ANALIZĂ Cele trei atitudini de învățare pe care adulții trebuie să le însușească, pentru o pregătire și o adaptare mai bune la viitorul tot mai volatil – Mircea Miclea

23.224 de vizualizări
Mircea Miclea / Sursa foto: Ciprian Hord
Mircea Miclea / Sursa foto: Ciprian Hord
În contextul dezvoltării fără precedent a sistemelor de Inteligență Artificială, oamenii trebuie să învețe mai mult decât până acum, pentru a se putea adapta mai ușor unui viitor extrem de volatil, spune profesorul Mircea Miclea. Cum să învățăm noi, adulții, singuri mai mult? Și cu ce rezultat? Singurul ministru din istorie care a demisionat după ce Guvernul nu a acordat Educației bugetul promis la preluarea mandatului, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească și cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Miclea a dat răspunsul la toate aceste întrebări în cadrul unei conferințe susținute la Reșița.

„Ne trebuie mai multă învățare și această «mai multă învățare» înseamnă că trebuie să avem trei atitudini care ne pot oferi șansa să facem față unui viitor greu de prezis. Mă refer la învățarea pe care noi trebuie să o avem, ca adulți, nu la învățarea pe care o facem în școală, la copii. Noi, ca oameni, ca adulți care trebuie să ne pregătim pentru viitorul care vine peste noi. Ce fel de atitudini ne favorizează o adaptare mai bună la un astfel de viitor greu de prezis? Sunt, după părerea mea, trei atitudini care trebuie luate în seamă”, a declarat Mircea Miclea pe 26 mai 2023, în cadrul conferinței „Cum gândim propria noastră educație pentru lumea de mâine”. Discursul eveniment susținut de reputatul psiholog și cercetător a deschis o serie de conferințe cu acces gratuit pentru public, organizate de Primăria Reșița și Grupul pentru Management și Mediere Culturală.

