I. O întrebare care vine în fiecare iunie. La sfârșitul fiecărui an școlar ne luăm rămas bun de la o generație. Facem fotografii, părinții ne mulțumesc, copiii pleacă. Și de fiecare dată îmi rămâne în minte aceeași întrebare, pe care o pun aici fără ocolișuri: unde se duc copiii aceștia după ce ies pe poarta școlii?
Am lucrat o perioadă cu ei. Am învățat împreună să stea la masă, să-și aștepte rândul, să ducă un lucru la capăt, să spună „mulțumesc” și „nu pot singur”. Fiecare pas a costat răbdare, timp și bani publici. Și apoi, la 18 sau la 20 de ani, mulți dintre ei ajung acasă, între patru pereți, unde tot ce au câștigat în școală se pierde încet, lună de lună.
Nu scriu despre asta din auzite. Scriu pentru că am văzut ce pot acești copii atunci când li se dă o treabă adevărată de făcut. Și pentru că am găsit, căutând date, o cifră care m-a făcut să recitesc de trei ori același paragraf.
II. Ce arată cifrele
Am adunat mai jos doar date ale instituțiilor publice, românești și europene. Am trecut la fiecare și momentul la care se referă, pentru că nu toate instituțiile publică la fel de des. Primul tabel arată unde ne aflăm față de restul Uniunii Europene, după raportul de țară al Comisiei Europene pentru România, publicat în iunie 2026.
Tabelul 1. România față de media Uniunii Europene
| Indicator | România | Media UE |
| Tineri cu dizabilități care părăsesc școala timpuriu (2024) | 61,6% | 24,6% |
| Diferența de ocupare dintre persoanele cu și fără dizabilități (2025) | 45,4 puncte | 24,2 puncte |
| Persoane cu dizabilități între 55 și 64 de ani care lucrează (2024) | 24,3% | 55,1% |
Al doilea tabel adună câteva cifre din România, de la copiii aflați acum în școli până la oamenii care ar trebui să fie la lucru.
Tabelul 2. Câteva cifre din România
| Ce am măsurat | Cifra | Momentul |
| Copii cu dizabilități în evidența DGASPC | 81.328 | 30 iunie 2023 |
| din care cu grad grav | 49.527 | 30 iunie 2023 |
| Elevi cu dizabilități în învățământul special | 25.929 | anul școlar 2022-2023 |
| Persoane încadrate în grad de handicap, în total | 980.873 | sfârșitul anului 2025 |
| Adulți cu dizabilități în vârstă de muncă (18-64 de ani) | peste 430.000 | 2026 |
| Sume plătite de angajatori pentru neangajare, în 2023 | 2,78 mld. lei | anul 2023 |
| Sume plătite de angajatori pentru neangajare, în 2024 | peste 3,1 mld. lei | anul 2024 |
| Unități protejate autorizate | 459 | 1 aprilie 2026 |
| Persoane cu dizabilități angajate în ele | circa 2.011 | 1 aprilie 2026 |
Să le citim pe rând. Avem peste 80.000 de copii cu dizabilități în evidențele direcțiilor de protecție a copilului, iar peste 60% dintre ei au grad grav. Cei mai mulți sunt la vârsta școlii primare și gimnaziale. Sunt, deci, copiii care se află acum în băncile noastre.
Mai departe, Comisia Europeană arată în raportul de țară pentru România că aproape doi tineri cu dizabilități din trei părăsesc școala înainte de vreme. Media europeană este de unul din patru. Iar la capătul drumului, diferența dintre cât lucrează oamenii cu dizabilități și cât lucrează ceilalți este la noi de 45,4 puncte procentuale, aproape dublu față de media Uniunii. La cei între 55 și 64 de ani, doar unul din patru mai are un loc de muncă, în timp ce în Europa lucrează mai mult de jumătate.
Asta e partea pe care o bănuiam cu toții. Partea care m-a oprit este alta.
III. Taxa pe neangajare
Legea 448/2006, la articolul 78, spune limpede că instituțiile publice și firmele care au cel puțin 50 de angajați trebuie să aibă printre salariați persoane cu dizabilități, în proporție de cel puțin 4%. Cine nu respectă această obligație are două căi: plătește lunar la bugetul de stat o sumă egală cu jumătate din salariul minim brut pentru fiecare post neocupat sau cumpără, în aceeași valoare, produse și servicii de la unitățile protejate autorizate.
