Absolventă de Drept la Cambridge: Un student exmatriculat pentru că a copiat are valori ce contravin grav corectitudinii și eticii profesionale / Cum îi poți spune unui client „scuze că ai ajuns la pușcărie din vina mea, dar unde am făcut eu facultatea se copia”

Un student exmatriculat pentru că a copiat nu este interesat de domeniul Dreptului, ale cărui valori sunt tocmai corectitudinea și etica profesională, iar argumentul „toată lumea copiază” este un sofism, spune Irina Țuca, absolventă de Drept la Cambridge, una din cele mai prestigioase și respectate instituții universitare din lume. În plus, incidentul de la Facultatea de Drept a Universității din București, unde 45 de studenți au fost exmatriculați pentru fraudarea examenelor, reflectă o problemă în ceea ce privește examinarea studenților, este de părere Țuca. Cangrena fraudei din învățământul românesc vine de la faptul că accentul se pune pe cantitate, iar asta face din fraudă o tentație și mai mare, mai spune ea. Nu în ultimul rând, dacă ajung în sistemul juridic trișorii, să nu uităm că ulciorul nu merge de multe ori la apă, iar un client, chiar și fără cunoștințe juridice, își dă seama dacă al său avocat a copiat pe băncile facultății, atrage atenția absolventa de Drept de la Cambridge, într-un interviu acordat Edupedu.ro.

• Ca fostă studentă la Drept la Cambridge, cazul de la Facultatea de Drept a Universității din București mi se pare de neimaginat. Este foarte trist și șocant ca o facultate al cărei domeniu de studiu este dreptul, adică însăși arta justeții și a corectitudinii, să fie subiectul unui incident de fraudă.
• Cred că un student exmatriculat pentru că a copiat este un student care nu este interesat de domeniul pe care îl studiază, ale cărui valori contravin grav corectitudinii și eticii profesionale.
• Incidentul reflectă o problemă în ceea ce privește examinarea studenților. Examenul ideal este un examen la care, efectiv, nu poți copia. Studentului ar trebui să i se pună întrebări care nu își au răspuns în notițele de la curs și care îl provoacă să gândească singur. Studentului ar trebui să i se ceară să interpreteze, să analizeze, să aplice norma de drept.
• Nu există un test de caracter al studenților, dar admiterea la Universitatea Cambridge testează, indirect, și acest lucru. Procedeul de admitere este atât de dificil și verifică atât de minuțios felul în care gândește viitorul student, încât dacă treci probele cu brio înseamnă, automat, că nu ai trișat. Examenele din timpul studenției funcționează pe același principiu.
• Facultatea de la Cambridge pleacă de la premisa că abilitățile intelectuale pe care le are un student care a fost admis acolo îl conduc, în mod natural, la niște concluzii de bun simț despre etică. (…) Universitatea Cambridge îți impune un standard academic atât de ridicat și îți insuflă un respect atât de mare pentru profesori, încât a copia nu este nici măcar o opțiune. 
• Argumentul „toată lumea copiază” este un sofism. În primul rând, nu toată lumea copiază. Este o jignire adusă studenților cinstiți să presupui că ei sunt lipsiți de integritate doar pentru că „așa e în sistemul românesc”. (…) Dacă toată lumea trece strada neregulamentar, răspunsul nu e să desființăm regulile de circulație, ci să concepem măsuri suplimentare care să întărească caracterul lor obligatoriu.
• Pentru argumentul „așa e în sistemul românesc” am și mai puțină toleranță. (…) Nu prea văd cum îi poți spune unui client „scuze că ai ajuns la pușcărie din vina mea, dar unde am făcut eu facultatea se copia” sau „mă scuzați că nu m-am gândit la concluziile scrise, eu în facultate doar transcriam cursul”.
• Buna credință și integritatea sunt valori absolute. Un student care copiază și iese șef de promoție nu este cu absolut nimic mai competent decât un student care nu copiază și termină cu media opt, ba dimpotrivă: a nu trișa, a te strădui să înveți și să înțelegi materia care ți se predă și a accepta provocarea intelectuală sunt câștiguri personale mult mai importante decât notele din catalog. Scopul facultății este nu să te convingă să iei mai mult decât colegul de la seminar, ci să te formeze că viitor jurist. (La Cambridge nici nu se afișează în mod public notele de la examen – eu nici nu știu ce note au luat colegii mei, știu doar cum am fost evaluată eu).
• Aș vrea de asemenea să le reamintesc tinerilor onești că ulciorul nu merge de multe ori la apă –  mai devreme sau mai târziu, apa câștigurilor trișate va seca. Cred sincer că un angajator își dă seama, din primele zece minute de interviu, dacă candidatul din fața lui a copiat la examenul de drept civil. Cred de asemenea că și un client, chiar și fără cunoștințe juridice, își dă seama dacă al său avocat a copiat pe băncile facultății.