Răspunsul integral al lui Mircea Miclea:
  • „Această conferință se referă la cum să gândim educația noastră de mâine. Astăzi nu mă voi referi la educația din preuniversitar sau din universitar. O să mă refer la educația adulților, la educația noastră, ca oameni. Premisele de la care o să pornesc sunt cele pe care e ușor să le înțelegem cu toții: trăim într-o lume din ce în ce mai impredictibilă. Am fost martori recenți la aceste impredictibilități: n-am putut prezice nici noi, nici altcineva criza economică din 2008-2009, n-am putut prezice pandemia, n-am putut prezice războiul din Ucraina, n-am putut prezice că o să apară ChatGPT-ul, nimic, nimic esențial.
  • Altfel spus, cum spunea Nicholas Taleb în cartea «Lebăda neagră», apar tot felul de «lebede negre» mult mai frecvent decât înainte. Adică tot felul de evenimente care sunt rare statistic, dar care sunt cu consecințe foarte mari. Și asta face ca viitorul să fie extrem de impredictibil, cum spunea și Taleb. Practic, pentru peste 10 ani, toate predicțiile aproape că sunt echivalente cu a da cu banul. Ori dai cu banul despre ce se va întâmpla peste 10 ani, ori tot pui la cale tot felul de statistici ca să faci predicția, atât de volatil este mediul.
  • Deci, problema e așa: Oare cum să ne educăm azi ca să facem față unui viitor pe care nu-l putem bănui? Aici e marea problemă. Pentru că înainte, viitorul putea fi bănuit, putea fi prezis. Lumea se mișca mai încet. Anii ’70, de exemplu, erau anii de aur ai strategiilor corporatiste. Orice corporație considera că trebuie să aibă un plan strategic pe 5-10 ani și era foarte eficient să ai un astfel de plan strategic, pentru că lumea era stabilă. Când lumea devine din ce în ce mai volatilă, planurile strategice sunt din ce în ce mai puțin eficiente. Deci problema cea mare este cum să ne pregătim noi azi pentru un viitor pe care nu-l cunoaștem? Mai mult decât atât, cum să învățăm, ce să învățăm în condițiile în care, practic, o mare parte din informații și în învățare pot fi preluate de sisteme de inteligență artificială?
  • Ați văzut cu toții valurile pe care le-a iscat apariția Chat GPT-ului și în tot acest context, întrucât este foarte multă informație pe net și apare Chat GPT, lumea începe să gândească ceva în genul acesta: de ce să mai învățăm, din moment ce totul e, ca să citez limba de lemn, «la un click distanță»? N-are rost să mai punem în capul nostru ceea ce oricum putem accesa foarte rapid, nu? De ce să mai învățăm când inteligența artificială oricum știe mai multe lucruri și va ști mai multe lucruri decât știm noi? De ce să mai învățăm, ce să facem atunci, nu?
  • Răspunsul meu la această întrebarece e de făcut în aceste condiții ale unui viitor din ce în ce mai volatil, mai greu predictibileste că nu ne trebuie mai puțină învățare, chiar dacă o să fie sistemele astea de inteligență artificială. Ne trebuie mai multă învățare. Da, o să nuanțez acest răspuns. Ne trebuie mai multă învățare și această «mai multă învățare» înseamnă că trebuie să avem trei atitudini care ne pot oferi șansa să facem față unui viitor greu de prezis. Mă refer la învățarea pe care noi trebuie să o avem, ca adulți, nu la învățarea pe care o facem în școală, la copii. Noi, ca oameni, ca adulți care trebuie să ne pregătim pentru viitorul care vine peste noi. Ce fel de atitudini ne favorizează o adaptare mai bună la un astfel de viitor greu de prezis?
  • Sunt, după părerea mea, trei atitudini care trebuie luate în seamă. Deci cu siguranță că trebuie să învățăm mai mult decât am învățat până acum.
  • I. Dar trebuie să învățăm întâi mai responsabil. Atunci când suntem în școală, inclusiv când suntem la universitate, nu suntem atât de responsabili pentru curriculumul nostru. Vine universitatea sau școala și ne spune: uite, acesta e curriculumul tău. Asta trebuie să înveți tu: lecția întâi, lecția doi, lecția trei. Și noi, 12 ani de zile, nu facem altceva decât să urmăm un curriculum stabilit de altcineva; nu suntem noi responsabili să ne stabilim curriculum. Și la facultate la fel: vine facultatea și spune: ăsta e curriculumul pe care trebuie să-l urmezi, astea sunt lecțiile pe care tu trebuie să le parcurgi până la finalul universității. N-avem, așadar, responsabilitatea curriculumului. Bun, dar universitatea se termină, școala se termină. Ce facem? Trebuie să devenim mai responsabili pentru a ne stabili propriul nostru curriculum. Subliniez încă o dată: să ne stabilim un curriculum, pentru că adesea noi confundăm informația cu învățarea. Noi credem că dacă avem acces la informație, noi o să și învățăm. Accesul la informație ne produce o formă foarte primitivă de învățare. Nu-i suficient să ai acces la informații. Informația ca atare nu este învățare. Informația ca atare poate să fie multe alte lucruri.
  • De exemplu, informația poate să fie divertisment. Stăm adesea pe tot felul de rețele și pe tot fel de link-uri de pe internet ca să ne distrăm. Sau informația poate să fie o evaziune. Adică, în loc să ne confruntăm cu adevăratele probleme pe care le avem de le rezolvat, noi evadăm uitându-ne la tot felul de clipuri pe care cineva le-a pus pe Youtube sau căutând tot felul de știri, sărind de la un link la un alt link. Asta ce este? O evaziune – o modalitate de a fugi de problemele fundamentale pe care noi trebuie să le înfruntăm. Ne ascundem într-un ocean de informație. Deci informația ca atare, chiar dacă este accesibilă, nu produce învățare; ea poate produce evaziune, ea poate produce distracție, divertisment, poate produce multe alte lucruri, poate produce și o minimă învățare. Dar informația ca atare nu e suficientă pentru ca să producă învățare.
  • Ne trebuie un curriculum. Asta ce înseamnă? Că fiecare dintre noi, din când în când, trebuie să ne stabilim un scop – ce vrem să învățăm, ce competență vrem să dobândim – și apoi să ne stabilim cum anume ne atingem acel scop. Adică ce fel de cunoștințe vom învăța, în ce ordine ca să ajungem la a ne atinge acest scop, Că altfel, noi nu învățăm. Adică, dacă vrem să învățăm o limbă străină, trebuie să stabilim un curriculum pentru a învăța limba străină, nimeni nu ne va stabili curriculum decât noi înșine. Noi trebuie să ne stabilim curriculum după ce devenim adulți.
  • Noi trebuie așadar să fim mai responsabili în a ne stabili curriculumul învățării noastre. Mai este o dimensiune a responsabilității: noi trebuie să ne stabilim furnizorii de educație. Pe piața de servicii de educație, de învățare sunt foarte mulți furnizori. Piața asta seamănă foarte mult cu un bazar, adică se vând de toate acolo: se vând și tot felul de chinezării ieftine care sclipesc, se vând și lucruri de bună calitate. Nu există un oficiu de protecție a consumatorului care spune: acesta este furnizorul bun de învățare, acesta nu este bun, nu prea este așa ceva. Așa că noi trebuie să fim responsabili să ne selectăm furnizorii de învățare. De la cine învățăm? De la un guru de pe net, de la cineva care e calificat, de la o vrăjitoare, de la cine învățăm? Nimeni nu ne spune, ca la școală: uite, de la acest profesor înveți, pentru că este mai competent, pentru că s-a pregătit pentru materia respectivă. Noi trebuie să ne selectăm cine sunt furnizorii de educație. Și vom vedea: poate că furnizorul de educație este, nu știu, un cântăreț de manele, poate că furnizorul de educație este un autor dintr-un roman, dar trebuie să fim responsabili ce furnizor de educație stabilim.
  • Și apoi tot noi suntem responsabili de ce metode de învățare utilizăm. Fiecare are metoda lui de a învăța. Cum învățăm noi, ca adulți? Învățăm mai bine pentru că ne implicăm într-un proiect sau învățăm mai bine pentru că memorăm sau învățăm mai bine pentru că ne apucăm să facem un fel de learning by doing? Noi decidem, noi trebuie să ne gândim foarte clar cum învățăm mai bine, ce metodă ni se potrivește cel mai bine. Deci trebuie să fim responsabili în a ne stabili un curriculum.
