Aura Stănculescu, profesor consilier școlar și director al Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională, spune că elevii uneori se simt nevăzuți și neînțeleși la școală, iar „profesorul este cel care trebuie să îi vadă”. Invitată în podcastul Salvați Copiii, Aura Stănculescu spune că mai sunt cazuri în care Și sunt profesori care merg în clase și pretind respectul copiilor pur și simplu profesorii vor respectul elevilor doar pentru că reprezintă o autoritate:« eu sunt la catedră, tu ești în bancă, tu ești acolo alături de ceilalți»”.
Întrebată care este cel mai dureros aspect din școala românească, Aura Stănculescu, consilier școlar spune că elevii se simt uneori invizibili și neînțeleși chiar de profesori, de cei care trebuie să îi vadă.
„Eu dacă sunt profesor, înseamnă că eu mi-am ales această profesie de a forma, de a dezvolta, de a forma caractere, de a forma competențe, de a ajuta copiii să fie cât mai buni în raport cu ceea ce pot ei să fie și de a fi mai departe buni cetățeni. Asta înseamnă că eu îmi înțeleg rolul, mi-l asum și îl prestez ca atare.
Dacă eu nu m-am gândit așa când am intrat în profesia asta și m-am gândit că e un loc de muncă sigur la stat, de unde pot să ieși la pensie fără prea mari bătăi de cap, unde salariu este sigur, lună de lună s-ar putea să mă raportez diferit la copiii pe care-i am în fața mea”.
Directoarea CMBRAE mai subliniază și importanța ca profesorii să învețe de la elevi:
„Am nevoie să învăț de la copii. Am nevoie să știu ce în mintea lor. Am nevoie să văd cum se raportează ei la tot ce se întâmplă în societate ca transformare, pentru că în felul ăsta pot să-l înțeleg”, spune Aura Stănculescu.
Redăm răspunsul integral al consilierului școlar Aura Stănculescu
Salvați Copiii: Dacă ar fi să începem cu cel mai dureros aspect din școala românească, care credeți că ar fi acela?
Aura Stănculescu, consilier școlar și director CMBRAE: Dacă îi întrebăm pe elevi, s-ar putea să aflăm că îi doare foarte tare că sunt invizibili. Asta înseamnă că nu sunt văzuți, auziți, ascultați, înțeleși. Nu sunt ajutați să fie ei cei care sunt sau să se descopere ei cei care sunt. Pentru că este un proces și trebuie însoțiți. Presupune analiză, reflecție, descoperire a sinelui, într-un anumit mod se întâmplă procesul ăsta de acasă, dar școala poate să-l dirijeze altfel și să-l ajute să ajungă la niște răspunsuri mai ușor. Deci s-ar putea să-i doară treaba asta, că la școală uneori sunt invizibili. Și dacă sunt invizibili, ei ușor ușor se dezangajează, pentru că, nu-i așa, dacă ești invizibil nu poți avea conexiune cu celălalt. Prin urmare, școala ar trebui să se gândească… când zic școală mă refer la profesor, pentru că școala e o clădire, avem niște spații, dar viața ei e dată de sufletul profesorilor.
Salvații Copiii: Ce-i face invizibili pe copiii aceștia?
Aura Stănculescu, consilier școlar și director CMBRAE: Faptul că nu sunt văzuți de către cei care ar trebui să-i vadă. Pentru că cel care trebuie să-l vadă pe copil trebuie să înțeleagă care este rolul lui.
Eu dacă sunt profesor, înseamnă că eu mi-am ales această profesie de a forma, de a dezvolta, de a forma caractere, de a forma competențe, de a ajuta copiii să fie cât mai buni în raport cu ceea ce pot ei să fie și de a fi mai departe buni cetățeni. Asta înseamnă că eu îmi înțeleg rolul, mi-l asum și îl prestez ca atare.
Dacă eu nu m-am gândit așa când am intrat în profesia asta și m-am gândit că e un loc de muncă sigur la stat, de unde pot să ieși la pensie fără prea mari bătăi de cap, unde salariu este sigur, lună de lună s-ar putea să mă raportez diferit la copiii pe care-i am în fața mea.
Sunt profesori care merg în clase și se pun la dispoziția elevilor ca resurse fără să spună lucrurile astea, dar în mintea lor asta este. Sunt resurse pentru creșterea, dezvoltarea bunăstarea copiilor, pentru siguranța lor emoțională, pentru creșterea lor permanentă. Fiind asta în mintea lor fac toate lucrurile astea în această direcție. Acei profesori cu siguranță vor avea o conexiune cu copiii, cu siguranță vor avea o relație partenerială, vor încuraja exprimarea, îi vor vedea, îi vor asculta, îi vor înțelege pe copii, nu îi vor expune în moduri în care lor le face rău.