Mai jos, interviul integral cu Irina Țuca, absolventă de Drept la Universitatea Cambridge:

Edupedu: Din perspectiva unui absolvent de Drept de la Cambridge, cum arată cazul de la Facultatea de Drept a Universității din București? Ce spune despre tinerii care sunt admiși în facultate și ce spune despre rigoarea admiterii și rigoarea evaluării la o facultate de Drept?

Irina Țuca: Ca fostă studentă la Drept la Cambridge, cazul de la Facultatea de Drept a Universității din București mi se pare de neimaginat. Este foarte trist și șocant ca o facultate al cărei domeniu de studiu este dreptul, adică însăși arta justeții și a corectitudinii, să fie subiectul unui incident de fraudă.

Cred că un student exmatriculat pentru că a copiat este un student care nu este interesat de domeniul pe care îl studiază, care nu are un respect aparte pentru profesori și ale cărui valori contravin grav corectitudinii și eticii profesionale.

Cred de asemenea că incidentul reflectă o problemă în ceea ce privește examinarea studenților. Examenul ideal este un examen la care, efectiv, nu poți copia. Studentului ar trebui să i se pună întrebări care nu își au răspuns în notițele de la curs și care îl provoacă să gândească singur. Studentului ar trebui să i se ceară să interpreteze, să analizeze, să aplice norma de drept. El trebuie să îi demonstreze examinatorului că va ieși de pe porțile facultății un jurist competent. Iar un jurist competent este nu unul care știe să transcrie pagini din Codul civil sau scheme predate la curs, ci unul care înțelege rațiunea din spatele normelor prevăzute acolo.

Cum se procedează la admiterea la Drept de la Cambridge, există un test de caracter al studenților? 

Prima parte din procesul de admitere la Drept la Cambridge este aplicația scrisă: a trebuit să trimit o scrisoare de intenție în care să explic de ce vreau să studiez dreptul, două scrisori de recomandare din partea profesorilor din liceu, fișa matricolă cu toate notele pe care le-am obținut din clasa a IX-a și până la bacalaureat inclusiv (ca să fii admis la Cambridge îți trebuie cel puțin media 9,5 la bacalaureat) și un certificat de limbă engleză.

Apoi, dacă treci de această probă, ești chemat la Cambridge să dai un „examen de drept” (Cambridge Law Test). Numele este înșelător: examenul nu îți testează cunoștințele juridice (nimeni nu se așteaptă să le ai atunci când dai o probă de admitere), ci verifică dacă ai un raționament potrivit pentru a studia dreptul. Spre exemplu, subiectul pe care l-am primit eu prevedea un scenariu imaginar în care, într-o zi, sap în propria-mi curte și găsesc un sit arheologic de mare importanță istorică. Am drept de proprietate asupra zăcămintelor de sub terenul meu? Aș putea, dacă vreau, să taxez oamenii să viziteze situl din curtea mea? Un fost coleg a avut de rezolvat un subiect în care era întrebat ce s-ar întâmpla dacă, presupunând că Mona Lisa ar fi pusă la vânzare, noul proprietar ar vrea să o distrugă. Care sunt limitele dreptului de proprietare într-o astfel de situație? Desigur, legea prevede răspunsuri la aceste întrebări, dar nimeni nu se aștepta ca noi să le cunoaștem la momentul respectiv. Examenul testa mai degrabă intuiția juridică, raționamentul critic și spiritul analitic.