  • Informația este doar o premisă necesară, dar nu e suficientă pentru învățare. Ea poate să ducă la diversiune, poate să ducă la evaziune din realitate. Trebuie să ne stabilim furnizorii și metodele de învățare și trebuie să ne stabilim mediile de învățare: unde anume vom învăța ceea ce noi vrem să învățăm? Nu toate mediile sunt la fel de bune. Sunt medii care te favorizează, grupuri de oameni care te favorizează să înveți ceva, grupuri de oameni care te defavorizează să înveți ceva. Noi trebuie să stabilim care sunt grupurile pe care le frecventăm, care sunt mediile fizice în care noi vom învăța. Pentru că unele medii ne pot facilita învățarea, altele, dimpotrivă, ne pot inhiba învățarea.
  • Așadar, noi trebuie să fim mai responsabili pentru a ne stabili curriculumul, furnizorii de învățare, metodele de învățare și mediile în care noi vom învăța.
Sursa: Captură video
  • Dacă nu suntem responsabili, atunci vom merge într-o sută de direcții, vom lua câte o informație de aici, câte o informație de dincolo, va trece timpul, n-o să învățăm mare lucru, o să avem mai degrabă iluzia învățării și iluzia cunoașterii. Asta este un lucru care se întâmplă destul de frecvent. Creierul nostru, adesea, nu poate să facă o diferență foarte clară între accesarea informației, faptul că eu pot să accesez o informație, și posesia informației – faptul că eu o am în minte. Adesea le confundă. Și atunci apare iluzia că eu știu mai mult decât știu. Și asta se vede mai ales acum, cu internetul. Putem accesa foarte repede informație și credem că dacă o putem accesa o și avem în minte. Această iluzie a cunoașterii ne face să învățăm mai puțin.
  • Dacă crezi că deja știi, atunci nu mai are rost să mai înveți atât de mult. Și asta este unul dintre lucrurile care se răspândesc din ce în ce mai mult. E o carte întreaga a lui Steven Sloman despre «Iluzia cunoașterii». Deci putem ajunge foarte ușor la iluzia cunoașterii, să credem că știm mai mult decât știm și această iluzie ne împiedică sau ne încetinește ritmul de învățare. Trece timpul și învățăm puțin și după aia ne vom mira că vom fi ușor de substituit de sisteme de inteligență artificială. Deci de asta pledoaria mea este pentru mult mai multă responsabilitate pentru a învăța, pentru a ne stabili curriculumul, pentru a ne stabili furnizorii de învățare, prin ce metode învățăm și în ce medii învățăm, pentru că nimeni nu ne va ajuta în povestea aceasta. Instituțiile nu sunt interesate de chestiunea asta. Viața vine peste noi, noi trebuie să ne asumăm această responsabilitate.
  • Așadar, aceasta este prima atitudine pe care trebuie s-o avem, ca să ne pregătim pentru viitorul acela incert: să fim mai responsabili în actul de învățare, cu dimensiunile pe care le-am specificat.
  • A II-a atitudine care cred că este importantă este: să fim reflexivi. Perioada pe care noi o traversăm este numită de anumiți sociologi «modernitate reflexivă». Adică ei ce spun ei? Spun: domnule, a trecut vremea când soluțiile pe care cineva le oferea rezistau multă vreme, aveau o viață lungă; știu eu, o soluție tehnologică rezista timp de secole sau multe decenii. Acum, toate soluțiile, nu numai tehnice, și cele sociale, și cele legate de gestiunea unui oraș, sunt soluții temporare, pentru că între timp se schimbă tehnologia, se schimbă legislația, se schimbă mințile oamenilor, schimbă multe lucruri.
  • Multe lucruri schimbându-se, soluțiile care înainte erau viabile acum nu mai sunt viabile. Și atunci trebuie să reflectez mai mult asupra soluțiilor, inclusiv asupra celor bune, pentru că ele nu mai au durata de viață pe care o aveau altădată. Asta este modernitatea reflexivă. Trebuie să reflectăm mai mult decât înainte, când ele aveau o durată de viață mai mare. Deci ce trebuie să facem, ca atitudine pentru viitor, este să fim mai reflexivi.
  • Să reflectăm la ce? La câteva lucruri. – Întâi, să reflectăm la propriile noastre practici, ce facem noi zi cu zi. E foarte important să facem lucrul acesta. Uitați, sunt multe studii care arată corelația dintre anii vechime și performanță: între cât de mulți ani tu ai făcut o meserie și performanța pe care tu ai atins-o este o corelație foarte slabă, de 0.24. Alte studii spun 0.27. În schimb, corelația dintre reflecția asupra propriei tale practici și performanță, expertiză, cât de bun ești, este de 0.62. Mult mai tare. Altfel spus, cineva care e demult în câmpul muncii, dar nu reflectează asupra ceea ce face, nu se gândește: Domne’, de ce mi-a ieșit acum când mi-a ieșit? De ce nu mi-a ieșit, atunci când nu mi-a ieșit? Ce ar mai trebui să fac? Ce mai trebuie să iau în seama, cu ce trebuie să leg chestiile astea? – deci dacă nu reflectează asupra propriilor practici, nu ajunge la expertiză. Reflecția asupra practicilor este principala cale de a ajunge foarte bun. Nu faptul că practicăm de multă vreme un lucru, nu practica ca atare, nu durata ei, ci reflecția asupra ei.
  • Definiția cea mai scurtă a expertului a fost oferită de către un cercetător american. Erikson spunea: «an expert is a reflective practitioner»; un expert este un practician reflexiv. Deci faci și apoi te tot gândești la ceea ce ai făcut, de ce ți-a ieșit, de ce nu ți-a ieșit, cu ce anume trebuie să corelezi ceea ce ai făcut. Reflecția asta asupra practicii este principala cale de a ajunge mai buni. Simplul faptul că practicăm nu este destul. Simplul fapt că studiem nu este destul. Trebuie să practicăm și să reflectăm.
  • Ce înseamnă, în final, reflecția asupra practicii? Reflecția asupra practicii ne face să reorganizăm cunoștințele pe care le avem. De regulă, cunoștințele sunt învățate în funcție de sursa pe care o avem ca să învățăm. Adică, de exemplu, spunem ceva de genul acesta: ‘Știu lucrurile acestea de la materia cutare, de la fizică din anul III. Știu chestia asta de la chimie, din anul II, știu chestia asta din manual, era o pagină care avea o poză și chiar în dreapta sus scria chestia asta. Îmi aduc aminte că de acolo știu chestia asta’. Ce înseamnă asta? Că noi codăm informația în capul nostru în funcție de sursă: de unde o știm. Partea proastă este că o utilizăm prost, dacă o codăm în raport cu sursa. Dacă, însă, reflectăm asupra propriilor practici, atunci ajungem să recodăm informația din mintea noastră. Cum? În jurul unor probleme. Adică mintea începe să spună: pentru problema aceasta, trebuie ca să o rezolvi să accesezi cunoștințele A și C. De unde le ai nu mai contează. De la o lecție, de la o conferință, de la o discuție cu pacientul, de la cineva care mi-a șoptit o chestie, de la un articol… nu mai contează sursa. Contează care este problema pentru care cunoașterea aceea devine relevantă. Acest proces se numește «condiționalizarea cunoașterii», adică faptul că reorganizez cunoștințele pe care le am; dar le pot reorganiza numai dacă reflectez asupra a ceea ce fac. Altfel spus, în loc să am cunoștințele legate de sursele de unde vin aceste cunoștințe, eu fac ca aceste cunoștințe ale mele să fie ca niște sateliți în jurul unei planete. Planeta este problema și cunoștințele sunt sateliții; atunci, creierul meu devine mult mai eficient. Când mă izbesc de o problemă, atunci apare o funcție de genul: dacă problema X =» activează cunoștințele A, B, C, D, nu contează de unde le ai, ci să le activeze și atunci rezolv mult mai repede.
  • Vedeți, asta este una dintre diferențele majore dintre un expert și un novice. Dacă compari un expert în medicină internă, de exemplu, care știe din câteva date ce diagnostic ai și ce tratament trebuie să iei și-l compari cu cel mai briliant absolvent de medicină din acest an, dacă îi dai teste psihologice, știu eu, teste de inteligență, de memorie, absolventul acela de regulă este mult mai bun decât expertul, dar când îl pui în fața unui caz este mult mai slab. De ce? Diferența este dată de condiționalizarea cunoașterii, de faptul că în capul expertului cunoștințele se asociază ca sateliții în jurul problemelor pe care ei trebuie să le rezolve. Asta-nseamnă că tu transformi ceea ce un logician de la începutul secolului XX numea «cunoaștere inertă» în «cunoaștere activă».