Și sunt profesori care merg în clase și pretind respectul copiilor pur și simplu pentru că eu sunt autoritatea, eu sunt la catedră, tu ești în bancă, tu ești acolo alături de ceilalți.
Salvați Copiii: Mai merge treaba asta cu respectul, care trebuie să existe pur și simplu?
Aura Stănculescu, consilier școlar și director CMBRAE: Studii nu avem. Da, ar trebui să vedem percepția elevilor, însă noi aflăm lucrurile astea la cabinet de la copii, adică relatează astfel de atitudini ale profesorilor. Am spune că n-ar trebui să mai existe dar ei relatează că se mai întâmplă și atunci când ai în clasă un profesor care îți pretinde respectul fără să ți-l acorde și el, greu să existe o reciprocitate în relație și e greu să existe conexiune. Fără conexiune nu există fluxul de informație, nu există fluxul de energie nu avem canalul prin care informația să treacă dintr-o parte în alta, valorile să treacă dintr-o parte în alta, înțelegerea perspectivei celălalt, să funcționeze în ambele sensuri, pentru că aici este în schimb avantajos de informații, de valori, de atitudini pe care noi le avem la clasă. Profesorul învață o dată cu elevul.
Profesorii au un decalaj de vârstă între ei și elevilor, să zicem, 20 de ani, 10 ani, 30 de ani, 40 de ani. Mă includ în categoria profesorilor cu experiență mai multă și care vin dintr-o altă generație. Am nevoie să învăț de la copii. Am nevoie să știu ce în mintea lor. Am nevoie să văd cum se raportează ei la tot ce se întâmplă în societate ca transformare, pentru că în felul ăsta pot să-l înțeleg.
Sunt încă profesori care ar spune eu sunt la catedră. Am deja respectul câștigat pentru că mă aflu la catedră. Nu am ce să învăț de la copii.
Da, pentru că vin să livreze conținuturi și într-o formă așa cum au învățat ei cândva, când erau mici, pentru că da, schimbarea asta, de la conținut la competență am făcut-o de câțiva ani, da, să zicem, 15 ani. Să formez competență e mai mult decât să transmiți informație, conținut înseamnă, dincolo de asta, să exersezi lucrurile alea. I le transmit într-o formă în care el să le înțeleagă, apoi îl ajut să utilizeze informația aia, să o exerseze în contexte diferite, pentru a o stabiliza în mintea lui și totodată transmit și valori. Deci e competența ar fi cumva răspunsul la a știi să faci și a știi să fii. Da, știu lucruri, știu să le fac și știu să le valorizez, știu să le apreciez, știu să le utilizez în scopuri bune pentru mine și pentru ceilalți.
Salvați Copiii: Credeți că avem jumate din profesori așa?
Aura Stănculescu, consilier școlar și director CMBRAE: Nu pot să mă pronunț ca procent. Dar există și asta nu e bine, pentru că, vedeți, copilul merge la școală de acasă, unde să zicem că are un mediu care securizează emoțional, care îl ajută să crească, dezvolte, armonios, frumos. El când merge la școală de la părinții lui, află că mediul ăsta face același lucru, îi oferă aceeași siguranță și-l ajută să se dezvolte, să crească, îl protejează și îl sprijină să fie mai bun, asimilând lucruri pe care acasă familia nu are timp, pentru că părinții lucrează și ei. În momentul în care nu găsește asta în școală, el nu mai merge cu mare drag la școală.
Începe să-și caute alte preocupări în altă parte sau în timpul orelor nu mai este preocupat, nu mai este atent, nu mai este motivat să fie conectat acolo, pentru că profesorul n-a știut să-l capteze, nu a știut să-l facă interesat de temă, nu-l stârnește, curiozitatea lui nu este valorificată. Și ăsta e un alt aspect foarte important”.
12 comments
Coborâți din biroul cu aer condiționat, unde sorbiți cafeaua pe îndelete și jucați Solitaire, în sala de clasă, în fața colectivului de elevi. Până atunci, vorbiți povești și povestiți vorbe, doamnă.
https://www.counseling.org/publications/counseling-today-magazine/article-archive/article/counseling-today–march-2026/a-relentless-advocate
O invităm pe această doamnă să-și doneze salariul daca nu are nevoie de servici sigur la stat ,să lucreze voluntar de dragul copiiilor exact cum afirmă chiar ea.
Empatia este esențială. Și există cu siguranță în cele mai multe situații.
Dar ce rezolvă ea concret?
Aproape nimic.