După acest examen, procesul de admitere presupune două interviuri. În primul interviu mi s-a cerut să comentez diferite prevederi legale – să dau exemple de situații în care cred că se aplică, să comentez avantajele și dezavantajele, să fac comparații cu alte norme. În al doilea interviu am fost nevoită să comentez o lucrare de filosofie a dreptului.

Nu există un test de caracter al studenților, dar admiterea la Universitatea Cambridge testează, indirect, și acest lucru. Procedeul de admitere este atât de dificil și verifică atât de minuțios felul în care gândește viitorul student, încât dacă treci probele cu brio înseamnă, automat, că nu ai trișat. Examenele din timpul studenției funcționează pe același principiu: tu știi că nu vei avea cum să copiezi și deci, atunci când te prezinți la examen, spui indirect „sunt aici ca să mă descurc singur”. Și nu în ultimul rând, cred că Facultatea de la Cambridge pleacă de la premisa că abilitățile intelectuale pe care le are un student care a fost admis acolo îl conduct, în mod natural, la niște concluzii de bun simț despre etică.

Ce învățați despre etică, deontologie și morală la Cambridge? Cum sunt regulile de conduită academică și profesională acolo?

Regulamentul universității prevede diverse reguli de conduită: de la obligații generale de respectarea a legii și până la obligații specifice de conformare unui anumit standard academic. În cea de-a doua categorie, regulamentul prevede, de exemplu, respectarea dreptului la libera exprimare a tuturor membrilor universității, precum și interzicerea plagiatului.

În legătură cu plagiatul, în primul an de facultate am fost învățați cum să cităm corect sursele într-un eseu și cum se parafrazează pentru a evita aproprierea unui text aparținând altcuiva. Dar aceste explicații au durat maxim douăzeci de minute și au avut ca scop principal evitarea unei situații în care un student plagiază din greșeală. Cred că prezumpția este că niciun student de la Cambridge nu ar încerca, în mod intenționat, să trișeze.

Nu există un curs separat de deontologie. Cred că Universitatea de la Cambridge te învață etică prin simplul fapt că te învață să gândești. Îți impune un standard academic atât de ridicat și îți insuflă un respect atât de mare pentru profesori, încât a copia nu este nici măcar o opțiune. 

Ce sancțiuni se aplică la Cambridge în cazul în care se descoperă că un student a încercat să fraudeze examenele? A existat vreun astfel de caz cât timp ai fost studentă acolo?

În cazul în care există o suspiciune de fraudă, regulamentul universității prevede un procedeu complex de investigare a faptei. Apoi, dacă acuzația este probată, diverse comisii se reunesc pentru a stabili o sancțiune proporțională cu gravitatea abaterii. Exmatricularea este, conform regulamentului, o opțiune.

În cei trei ani cât am fost studentă la Cambridge nu am auzit de niciun caz în care vreun student să fi încercat măcar să copieze (și cu atât mai puțin să fi reușit), la drept sau la oricare alt curs.

A fost dezbătută situația de la București în cercul tău de colegi de la Drept? dacă da, ce impresie au avut colegii tăi, cum au comentat situația?

I-am povestit unui fost coleg de la Cambridge și a fost absolut șocat. Ceea ce l-a surprins nu a fost doar lipsa de integritate a studenților, ci și faptul că ei au avut ce să copieze. Fiind educat într-un sistem în care examenele la drept testează cum gândești, nu înțelegea cum poți trece un examen trișând.

A fost absolut de acord cu sancțiunea exmatriculării, spunându-mi că nici nu concepea altă variantă.

Un caz similar a mai existat la aceeași facultate, în vară, când 30 de studenți au fost prinși copiind, dar nu au fost exmatriculați. Decanul a propus măsura exmatriculării și atunci, însă Consiliul Facultății de Drept nu a înaintat-o mai departe. Se pare, deci, că este un fenomen foarte răspândit al copiatului în mediul academic românesc și tocmai la facultățile din care ies profesioniștii care judecă și fac legi. Multe tare ale breslei sunt poate explicabile în acest context. De unde crezi că a pornit această cangrenă și cum o putem îndrepta?