  • Asta înseamnă condiționalizarea cunoașterii: că tu ai niște cunoștințe, dar cunoștințele acelea degeaba le ai dacă nu le poți exploata. Cu cunoașterea e precum cu orice altă resursă: e important să o ai, dar este foarte important și să știi cum să o exploatezi tu. Țara asta are foarte multe resurse, de exemplu, de turism, dar dacă nu le știe exploata, tot săracă este. Așa e și cu cunoștințele, trebuie să le ai, dar trebuie să le exploatezi. Degeaba le ai, le ții acolo, în capul tău, în niște sinapse, în loc să le ții într-un sertar. Sunt inerte, nu sunt active, nu produc ceva. Ei, vedeți, asta înseamnă reflecția asupra propriilor practici. Prin reflecții asupra propriilor practici, fără să-ți propui începi să-ți reorganizezi cunoștințele, să le transformi în cunoștințe active, în cunoștințe care te ajută să rezolvi probleme și atunci devii expert. Posesia de cunoaștere nu te face expert. Condiționalizarea cunoașterii te face expert. Reflecția asupra practicii te face să-ți condiționezi cunoaște, să-ți organizezi cunoștințele în jurul problemelor relevante și atunci tu devii mult mai eficient în a rezolva probleme, decât cel care are aceleași cunoștință, dar pe care încă le leagă de sursa lor și nu de problemele relevante. Așadar, trebuie să fim mai reflexivi, mai reflexivi asupra propriilor practici.
  • Trebuie să fim mai reflexivi asupra propriilor noastre învățări. Noi învățăm tot timpul. Creierul e o mașină de învățat. Nu se pune problema să nu învățăm. Tot timpul învață creierul. Uneori învață explicit, adică ne propunem să învățăm anumite lucruri. Există un fel de cu o curriculă formală, așa se numește asta, adică un învățământ formal: mergem la școală și la școală învățăm ceea ce ni se spune să învățăm; este ca un fel de meniu a la carte, adică spun eu exact ce trebuie să înveți. Dar există și o altfel de învățare, o învățare non-formală, adică o învățare care seamănă cu un bufet suedez: eu, ca adult, îmi aleg de unde și ce anume vreau să învăț. Vreau să învăț să cânt la chitară, vreau să învăț să joc tenis, vreau să învăț să știu chineză… și adun din diverse locuri bucățile astea de cunoștințe și învăț.
  • Dar există o grămadă de cunoștințe pe care le dobândesc fără să am habar că le învăț. Există cel puțin două mari modalități prin care eu învăț fără să știu că învăț.
Mircea Miclea / Sursa foto: Ciprian Hord
  • O modalitate sunt gramaticile; adică există niște regularități și creierul nostru are o capacitate extraordinară de a extrage regularitățile acelea fără să ne spună că o face. De exemplu, un copil de 5-6 ani poate să vorbească corect gramatical fără ca cineva să-l fi învățat ce-i subiectul, ce-i predicatul, ce-i complementul direct. De ce? Pentru că adulții vorbesc în jurul lui și creierul lui extrage nu numai lexicul, adică cuvintele, ci și modul în care se combină cuvintele între ele pentru a forma o propoziție corectă și modul în care se combină propozițiile între ele ca să formeze o frază corectă. Deci asta este o gramatică. O serie de regularități. Și creierul lui le extrage, chiar dacă el se joacă cu tractorașul sau cu păpușa lui pe acolo, nu trebuie să fie atent. Le extrage creierul.
  • Și uite așa învățăm și învățăm tot fel de lucruri. Învățăm nu mai gramatici de-ale limbajului natural, învățăm tot felul de gramatici existențiale. De exemplu, fără să vrem, avem niște părinți care sunt anxioși. Mai ales părintele, adultul de referință, care de fiecare dată când noi avem un pic de temperatură, el spune: vai, ai temperatură! De fiecare dată când ne zgâriem, el spune: vai, te-ai zgâriat foarte tare! Și-l vedem pe el că în raport cu multe situații reacționează foarte intens. Îl vedem azi, îl vedem mâine, îl vedem poimâine. Nu suntem atenți la atitudinea lui, doar că dintr-o dată ne trezim că noi înșine devenim anxioși. Adică la orice mică chestie care se întâmplă sau s-ar putea întâmpla, reacționăm cu spaime. Am dobândit asta genetic? Nu, creierul nostru a extras o regularitate. Am învățat fără să știm că am învățat. Da, am învățat o anumită gramatică existențială. Există pericolul acesta de a învăța gramatici existențiale foarte puternic acum, mai ales când stai în mediile digitale. De exemplu, copiii, mai ales generațiile acestea de digitali nativi, stau multă vreme în mediile digitale. Ei, în mediile digitale, mai ales în jocurile de calculator se vede gramatica aceasta. În mediile digitale în general, dar mai ales în jocurile de calculator, apare următoarea gramatică: contra unui efort mic, obții o recompensă mare în raport cu efortul și imediat. Adică eu doar dau un click și dintr-o dată se aud niște împușcături, se vede ceva pe ecran că se mișcă, obțin niște vieți, obțin un elixir, obțin niște puncte, obțin tot felul de lucruri. Contra ce? Contra unui efort mic: am dat click. Când a venit recompensa? Recompensa a venit imediat.
  • Nu se întâmplă nimic dacă fac lucrul ăsta o dată, dacă fac din când în când. Dar dacă fac 12 ani, zi de zi, 2-3 ore, nu cumva creierul meu extrage o gramatică? Și creierul într-adevăr extrage această gramatică și începem să vedem. Sunt studii care arată lucrul acesta, că această gramatică a început să apară. Adică te trezești că ai oameni la 20 de ani care așteaptă nu numai în raport cu mediile digitale, în raport cu viața, așteaptă contra unui efort mic să primească o recompensă mare și cât mai rapid cu putință. Au sentimentul de entitlement, sentimentul că li se cuvine. Au sentimentul că acum trebuie să li se întâmple ceea ce ei își doresc, mult mai repede. De ce? Pentru că creierul a extras această gramatică din interacțiunea de zi de zi cu mediile astea digitale.
  • Numai că, din păcate, viața reală nu este viața din mediile digitale. Adică aici resursele sunt limitate. Și atunci ce se întâmplă? Păi eu vin cu această gramatică în capul meu pe care eu am extras-o fără să am habar că am extras-o, dar am extras-o și încep să utilizez această gramatică în raport cu viața și ce fac? Sunt dezamăgit, pentru că viața într-un job nu-mi oferă contra unui efort mic ceva. Nu, trebuie să fac un efort, câteodată un efort prelungit. Adică trebuie să lucrez mulți ani ca să am un salariu mai mare, ca să obțin un post mai bun, ca să fiu șef de departament ș.a.m.d. Trebuie un efort prelungit și recompensele nu sunt imediate și nu sunt prea mari în raport cu efortul. Dimpotrivă. Uneori n-ai nicio recompensă, tot tragi, tragi, tragi și abia într-un târziu îți vine recompensa.
  • Deci ce se întâmplă? Te trezești brusc că realitatea e alta decât gramatica ta. Efectul? Efectul e incidența foarte mare a depresiei. Depresia a coborât de la 27 de ani, cât era în urmă cu vreo 10-15 ani – acolo era cea mai mare frecvență a depresiei, la 27 de ani. Acum a coborât spre 17 ani, adică cu 10 ani mai devreme avem cea mai mare frecvență depresiei. De ce? Pentru că este acest clash, această confruntare dintre o gramatică pe care ai extras-o din activitățile tale cotidiene și realitatea cu care te confrunți. Vedeți și învățăm tot felul de gramatici, creierul nostru extrage regularități și după aceea noi trăim în baza acelor regularități. A… noi nu știm de ele, dar nu contează că nu știm. Ele ne marchează viața, atitudinile noastre față de diverse situații, modul în care interacționăm între noi ne este marcat de aceste gramatici. Vedeți, de asta trebuie să fim reflexivi. Adică, din când în când, să ne gândim: Domne’, oare în baza căror regularități eu am ceea ce am în minte? Gândesc într-o anume formă, mă port într-un anumit fel? Nu cumva este o gramatică în spate? Nu cumva am învățat niște regularități din mediile în care am trăit și acuma le reproduc și sunt prizonierul lor? Pentru că dacă vreau să mă eliberez de ele, dacă vreau să am propria mea gramatică, atunci trebuie să le conștientizez. E ca și cum dacă ai vrea să înveți gramatica limbii germane, trebuie să conștientizezi ce gramatică folosești tu în limba ta maternă și apoi o poți învăța pe cealaltă.
  • Deci regularitățile se învață fără să ne dăm seama că le învățăm. Dar mai există și alte lucruri pe care le învățăm fără să vrem să le învățăm: evenimentele foarte saturate emoțional sau interacțiunile foarte saturate emoțional. De exemplu, ai avut un adult de referință, o mamă, un bunic, un unchi, un frate mai mare, un adult de referință care a fost mereu critic cu tine. De exemplu, ai venit de la școală, ai luat 10 și adultul de referință ți-a spus: ‘foarte bine că ai luat 10! Cine a mai luat 10?‘ Tu răspunzi: ‘Păi, cutare‘. El: ‘e, bine, nu-i cine știe ce‘. Și după aceea, când iei o notă mai mică, spune: ‘Dar cum ai luat nota asta? Dar cum îți permiți să iei nota asta? Nu se poate să iei nota asta! Cum noi ne sacrificăm atâta pentru tine și tu numai atâta faci! Uite, taică-tu era mai-mai să pățească ceva, să facă infarct. Cum?‘ Și auzi chestia asta o dată, clasa I, de două ori, de trei ori, de cinci ori, de zeci… și nu vine din partea oricui. Vine din partea unui adult care este foarte saturat emoțional. Înseamnă ceva pentru tine. Repet, nu trebuie să fie un părinte, poate să fie iubita mea de acum 4 ani, care e foarte relevantă pentru mine și care are o anumită atitudine, adică tot timpul pune sub semnul întrebării ce fac eu: ‘nu e sigur că e bine ce faci tu. Nu e sigur’. Și îmi spune. Și creierul meu preia aceste lucruri, fără să își dea seama.