Pt că nu asta lipsește cel mai mult.
Ci formarea profesională, echipa de lucru, sprijinul real.
Situație ipotetică (sau nu)
Este transferat un copil cu CES.
Părinții, directorul, secretariatul refuză să spună codul diagnosticului.
Totuși îți spun sa intervii corespunzător pt că ai făcut un curs pt copii cu CES.
Un curs unde cineva a citit niște slideuri si cam atât. Unde au fost date câteva exemple generale.
Apoi afli, cu greu, că acel copil trebuia să aibă itinerant dar nu are. Sau că CJRAE scrie ca e o tulburare gravă dar NU oferă profesor de sprijin. Că nu are de unde. Ca nu are fonduri sau alt motiv.
Psihologul școlii se ,,ascunde” in spatele secretului profesional și îți vorbește tot despre empatie dar nu oferă nicio soluție practică.
Cine pierde?
Copilul in primul rând.
Apoi profesorul lăsat pe cont propriu care nu știe ce să mai facă.
Revin la întrebările repetate mereu si mereu…
Avem 40 de CJRAE uri.
Chiar nu sunt in stare să publice oficial niște ghiduri pe vârste și tipuri de afecțiuni cu modalități de intervenție pt școlile de masă?
Cum să intervii singur sau în parteneriat cu profesorul de sprijin, psiholog etc
Uneori te întrebi dacă e indiferență sau există interese ascunse pt consiliere psihologica privată pe bani mulți sau proliferarea centrelor psihologice dedicate în scopul profitului financiar.
Cum se vrea obținerea de rezultate educaționale de calitate când noi bâjbâim și căutăm fiecare răspunsuri care nu se bazează pe studii exhaustive de specialitate, pe suport academic calitativ?
Profesorul este mereu o țintă și un fel de acar Păun, mereu vinovat pt orice defecțiune a sistemului.
Ne-a înscris obligatoriu directorul la un curs privind integrarea copiilor cu CES (în baza unui proiect prin care școala primește finanțare pentru dotări, altfel nu se mai ostenea nimeni). În spiritul schimbului de informații reale, am discutat cu d-na formator despre probleme pe care le întâmpinăm. Sfatul dânsei e să facem rost de profesori de sprijin și însoțitori pentru copiii care au recomandarea asta. Îi spunem că au fost făcute toate demersurile legale posibile, CJRAE nu ne trimite oameni că n-are de unde. ”E lege, trebuie să vă trimită, faceți demersuri”. Convinși că poate nu s-a înțeles bine, îi repetăm problema. ”Nu există nu sunt soluții, trebuie să veniți cu soluții dvs, dacă nu faceți demersuri, n-au de unde să vină oameni.” Ca mai apoi să ajungă să ne spună verde-n față că ne plângem prea mult de condițiile în care lucrăm, că ”nu suntem parte a echipei care vine cu soluții”, că ”trebuie” să găsim noi soluții să ne descurcăm, că legislație există și noi trebuie să facem demersuri. Adică NOI suntem de vină că altă instituție, legată de buget, nu ne trimite sprijinul pe care e obligată legal să ni-l trimită. Și aduce doamna discuția despre cum trebuie noi să ne jertfim complet pe altarul școlii ca să-i ajutăm pe acești copii, de parcă noi suntem acolo pentru a fi psihologi, paramedici, psihiatri, orice doar profesorul pentru disciplina noastră nu.
Unii sunt surzi selectivi. Sau mai rău, nu VOR să priceapă evidența, dacă le strică narațiunea învățată pe de rost.
Timp în care elevii cărora li se recomandă însoțitor sau profesor de sprijin tot nu vor avea parte de el – pentru că n-au bani cei de la CJRAE, iar elevii tipici din clasele lor vor avea de suferit pentru că profesorul nu are când, efectiv, să se ocupe de 26 normali și 2 care au nevoie constant de ajutor (sau calmare).
Apropo de a afla despre ce CES specific e vorba, ca să știi cum să faci PIP corect. Niciodată, dar niciodată, nu știm exact care e problema, cu excepția cazului în care suntem diriginți și primim o scrisoare de orientare (dacă au binevoit cei care au scris-o să fie clari cu diagnosticul). Așa că fiecare își face PIP-ul în baza observațiilor personale, în funcție de ce a perceput despre copilul respectiv. Dacă se potrivește sau nu cu ce NECESITĂ copilul, în 99% din cazuri habar n-avem și nici nu putem afla. Bâjbâim prin întuneric legați la ochi – dar când e vorba de evaluarea rezultatelor, suntem primii învinuiți.
doamna,că orice director român,e ruptă de realitate ..