În teorie, legea împinge angajatorul spre angajare. În practică, s-a întâmplat invers. Potrivit datelor comunicate de ANAF, angajatorii publici și privați au plătit aproximativ 2,78 miliarde de lei în 2023 și peste 3,1 miliarde în 2024, adică mai mult de 5,8 miliarde de lei în doi ani, pentru că nu au angajat persoane cu dizabilități. Suma crește de la un an la altul. Socotit pe posturi, după calculele Europei Libere pe datele ANAF, vorbim de aproximativ 300.000 de locuri de muncă cu normă întreagă care nu au fost oferite acestor oameni în doar doi ani.
Cu alte cuvinte, pentru multe firme și instituții, a plăti a devenit mai simplu decât a angaja. Nu e neapărat rea-voință. De cele mai multe ori e teamă, lipsă de informație, lipsă de cineva care să-i spună angajatorului ce poate face un tânăr cu dizabilitate intelectuală și cum trebuie organizat locul lui de muncă.
Iar banii aceștia nu se întorc, în nicio formă vizibilă, la cei pentru care au fost plătiți. Intră la bugetul de stat sub o denumire tehnică și se pierd acolo. Nicio școală specială nu a primit, din câte știu eu, un atelier dotat din ei. Niciun absolvent nu a avut, din banii aceștia, un îndrumător care să-l însoțească în primele luni la primul lui loc de muncă.
Calea a doua, cea a unităților protejate, ar fi trebuit să umple golul. Dar și aici cifrele sunt mici. La 1 aprilie 2026 existau în țară 459 de unități protejate autorizate, în care lucrau aproximativ 2.011 persoane cu dizabilități. Două mii de oameni, într-o țară cu peste 430.000 de adulți cu dizabilități în vârstă de muncă. Mai mult, proiectul de lege L387/2026, care schimbă condițiile pentru unitățile protejate, a fost respins de Senat pe 14 septembrie 2026 și se află acum la Camera Deputaților. Dacă ar trece în forma propusă, o parte dintre aceste unități n-ar mai îndeplini condițiile, iar mai mulți bani ar ajunge direct la buget.
IV. Ce am văzut la clasă, în zilele de proiect
Aici vreau să spun ceva ce nu apare în niciun raport.
Copiii noștri se schimbă atunci când au o sarcină reală. Am observat asta de multe ori, dar cel mai limpede în Săptămâna Verde. Am ieșit cu elevii la curățenie, cu mănuși, saci și o împărțire simplă a sarcinilor. Copii care în clasă se ridicau de pe scaun la fiecare cinci minute au lucrat cu o seriozitate pe care nu le-o vedeam în alte zile. Strângeau, sortau, duceau sacii, se verificau unii pe alții. Nimeni nu a trebuit să-i roage de două ori.
Ce s-a întâmplat acolo? Cred că trei lucruri. Sarcina avea un început și un sfârșit pe care le vedeau cu ochii lor. Rezultatul era imediat: locul curat era acolo, în fața lor. Și, poate cel mai important, se simțeau folositori. Pentru un copil care aude de mic ce nu poate, să știe că a făcut ceva bine pentru alții contează enorm.
Acum, să ne gândim puțin mai departe. Strânsul, sortatul, așezatul în ordine, repetarea aceluiași gest cu atenție sunt exact deprinderile de care e nevoie la ambalarea produselor, la sortarea materialelor pentru reciclare, la etichetare, la pregătirea coletelor, la întreținerea spațiilor verzi, la lucrări simple de bucătărie sau de spălătorie. Nu spun că fiecare copil cu dizabilitate poate face orice. Spun că mulți dintre ei pot face bine un lucru precis, dacă sunt pregătiți pentru el și dacă au alături un adult care să-i sprijine.
Aceste deprinderi nu apar însă singure după absolvire. Ele trebuie exersate ani la rând, în școală, și continuate apoi într-un loc de muncă potrivit. Dacă lanțul se rupe la poarta școlii, tot ce am construit se pierde.
V. Ce se poate face
Nu cred în soluții miraculoase, așa că le iau pe rând, cu obiecțiile pe care le-aș auzi sigur la orice masă de discuții.