Intuiesc că această cangrenă s-a născut din altă boală a sistemului, și anume accentul pus, în mod greșit, pe materie multă și nu minuțioasă, pe informații memorate și nu înțelese, pe transcrierea noțiunilor și nu pe filtrarea lor. Raționamentul pare a fi „cu cât ai mai multe note de zece la mai multe materii, cu atât ești mai competent”, fără să ne intereseze cum este examinat studentul, dacă el a înțeles cu adevărat ceea ce i se predă, sau ce anume reflectă despre el, ca viitor profesionist, nota zece la dreptul transporturilor. Exigența de a transcrie la examen informația exact așa cum a fost predată la curs, la zeci de cursuri, face din cantitate, o prioritate și din calitate, o cerință neglijabilă – deci din copiere, un scop acceptabil și din cinste, o slăbiciune riscantă.

O soluție ar fi organizarea examenelor în așa fel încât să devină imposibil să copiezi. În loc să întrebăm „ce spune articolul 598 din Codul de procedură penală?”, putem să întrebăm „de ce crezi tu că articolul 598 a fost formulat așa?” sau „cum ar putea fi îmbunătățit articolul 598?” sau „care e diferența dintre articolul 598 și articolul 599?” sau „formulează un exemplu în care articolul 598 ar fi aplicabil și unul în care n-ar fi aplicabil”. În oricare dintre aceste variante, studentul ar putea avea Codul de procedură penală pe masă și tot nu l-ar ajuta cu nimic. Cel mai greu examen pe care l-am dat vreodată a fost examenul la drept contractual din anul doi de facultate: aveam voie să consult legislația și asta n-a făcut deloc subiectul mai ușor.

O altă soluție ar putea fi reducerea numărului de materii examinabile. De exemplu, eu nu am studiat la facultate dreptul familiei. Dar facultatea s-a angajat să îmi predea dreptul contractual, delictual și roman la un nivel atât de înalt și să mă examineze din aceste materii într-o manieră atât de profundă, încât m-a făcut suficient de competentă ca, de-ar fi să profesez în dreptul familiei, să mă pot baza pe principii generale de drept civil pentru a deduce regulile specifice dreptului familial. Intuiesc că accentul pe care îl pune sistemul românesc pe cantitate face din fraudă o tentație și mai mare.

Ce mesaj ai pentru cei care le-au luat apărarea celor 45 de tineri exmatriculați invocând argumente de tipul „toată lumea a copiat, așa e în sistemul românesc, nu mai aruncați cu pietre” sau „meritau pedepse individuale, mai puțin aspre, de unde atâta intoleranță”? (sunt curioasă dacă aceiași oameni s-ar lăsa pe mâinile unui medic care a copiat la examene în facultate)

Argumentul „toată lumea copiază” este un sofism. În primul rând, nu toată lumea copiază. Este o jignire adusă studenților cinstiți să presupui că ei sunt lipsiți de integritate doar pentru că „așa e în sistemul românesc”. Apoi, și presupunând, ad absurdum, că toată lumea copiază, asta nu înseamnă că regula împotriva copierii devine irelevantă, ba dimpotrivă: cu cât există mai multe abateri de la normă, cu atât mai necesară și urgentă devine nevoia de a forța respectarea ei. Dacă toată lumea trece strada neregulamentar, răspunsul nu e să desființăm regulile de circulație, ci să concepem măsuri suplimentare care să întărească caracterul lor obligatoriu.

Pentru argumentul „așa e în sistemul românesc” am și mai puțină toleranță. Îndemnul de a ne complace într-un sistem deficitar și de-ai moșteni, aproape cu mândrie, hibele, este un îndemn de a-ți fi lene, a nu avea ambiție și a căuta scurtătura. În plus, codul etic al educației nu depinde de un anumit „sistem”. Ca student am aceleași obligații indiferent dacă fac școala în România sau în Ghana: eu trebuie să ies din facultate competent și pregătit să profesez. Un jurist trebuie să fie la fel de apt indiferent dacă sistemul din care vine el este sau nu un sistem în care „se copiază”. Nu prea văd cum îi poți spune unui client „scuze că ai ajuns la pușcărie din vina mea, dar unde am făcut eu facultatea se copia” sau „mă scuzați că nu m-am gândit la concluziile scrise, eu în facultate doar transcriam cursul”.