Problema nu este lipsa de empatie a profesorilor, ci un sistem care le cere profesorilor să rezolve aproape totul singuri.
Discursul doamnei de la CMBRAE rămâne, din păcate, centrat pe aceeași idee: profesorul trebuie să observe mai mult, să fie mai empatic, să construiască relații mai bune cu elevii. Este o perspectivă incompletă, deoarece ignoră una din principalele probleme ale educației românești: organizarea serviciilor de sprijin.
Este adevărat că elevii care se simt observați, respectați și ascultați au rezultate academice mai bune, absentează mai puțin, prezintă un risc mai redus de refuz școlar și abandon și dezvoltă mai rar probleme de comportament. Cercetarea internațională confirmă fără echivoc acest lucru.
La fel de adevărat este însă că relația profesor–elev, oricât de importantă ar fi, nu reprezintă soluția principală. O relație pozitivă stimulează motivația și învățarea, dar nu poate compensa o instruire ineficientă, lipsa resurselor sau subfinanțarea cronică.
Problemele României sunt, în primul rând, structurale. Formarea continuă este adesea formală și de slabă calitate, iar sprijinul oferit profesorilor pentru a aplica ceea ce învață este aproape inexistent.
În multe sisteme europene, profesorul discută periodic cu managerul școlii despre propriile nevoi de dezvoltare profesională, participă la formare, iar la întoarcere găsește în școală o echipă care îl ajută să implementeze ceea ce a învățat: managerul, profesorul de educație specială, psihologul școlar, logopedul sau alte cadre de sprijin. În România, profesorul merge la un curs pentru a acumula credite profesionale și apoi revine singur în fața unei clase numeroase, fără mentorat și fără suport real.
Empatia profesorului este necesară, dar nu rezolvă lipsa specialiștilor. Nu rezolvă clasele supradimensionate, deficitul de consilieri școlari, psihologi și logopezi, lipsa profesorilor de sprijin, supraîncărcarea birocratică sau absența unei culturi autentice a colaborării în școli.
Nu este o întâmplare că țările europene considerate modele în educația incluzivă – Finlanda, Norvegia, Danemarca, Portugalia, Italia și, în mare măsură, Germania și Austria – au ales să mute expertiza în școli, nu să concentreze specialiștii în structuri administrative intermediare. Investesc în intervenții timpurii, în echipe multidisciplinare și în servicii aflate cât mai aproape de copil.
Experiența acestor state arată că schimbările durabile apar atunci când este reconfigurată arhitectura serviciilor de sprijin: specialiști integrați în școli, colaborare interdisciplinară, timp pentru lucru în echipă și reducerea dependenței de structuri administrative externe.
Acesta este și motivul pentru care majoritatea statelor europene nu au instituții echivalente CJRAE/CMBRAE în forma în care funcționează acestea în România. Rolul centrelor regionale este, de regulă, unul de expertiză, consultanță și sprijin pentru școli, în timp ce intervenția de zi cu zi se desfășoară în școală, acolo unde se află copilul și profesorii lui.
Poate că ar trebui să încetăm să le spunem profesorilor că trebuie să fie mai empatici și să începem să construim un sistem care să le permită, în mod realist, să fie. Empatia nu poate înlocui un psiholog școlar, un profesor de sprijin, un logoped sau timpul necesar colaborării dintre specialiști. Sistemele educaționale performante nu se bazează pe eroismul profesorilor, ci pe organizații care îi sprijină să-și facă meseria.
Vor Ferrari dar Educatia are finantare de Dacia.
https://www.metapel.co.il/wp-content/uploads/2019/02/Teachers-on-Fire-Existential-Phenomenological-Analysis-of-Teachers-Burnout-in-Israel-Gideon-Menda-February-2014.pdf
Ce Dacie?Dacia e lux,de căruță cu boi vrei sa spui!
Nu mai au putere profesorii sa suplinească lipsa voastră de empatie si de a va face datoria.E bătaie de joc ce faceți, furați tot si apoi spuneți ca nu are suficienta empatie profesorul si ca nu muncește destul!
Câtă lipsa de obraz!!
Foarte bine punctat! Realitatea este aceasta descrisă de dumneavoastră. E ușor să arătăm cu degetul spre cineva care are la rândul lui nevoie de empatie și sprijin.
Wow! Un comentariu pe sufletul meu. Articolul nu cred că se referă doar la CES, dar cand ai o clasă de 32 de elevi să încerci să-i înveți, sa le înțelegi stilul este obositor. Cred că aș face mai bine munca daca as avea o clasă de 20 și cu un singur elev cu CES. acum am clase de 30/32. cu 2/4 elevi cu CES
Este prea mult.