Prima soluție: o parte din banii plătiți pentru neangajare să aibă o destinație clară. De exemplu, un program național care să finanțeze ateliere de formare profesională pe lângă școlile speciale și locuri de muncă protejate pentru absolvenții lor. Obiecția previzibilă: veniturile bugetului de stat nu au, de regulă, destinație fixă. E adevărat. Dar nimic nu împiedică Guvernul să aloce, prin bugetul anual, o sumă echivalentă cu o parte din aceste încasări unui program dedicat. Nu cerem toți banii. Cerem ca o parte din ei să se întoarcă la cei în numele cărora au fost plătiți.
A doua soluție: angajarea asistată. Un absolvent cu dizabilitate intelectuală nu poate fi lăsat singur la ușa unei firme. Are nevoie de un îndrumător care să cunoască și copilul, și locul de muncă, care să-l însoțească la început și să se retragă treptat. Obiecția: costă. Răspunsul meu: costă mult mai puțin decât o viață întreagă petrecută acasă, cu indemnizații și fără nicio contribuție, și costă mult mai puțin decât ce plătesc deja angajatorii pentru a nu face nimic.
A treia soluție: legătura directă dintre școală, unitatea protejată și angajator. Firma care oricum datorează bani poate cumpăra produse sau servicii de la o unitate protejată în care lucrează chiar absolvenții școlii din apropiere. Obiecția: ar însemna să-i punem pe copii la muncă. Nu. În școală vorbim de activități practice, cu rost educativ, așa cum se fac deja la orele de abilitare și de educație tehnologică. Munca propriu-zisă începe după absolvire, cu contract, cu salariu și cu toate drepturile unui angajat.
A patra soluție privește siguranța. Nu toți copiii noștri vor ajunge să lucreze pe piața liberă, și e cinstit să o spunem. Pentru cei cu dizabilități grave, un atelier protejat, cu program adaptat, cu supraveghere și cu oameni care îi cunosc, este forma de integrare cea mai realistă. Obiecția care vine imediat: asta înseamnă tot separare. Eu nu cred. Un tânăr care merge dimineața la lucru, face un produs care se vinde, primește un salariu și are colegi este mai integrat decât unul care stă acasă „integrat” doar pe hârtie. Integrarea nu înseamnă să-l lași singur într-un loc care nu-l poate primi. Înseamnă să-i dai un loc în care să fie util și, în același timp, ocrotit.
VI. În loc de încheiere
Nu vreau să arăt cu degetul spre angajatori. Mulți dintre ei ar angaja, dacă ar ști cum și dacă ar avea pe cineva care să-i ajute. Nu vreau nici să spun că statul nu face nimic. Spun doar că avem, pe de o parte, mii de tineri care pleacă din școli cu deprinderi pe care le pierd acasă și, pe de altă parte, miliarde de lei plătite tocmai pentru că acești tineri nu sunt angajați. Cele două capete ale firului există. Lipsește cineva care să le lege.
Școlile speciale pot fi primul nod al acestui fir. Avem copiii, îi cunoaștem, știm ce pot face. Ne trebuie atelierele, partenerii și o decizie care să spună că banii plătiți în numele lor se pot întoarce, măcar în parte, la ei.
Am văzut în Săptămâna Verde cum arată un copil care se simte folositor. Mi-aș dori ca acea privire să nu rămână doar o amintire din școală.
Surse
1. Comisia Europeană, Raportul de țară pentru România 2026 (Semestrul European), date prezentate de Edupedu.ro, 8 iunie 2026: https://www.edupedu.ro/doar-3-din-10-copii-cu-dizabilitati-invata-in-scoli-de-masa-iar-peste-61-abandoneaza-scoala-avertizeaza-comisia-europeana-in-raportul-pentru-romania-situatie-critica-la-protectie-sociala-si-incluz/
2. Capital.ro, despre ocuparea persoanelor cu dizabilități între 55 și 64 de ani, după același raport
6. StartupCafe.ro, despre proiectul L387/2026, unitățile protejate și adulții în vârstă de muncă, 22 septembrie 2026: https://startupcafe.ro/?p=107201
7. Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, art. 78.
Despre autor: Valentin Ignat este profesor la Școala Gimnazială Specială „Sf. Mina” Craiova, județul Dolj.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
