Tot mai mulţi copii ajung la şcoală şi spun că „nu pot”. Învăţătoarea Diana Teleagă: „Nu-l lași să alerge, că se va lovi, nu-l lași să se joace, că se va murdări, nu-l lași să mănânce singur, că durează prea mult, nu-i răspunzi la întrebări, că te doare capul”

„Orice presupune efort îi pune pe copii și, implicit, ne pune pe noi, învățătoarele, la încercare. Am observat că vin la școală cu cuvintele „Nu pot!” pe buze. Deja (sau încă sau chiar, cum doriți…), la 5-6 ani, ei nu pot nimic, n-au putere”, scrie învăţătoarea Diana Teleagă într-un mesaj de pe pagina personală de Facebook. Aceasta explică de la ce ar putea proveni, în opinia sa, aceste probleme. Redăm integral textul.

„Orice presupune efort îi pune pe copii și, implicit, ne pune pe noi, învățătoarele, la încercare. Am observat că vin la școală cu cuvintele „Nu pot!” pe buze. Deja (sau încă sau chiar, cum doriți…), la 5-6 ani, ei nu pot nimic, n-au putere.

Poate de asta le plac așa de mult poveștile/filmele cu supereroi. Aceia pot multe, copiii noștri nu pot nimic. Înainte de a intra în orice sarcină, fie chiar și de a cânta sau de a desena sau de a juca șotron, mulți verbalizează: „eu nu pot, doamna.”

M-am gândit că o fi vorba despre nevoia de contactul cu adultul (că părinții sunt mai mult plecați) sau despre particularitățile de vârstă sau despre comportament opozant (să-și încerce puterile cu mine) sau despre lipsa/limitele experienței anterioare. Sunt și toate astea, dar eu cred că mai e ceva.

Eu zic că în momentul nașterii copilul are nevoia de a fi văzut. Plânge, intri în câmpul lui vizual și el începe a gânguri.

La vârsta preșcolară, el are nevoia de a fi împuternicit. Nu-l lași să alerge, că se va lovi, nu-l lași să se joace, că se va murdări, nu-l duci în colectivitate, că se va îmbolnăvi, nu-l lași să se îmbrace singur, că nu știe cum, nu-l lași să mănânce singur, că durează prea mult, nu-i răspunzi la întrebări, că te doare capul ș.a.m.d. Toate cauzele lipsei de putere sunt fricile adulților din jurul copilului preșcolar: părinți, bunici, educatoare, îngrijitoare.

La 5-6 ani vine la școală lipsit de putere și, pentru că nu poate nimic, înfricoșat de toate cele. Poate nu de doamna învățătoare, deși, de multe ori, doamnei învățătoare i se atribuie calitățile lui Bau-Bau („Vei vedea tu la școală…”). Dar vin cu frica de a întreba, cu frica de a răspunde, cu frica de a greși, cu frica de a nu fi altul mai bun ș.a.m.d. Și cel care înjură și lovește alți copii tot de frică o face: frica de a nu fi altul mai puternic decât el, care să-l înjure sau să-l bată, că asta a înțeles el că înseamnă să fii puternic.

Ca adulți, v-a fost frică vreodată, frică de-a binelea, poate chiar din mai multe motive deodată? Creierul dumneavoastră de adult a reușit să o stăpânească pe doamna Frică îndeajuns încât să vă puteți folosi rațiunea și să luați cea mai corectă decizie, înlăturând efectele fricii? V-a reușit de fiecare dată?

Nici nu acuz pe nimeni, nici nu caut scuze nimănui, dar știu sigur că, creierul uman nu poate funcționa la nivel cognitiv când creierul reptilian despre care vorbește Vasile Braşovanu tropăie ca un elefant înspăimântat într-o încăpere plină de obiecte porțelan.

Hai să-l împuternicim pe preșcolar, inclusiv lăsându-l să se cațere prin copaci, iar la primar vom avea copii care pot de toate!”