  • Și dintr-o dată ajung și eu să fiu foarte plin de neîncredere față de mine. Oare am făcut bine sau n-am făcut bine? Sau să fiu foarte critic față de mine. Și am pacienți, oameni de succes, adulți de succes care nu se bucură de propriile lor rezultate. De ce? Pentru că au preluat o voce, vocea din trecut, cum vorbeau unii cu ei a devenit vocea lor interioară. Au internalizat o voce; dialogul unora cu ei a devenit monologul lor interior. Ei spun: ‘așa gândesc eu‘. Nu! E o voce din trecutul tău pe care tu ai asimilat-o ca fiind vocea ta. Vedeți, așa putem prelua voci, fie că sunt regularități, fie că sunt persoane sau interacțiuni foarte saturate emoțional și asta ne marchează și de asta trebuie să fim reflexivi, pentru că altfel nu ne putem elibera de aceste voci, de aceste gramatici, de aceste învățări implicite, decât dacă începem să le conștientizăm. Și le conștientizăm dacă începem să reflectăm: ‘Domne’, oare de ce sunt așa, de ce gândesc așa?’ Altfel, credem că așa e felul nostru. Nu. Trebuie să ne uităm: nu cumva e rezultatul unei învățări implicite? Deci trebuie să fim reflexivi asupra acestei învățări implicite, asupra propriilor învățări; și nu numai asupra învățărilor explicite, ci mai ales asupra acestora implicite. Să fim reflexivi, pentru că reflexivitatea asta ne ajută să ne eliberăm.
  • Și mai trebuie să fim reflexivi asupra a ceva: asupra altora care vor să ne învețe tot felul de lucruri. Trăim într-un mediu în care sunt tot felul de vectori de învățare.
  • Trăim într-un mediu social-cultural în care sunt tot felul de agenți care vor să-și impună o anumită agendă. De exemplu, în ultimele decenii există o anumită agendă a mediei, a societății care se referă la cultivarea fricii. Mereu la știri se dau tot felul de informații sau de știri care sunt îngrozitoare, care te fac să te gândești: Dumnezeule, ce pericol e pe stradă! Uite câte accidente! E pericol că o să fie o explozie nucleară, e pericol că se încălzește clima, e pericol că o să apară un virus, e pericol, pericol peste tot. E cultura fricii. Ok, întrebarea este: vrem să învățăm asta? Sigur, sunt multe, mulți, mulți actori în spate care vor să învățăm noi frica asta, să ne fie frică aproape tot timpul. De ce? Pentru că frica vinde bine.
  • Pentru că dacă ne e frică și apoi ei prezintă ceea ce produc ca fiind modalități de a ne scăpa de frică, noi cumpărăm. Cumpărăm tot ceea ce ni se oferă, tot felul de soluții, de la soluții de consiliere, la produse, la servicii ș.a.m.d. Stăm într-o astfel de cultură a fricii, în care în fiecare seară se revarsă peste noi tot felul de pericole. E un vector de învățare. Întrebarea este: vrem să învățăm ceea ce ni se impune din afară, o cultură a fricii? Sau vrem să ne dezvoltăm mai degrabă o cultură a eroilor? Să fim mai degrabă atenți la cei care au reușit, la cei care au reușit mai ales după ce au avut o înfrângere, au avut un eșec, au început o afacere și au dat chix, s-au ridicat și acum au afaceri de succes. Ce cultivăm: eroii sau victimele?
  • Ce vrem noi? Să fim mereu speriați, să simpatizăm cu victimele? Victimele se bucură de foarte mare simpatie de-o vreme încoace. Nu știu dacă ați observat lucrul acesta, dar ați văzut poate în filme. În filme, și eroul principal întâi e victimă. Adică întâi vine cineva, îi omoară câinele, pățește ceva, e victimă și după aia e erou. Numai așa-l simpatizăm acum. Nu-l mai simpatizăm dacă este erou de la început până la sfârșit. Nu, trebuie să fie victimă și după aceea devine erou. Vedeți, sunt tot felul de vectori de învățare. Sunt partide, grupuri, ideologii, sunt diverse sisteme de marketing care vor să ne învețe lucruri. Noi trebuie să ne gândim: vrem să învățăm ceea ce vor ei să ne învețe sau nu? Pentru că dacă nu suntem reflexivi, înghițim toate lucrurile acestea și apoi le reproducem în comportamentul nostru și avem iluzia libertății. Credem că suntem liberi. Nu suntem. Acționăm după ceea ce am învățat și am învățat ce au vrut alții să învățăm, pentru că noi n-am fost suficient de reflexivi.
  • Deci, de aceea spun: în afară de faptul că trebuie să fim mai responsabili, trebuie să fim mai reflexivi, să reflectăm asupra propriilor practici, pentru că ele ne duc la expertiză. Și reflectând asupra propriilor practici, noi ajungem la condiționalizarea cunoașterii, adică să reorganizăm cunoștințele în jurul problemelor pentru care ele sunt relevante, nu pur și simplu să avem în cap cunoștințe, că nu-i mare lucru. Să reflectăm asupra asumpțiilor propriilor noastre învățări, asupra mai ales învățărilor ăstora inconștiente, să vedem în ce măsură suntem captivi în gramaticile pe care le-am extras fără să avem habar, în vocile ălora din trecutul nostru pe care le-am internalizat și credem că e modul nostru de-a gândi când, de fapt, sunt vocile lor. Să reflectăm asupra agendei de învățare pe care alții o promovează în jurul nostru și noi s-ar putea să intrăm în aceste agende de învățare și să învățăm ceea ce de fapt nu vrem să învățăm, dar vor alții să învățăm.
  • Vedeți, dacă nu suntem reflexivi, o să ne modificăm substanțial. Nu mai putem da vina pe cineva, nu mai putem da vina pe Ministerul Educației: domne’, Ministerul Educației ne-a făcut un curiculum prost! Noi ne facem curriculumul, noi ne alegem furnizorii, noi ne alegem mediile de învățare. Noi trebuie să reflectăm asupra propriilor practici, nu poate ministerul. Noi trebuie să reflectăm asupra învățărilor inconștiente pe care le-am dobândit și care ne modifică viața. Noi trebuie să reflectăm asupra a ce alte agende de învățare sunt în jurul nostru și s-ar putea să ne acapareze. Noi trebuie să fim mai reflexivi, așadar.
  • Și a III-a atitudine care cred că este importantă este că trebuie să fim mai proactivi, să nu fim pasivi. Dacă venim în întâmpinarea învățării, dacă mergem spre învățare, nu așteptăm pasivi să învățăm. Ne asumăm acțiuni din care învățăm. Uitați, dacă îți asumi un rol, rolul ăla poți să îl refuzi, să te derobezi de el. Dl. primar putea să refuze rolul de primar: nu vreau să mă bag, stau în afacerile mele. Poți să-ți refuzi rolul de mamă, poți să-ți refuzi rolul de șef departament, poți să-ți refuzi tot fel de roluri. Înveți mai puțin. Asumându-ți roluri, înveți mai mult. Toți cei care și-au asumat diverse roluri, care adesea au fost dificile, au venit cu stres în plus, au învățat mai mult. Așa că dacă vrem să învățăm mai mult, trebuie să ne asumăm roluri și nu să evităm roluri, pentru că evitând roluri noi nu învățăm. Poate suntem mai confortabili, dar trebuie să ne gândim ce vrem: să ne simțim bine sau să învățăm mai mult? Și cred că mai ales câtă vreme mintea noastră e sănătoasă merită mai degrabă să învățăm mai mult decât să ne simțim confortabil. Asta nu înseamnă că tot timpul trebuie să învățăm, dar trebuie să ne gândim serios la chestia. Deci asumarea de roluri înseamnă că ești proactiv, pentru că prin intermediul rolurilor tu înveți. Numai rolurile te pun în situația de învățare.
Mircea Miclea / Sursa foto: Ciprian Hord
