ceva aberant, care a început ca o măsură de reformă(sistematizarea satelor) desigur justificată fiscal-bugetar, s-a dovedit în timp(destul de repede raportat la scara istoriei) nu numai inutilă ci și generatoare de costuri umane și culturale mult superioare eventualelor beneficii financiare și a fost abandonată. Artizanii ei nici nu cred că s-au gândit la efectele de peste 50 de ani.

Oare ce va reține istoria? Teoria ne spune că istoria se scrie pornind de la izvoare. Cred că va reține ceea ce scrie în pisania bisericii și ceea ce menționează placa de marmură a fântânii din fața școlii: „Satul Valea Grădiștea este recunoscătoare fiilor săi morți în răsboiul pentru întregirea neamului ridicând această piatră în numele eroilor de la 1877 și 1916-1918 cu ajutorul tuturor sătenilor și concursul dezinteresat al Domnului Nicu C. Popa învățător titular.” … și urmează 54 de nume.

CINCI ZECI și PATRU de nume! Izvorul din fața școlii de lângă biserică mai curge.