Legat de opțiunea unor pedepse individuale, conducerea Facultății de Drept este cea mai îndreptățită să decidă dacă ele ar fi fost proporționale cu prejudicial creat. Personal, având în vedere ipoteză de la întrebarea anterioară – și anume că abateri de acest gen au mai existat și nu au fost sancționate prin exmatriculare – tind să cred că o măsura mai indulgentă nu ar fi fost la fel de eficientă în a descuraja copiatul.

Aceeași facultate de Drept are și un profesor condamnat penal (lectorul Aurel-Jean Andrei, care a fost condamnat la 2 ani cu suspendare în dosarul retrocedărilor fictive din Constanța). Un caz răsunător în presă a mai fost și cel al lui Dan Șova, care a continuat, în 2015, să predea drept fiscal studenților de la Facultatea de Drept București, după ce procurorii anticorupție au cerut arestarea preventivă a acestuia pentru trei infracțiuni de complicitate la abuz în serviciu. Ce mesaj trimite o instituție formatoare de Drept care angajează și păstrează cadre didactice cu probleme penale?

Depinde. În primul rând, cred că ar trebui să definim ce înseamnă „probleme penale”. De la suspiciune și până la condamnare există o varietate de „probleme”; ele nu pot fi adunate sub o umbrelă unitară acuzatoare. Eticheta „penal” a ajuns nu doar să fie aplicată aproape automat și ignorând nuanțele, ci și să fie folosită ca un burete care șterge orice merite și competențe ale persoanei „cu probleme”. Cred că, în general, ar trebui să fim mai nuanțați înainte să punem astfel de etichete.

Apoi, răspunsul depinde și de alți factori, precum gravitatea acuzației, (in)existența probelor împotriva inculpatului, prezența circumstanțelor agravante/atenuante ș.a.m.d. Presupunând că un cadru didactic are „probleme penale” (deși țin să subliniez încă o dată caracterul foarte relativ al acestei sentințe populare), conducerea Facultății de Drept ar trebui să evalueze situația luând în considerare toți acești factori înainte de a decide dacă profesorul în cauză ar trebui sancționat. În general, cred că ar trebui să nu uităm că justiția nu se face în parcul Operei și că vinovăția unui individ cu „probleme penale” se poate decide numai de către o instanță judecătorească. De abia după ce avem o hotărâre judecătorească irevocabilă putem vorbi despre o hotărâre de demitere din funcția academică.

Și, nu în ultimul rând, cred că răspunsul depinde și de legătura dintre așa-zisa „problemă penală” și competența individului în cauză de a preda. În vremurile în care trăim, tare mă tem că a nu purta mască e tot o „problemă penală”, dar mă îndoiesc că ea afectează abilitățile didactice ale unui profesor.

Ce mesaj ai pentru tinerii care au intrat cu bună credință la facultate și nu copiază, care văd de atâția ani în jurul lor cum se avansează în mediul academic, în carieră și în lume cu astfel de metode? 

Buna credință și integritatea sunt valori absolute. Un student care copiază și iese șef de promoție nu este cu absolut nimic mai competent decât un student care nu copiază și termină cu media opt, ba dimpotrivă: a nu trișa, a te strădui să înveți și să înțelegi materia care ți se predă și a accepta provocarea intelectuală sunt câștiguri personale mult mai importante decât notele din catalog. Scopul facultății este nu să te convingă să iei mai mult decât colegul de la seminar, ci să te formeze că viitor jurist. (La Cambridge nici nu se afișează în mod public notele de la examen – eu nici nu știu ce note au luat colegii mei, știu doar cum am fost evaluată eu). Adevăratele câștiguri ale unui student sunt să fie pasionat de ceea ce face, să înțeleagă materia care i se predă și să fie competent în viitoarea profesie, avantaje pe care un student care copiază nu le are.

Aș vrea de asemenea să le reamintesc tinerilor onești că ulciorul nu merge de multe ori la apă –  mai devreme sau mai târziu, apa câștigurilor trișate va seca. Cred sincer că un angajator își dă seama, din primele zece minute de interviu, dacă candidatul din fața lui a copiat la examenul de drept civil. Cred de asemenea că și un client, chiar și fără cunoștințe juridice, își dă seama dacă al său avocat a copiat pe băncile facultății.

Sursă foto: Facebook/Ioana Bitoiu