  • Înveți o grămadă de lucru pe care nu le găsești în nicio carte. Înveți că rezolvi probleme zi de zi, că reflectezi asupra acelora, dar problemele sunt legate de rolul pe care-l ai. Deci trebuie să fim proactivi pentru că ne asumăm roluri, pentru că facem acțiuni. Câteodată, învățarea înseamnă să facem lucruri și după aceea să extragem ceva din ceea ce facem. Uitați: Eu obișnuiesc să călătoresc mult. Am cunoscut însă și alți oameni care călătoresc. Dar, din păcate, mulți dintre ei călătoresc degeaba. Adică au văzut multe lucruri în lumea aceasta, dar stau cu liste de bife: Am văzut cutare, cutare, cutare. Nu s-a modificat în niciun fel geografia lor interioară. Sufletul lor e la fel, doar că au o listă de bife. Am văzut turnul Eiffel, am văzut Parisul, am văzut Londra, am văzut… Și ce dacă ai văzut? S-a schimbat ceva în sufletul tău? Nu. Vedeți, asta înseamnă o atitudine proactivă: faci lucruri, dar apoi reflectezi asupra a ceea ce ai făcut. Extragi o învățătură din ceea ce ai făcut, din ceea ce s-a întâmplat. Altfel, faci lucrul degeaba. Sunt mulți oameni care călătoresc degeaba, pentru că nu extrag nimic din toate călătoriile pe care ei le-au făcut, din acțiunile pe care le-au făcut.
  • Deci asta înseamnă să fim proactivi: să mergem, să ne asumăm roluri, pentru că învățăm, chiar dacă ne simțim inconfortabili. Trebuie să optăm mai degrabă pentru a învăța mai repede și mai mult, decât pentru a ne simți mai bine și mai relaxați. Și trebuie să ne asumăm diverse experiențe din care apoi să extragem învățăminte.
  • Experiențele astea, ne asumăm că mergem noi către ele, nu stăm și evităm experiențe, că altfel azi evităm ceva, mâine evităm altceva și devenim o colecție de evitări. Și la finalul vieții ne uităm înapoi, spunem: cine suntem noi? Păi mai mult nu suntem. Suntem o colecție de evitări. Nu am făcut aia, nici aia, nici aia, nici aia, nici aia. Cine suntem? Ce identitate putem să avem? Ne dezvoltăm identitățile dintr-o colecție de asumări, asumări de roluri, asumări de acțiuni. Unele o să fie cu succes, altele eșecuri lamentabile, nu contează. Învățăm mai mult. Sunt studii care arată că învățăm mai mult dintr-o eroare decât dintr-un succes. Sigur că erorile nu ne plac. Eșecurile nu ne plac. Însă vedeți, atunci când avem un succes, mintea noastră spune: Ai un succes! Bucură-te de succesul respectiv și nu mai reflecta de ce am avut succes. Ne bucurăm și e destul!
  • Când avem un eșec, mintea începe să reflecteze: Domne’, de ce am avut eșecul ăsta? Altfel spus, eșecul dezvoltă gândirea analitică mai mult decât succesul. Succesul ne face să ne simțim bine și vrem să avem succes, bineînțeles. Dar vă sfătuiesc să nu scăpați niciun prilej de tristețe ca să vă analizați, o chestiune importantă din viața voastră. Cu siguranță o să analizați mai bine decât atunci când vă simțiți bine. Deci trebuie să fim mai proactivi.
  • Așadar, rezumăm acum ce trebuie să facem noi, ca adulți, ca să învățăm astfel încât să fim pregătiți pentru lumea aceasta plină de incertitudine: Să învățăm mai mult decât am învățat înainte. Dar să învățăm mai responsabili, mai reflexivi și mai proactivi.
  • Acum întrebarea se pune: și ce să învățăm? Schițez foarte scurt un răspuns.
  • Gândiți-vă la trei axe ca și cum ar fi un spațiu tridimensional. O axă se referă la profesia noastră. Profesia noastră este esențială în identitatea noastră: cel puțin 8h/zi, cel puțin 30-40 de ani de viață activă se leagă de profesia noastră. A alege o ocupație înseamnă a alege și un stil de viață. Și atunci, în profesia aceea avem tot felul de probleme pe care trebuie să le rezolvăm. Trebuie să ne gândim: avem suficiente competențe ca să rezolvăm acele probleme? Da, este o axă profesională. Avem nevoie de competență pentru a rezolva problemele aferente profesiei noastre.
  • Avem o a 2-a axă, axa personală. Eu am o serie de probleme cu mine însumi, cu controlul emoțiilor proprii, cu capacitatea mea de a controla acțiunile. Adică, de exemplu, eu vreau să mă duc la sală. Dar nu îmi stabilesc bine scopurile, am o deficiență aici sau nu am. Nu-mi planific bine activitatea sau deși mi-am stabilit scopul, deși mi-am planificat-o, tot nu mă apuc de ea, nu inițiez. Sau deși am început să fac chestia asta, să mă duc la sală, totuși nu mă duc constant, n-o finalizez, n-o transform într-o habitudine. Vedeți, toate astea sunt problemele noastre de zi cu zi și trebuie să reflectăm asupra lor, trebuie să vedem ce facem cu ele. Deci asta e o a 2-a axă, axa de dezvoltare, care se vede la propria noastră persoană. Trebuie să dezvoltăm competențe care se referă la noi, nu la profesie, ci la noi.
  • Și există a 3-a axă, axa relațională. Inevitabil, trăim alături de ceilalți, stăm cu ei, negociem cu ei, avem conflicte cu ei, avem iubiri cu ei, avem tot felul de lucruri. Avem nevoie de o serie de competențe ca relațiile să funcționeze bine: competențe de a rezolva conflicte, competențe de negociere, competențe de comunicare. Avem nevoie de tot felul de competențe. Adesea, habar n-avem să comunicăm și atunci ajungem în criză. De exemplu, eu nu știu să îmi comunic nemulțumirile mele față de partenerul meu de viață. De ce? Pentru că mă gândesc că dacă îi spun ceva ce e corect, dar lui nu-i convine, el se va enerva, deci mai bine nu îi spun. Nu îi spun, dar nu-i spun nici azi, nici mâine, nici poimâine și la un moment dat, toate aceste nemulțumiri se adună și produc o criză. Și după aceea îmi dau seama că e prea târziu. Asta e o problemă de comunicare. S-ar fi putut rezolva dacă eu învățam cum să comunic, să înving propria mea emoție ca să comunic ceea ce este corect. Deci, așadar, asta este axa relațională.
  • Închipuiți-vă acest spațiu tridimensional. Dați-vă o notă pe fiecare dintre aceste dimensiuni de la 1 la 10. Cât vă dați pe competențele profesionale, de la 1 la 10? Cât vă dați pe competențele personale, care se referă la capacitatea voastră de a vă auto-controla și de a vă stabili cursul vieții autonom. Cât de autonomi sunteți voi? Și pe cealaltă axă, axa relațională: cât de competenți sunteți pe axa aceasta în relațiile cu ceilalți? Dați-vă câte o notă și din notele acestea, ca într-un spațiu tridimensional, o să aveți o locație, o triangulare. O să spuneți: eu acum, în 26 mai 2023, sunt de nota de la 1 la 10 pe axa profesională, pe axa personală, pe axa relațională. Sunt aici. Și propuneți-vă o versiune mai bună a voastră peste 1 an de zile. Asta trebuie să ne propunem în final. A învăța înseamnă a utiliza un mijloc pentru un scop. Scopul este o versiune mai bună a noastră în viitorul nostru.
  • Asta înseamnă, în final, învățarea: că producem versiuni mai bune, îmbunătățite, despre noi. Versiunea 2.0, 2.1, 2.2, 2.3, 3.0, 3.1, 4.5 asta înseamnă. Dezvoltăm versiuni mai bune despre noi. Știind cum sunteți azi, gândiți-vă, puneți-vă ca scop: domnule, aș vrea o versiune mai bună despre mine de acum într-un an. Pe ce dimensiune? Păi să vedem unde stau mai prost. Pe axa personală? Pe axa relațională? Pe axa profesională? Unde stau mai prost? Și apoi, cum am spus, cu responsabilitate, vă stabiliți un curriculum, vă alegeți furnizorii, vă alegeți mediul de învățare, reflectați asupra a ceea ce faceți, asupra propriilor practici, reflectați asupra a ceea ce ați învățat până acum. Poate că n-ați învățat ce trebuia sau nu destul de bine. Reflectați asupra altora care sunt în preajma voastră și care distorsionează propriul proces de învățare și fiți proactivi! Gândiți-vă: ce roluri trebuie să îmi asum eu, ca să îmi dezvolt aceste competențe de care eu am nevoie ca să creez versiunea 2.1, mai bună decât asta de azi 2.0. În final, asta trebuie să facem.
  • Așadar, răspunsul meu la întrebarea: cum să gândim educația pe care ne-o facem nouă înșine pentru ca să facem față zilei de mâine, adică viitorului acestuia incert? Răspunsul meu este următorul: pentru a crea o versiune mai bună despre noi, trebuie să fim mai reflexivi, mai responsabili și mai proactivi cu toate dimensiunile pe care le-am evocat. Și atunci avem într-adevăr șanse să creăm mereu versiuni mai bune despre noi. Nu știm cum va fi viitorul, dar dacă noi putem produce o versiune mai bună despre noi, avem mai mari șanse de a-i face față, chiar dacă el e incert. Dar asta depinde de noi. O versiune mai bună a noastră depinde de noi. Uitați-vă la cele trei dimensiuni pe care le aveți, dați-vă note și apoi începeți responsabil, reflexiv și proactiv. Mulțumesc!
Conferința integrală susținută de profesorul Mircea Miclea la Reșița, urmată de dialogul cu Daniel Funeriu:
Citește și:
„Inteligența artificială va reconfigura învățarea. Oare ne așteaptă un nou ev mediu, în care vom fi vasali soluțiilor oferite de sistemele de inteligență artificială, sau un nou iluminism?” Mircea Miclea va susține o conferință pe 26 mai, la Reșița

10 comments
  1. Învățarea pe tot parcursul vieții rămâne esențială, în evoluția noastră profesională, personală și relațională.
    Abordând strategiile de învățare pe care domnul Miclea le-a expus și detaliat, într-o manieră didactică de mare clasă, putem întâmpina conștienți ceea ce viitorul ne va oferi, fie că ne dorim, fie că nu.
    Depinde de noi, dacă alegem să stăm pasivi, autosuficienți, în dobândirea de noi achiziții, așteptând o minune, sau reflexivi și proactivi, pregătiți să înțelegem mecanismele de funcționare ale noii lumi în care ne vom duce existența.
    Vă mulțumesc, domnule Miclea!

  2. Și când sistemul bine legat te exclude și nu te mai vor, ca ai fost sincer și au fost afectați puțin de adevăr e superb și sa devii cu trei axe:privește cerul, vezi zi de zi ce îți oferă natura înconjurătoare și când ai nevoie sa îți consumi energia reacție în lanț pentru next level

  3. “Să fim mai degrabă atenți la cei care au reușit, la cei care au reușit mai ales după ce au avut o înfrângere, au avut un eșec, au început o afacere și au dat chix, s-au ridicat și acum au afaceri de succes…”

    Poate pentru că am o vârstă înaintată, nu scap din vedere un lucru: cum va arăta acea afacere devenită de succes peste, să zicem, doi ani? Sau zece.
    Admit în paralel că discursurile precum ale domnului Miclea atrag, îndeosebi la vârsta de mijloc, în vreme ce observațiile mele indispun.

  4. Aș avea două obiecții, la ce spune domnul Miclea mai sus.
    Pe de o parte dumnealui folosește imperativul Trebuie. Și despre care eu am observat că are puține șanse de reușită, deși sună atât de frumos..
    În același timp observi că formulează adulții, adică toți. Și iar sunt șanse puține ca acest deziderat să devină palpabil.
    Pot înțelege nevoia omenească de a visa la stele… Poate probabil să trece mai ușor prin viață cu asemenea proiecte.

  5. Am audiat, online, o conferință a domnului profesor Miclea. Într-o oră, am învățat despre strategiile de învățare mai mult decât la toate cursurile de perfectionare, în 35 de ani de carieră didactică.

  6. Mai bine ar adăuga vechime pentru pensionare și conversiile sau a doua facultate. Lăsați cursurile.Enough is enough

    1. Nu știm să citim/să receptăm un text și o lecție grozavă, dar comentăm.
      Din și prin astfel de comentarii (care nu sunt la obiect!), cu certitudine, nu se învață nimic.
      Ca să mă exprim parafrazându-l pe Mircea Miclea, e doar o simulare de atitudine proactivă și o rămânere la informația de suprafață (in care e mult zgomot!).

      M.B.

    2. Nu pot sa nu ma gandesc decat la bietul Tutea care a suferit pentru un popor de idioți. Cu părere de rau, dar si calitatea umana in invatamant a scazut. Profesorimea nu merita salarii majorate si coeficienti in jumătatea superioara. O scrie un profesor REFLEXIV, PROACTIV SI RESPONSABIL. Care exact din aceste considerente va pleca din învățământul de masa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

ANALIZĂ Cea mai mare rată de promovare la Bac din ultimii 13 ani, cu cea mai mică generație de participanți din ultimii 30 de ani / Peste 91 de mii de tineri au luat diploma după ce 46 de mii de note au fost modificate de contestații

Numărul candidaților promovați la Bacalaureat 2022 este de 91.332, cu 2.741 de candidați mai mult decât anul trecut, potrivit Ministerului Educației. Este al doilea cel mai mare număr de elevi cu…
Vezi articolul

Rectoriada III. Cine sunt rectorii care vizează al treilea mandat, politicienii care conduc universități și cazul aparte al Politehnicii, unde alegerile au loc cu 6 luni înainte de expirarea mandatului

Portița introdusă în legea educației de miniștrii Costoiu și Pricopie devine astăzi calea pentru al treilea mandat de rector pentru 10 dintre șefii instituțiilor de învățământ superior de stat din…
Vezi articolul

Cu bac, fără bac sau cu altfel de bac: școlile de asistente medicale, unde învață peste jumătate dintre elevii de postliceală din România, prinse între scandaluri vechi, voturi politice, lipsa de reformă și nevoia de a da o șansă câtorva zeci de mii de tineri

Când, în urmă cu o săptămână, deputații au respins un proiect de lege care urmărea ca asistentele medicale să aibă bacalaureatul, inițiatorul acelui proiect aprecia că “nu există un motiv…
Vezi articolul

INTERVIU Mircea Miclea critică dur intrarea în online a școlilor cu sub 60% angajați vaccinați: Măsură greșită care penalizează elevul pentru o problemă a profesorului și stimulează practica de a da note pe cunoștințe puține, pentru a ascunde calitatea slabă a predării

Mircea Miclea critică dur decizia miniștrilor Educației și Sănătății de a închide din nou școlile și grădinițele cu sub 60% dintre angajați vaccinați, în localitățile unde rata de infectare cu…
Vezi articolul