La sfârșitul anului trecut, Edupedu a relatat unele observații pe care le-am făcut în legătură cu finanțarea universităților și cu înființarea și organizarea programelor de licență, master și doctorat. Au existat atunci diverse tipuri de reacții, dar mă bucur că observațiile mele nu sunt singulare. A se vedea observațiile domnului profesor Sorin Costreie, în a cărui logică și coerență a discursului mă încred.
Citez: „Comasările de universități ar fi o reformă reală în România. Și suntem pe un model destul de comunist de finanțare în universitar: dăm cam la fel tuturor și nu obținem performanță – anunță consilierul prezidențial Sorin Costreie: Ca să-și asume cineva toate lucrurile acestea, trebuie să știe că stă ministru 2-4 ani.”
Pentru a continua afirmația domnului profesor, aș putea spune că asocierea cu comunismul este legată și de faptul că, așa cum în comunism puteam avea o fabrică de îmbuteliat fructe de mare la Bicaz, tot așa avem acum facultatea cutare în orașul A, în orașul B și în… orașul Z.
Mai punctează foarte bine domnul profesor: „Avem universități cu impact regional, universități cu impact național și universități cu impact internațional. Acuma este și o chestie de onestitate, adică dacă ai o o universitate care își propune să aibă doar impact regional și are un impact regional autentic, mie mi se pare că e ceva foarte bun, benefic și onest. Problemele sunt când universitatea aceea este cu impact regional și poate cel mult național, dar se crede un jucător internațional. Atunci se creează niște discrepanțe și probleme în întreg sistemul. Adică haideți să dăm Cezarului ce e al Cezarului, să identificăm… Și, vă spun, nu e nimic nou aici, polonezii au făcut-o. Am ales Polonia pentru că este mai asemănătoare cu noi. Dar putem să mergem și pe modelul francez. Au făcut lucrul ăsta, au identificat un set de universități în care realmente au pompat bani și dacă ne uităm în aceste ranking-uri internaționale, vom vedea universități din Polonia.”
Apariția universităților private sau a universităților de stat și a programelor de licență ori de master „oriunde și oricând” a dus la o diluare a calității și la apariția unei neuniformități în ceea ce privește competențele și cunoștințele absolvenților. Pe de altă parte, a produs perturbări majore în societate, întrucât se pare că mulți dintre cei care ocupă funcții politice sau administrative au obținut tot felul de diplome, în tot felul de moduri. Și, desigur, se înțelege automat că, dacă cineva are diplomă, atunci înseamnă, în mod automat, că are și cunoștințe. O fi oare chiar așa?
Poate că, pentru a ne răspunde la unele nelămuriri legate de apariția universităților private, ne-ar ajuta să ne răspundem la următoarele întrebări:
- De ce a fost nevoie de universități private? Oferă ele condiții mai bune sau dispun de un colectiv de cadre didactice mai performant?
- Existau atât de mulți absolvenți de liceu foarte bine pregătiți și cu aptitudini pentru domeniile respective, dar care nu aveau locuri la universitățile de stat, încât era necesar să li se ofere o alternativă?
- Sunt domenii pentru care universitățile de stat nu produc destui absolvenți și atunci universitățile private vin să acopere ceva ce statul nu poate?
- Sunt taxele la universitățile de stat mai mari decât cele de la universitățile private?
În ceea ce privește programele de licență și master organizate peste tot, în universități finanțate de stat sau private, propun și un alt set de întrebări:
- De ce ne deranjează când aflăm că X, politician sau nu, a absolvit un program de licență sau master la universitatea Y, dar nu ne deranjează faptul că acel program există la universitatea Y?
- Există vreo uniformitate în privința exigențelor și a conținutului fișelor disciplinelor sau punem totul pe seama autonomiei universitare și, în consecință, nu ar trebui să ne intereseze ce și cum se predă în sala de curs, ci doar ce este scris pe hârtie, în planurile de învățământ și în fișele disciplinelor?
- Cum se verifică dacă, la finalul programului de licență sau master, studenții din centre diferite, care absolvă programe cu același nume și finanțate la fel, au cunoștințe comparabile? Verifică cineva acest lucru vreodată?â
- Avem într-adevăr atât de mulți doctoranzi cu rezultate excelente încât să putem avea cadre didactice performante în toate universitățile? Din câte știu, chiar și centrele universitare mari și de tradiție întâmpină dificultăți în acoperirea anumitor domenii, fiind nevoite uneori să depună eforturi considerabile pentru atragerea doctoranzilor și a cadrelor didactice. Cu toate acestea, se pare că, în unele universități mai mici sau private, această problemă nu există.
- Dacă am presupune, ipotetic vorbind, că, la un program de studii, timp de 3 ani de zile, tot ce se face este să se repete că 2+2=4, deși în planurile de învățământ și în fișele disciplinelor ar fi altceva scris, iar la examenul final tot ce se cere este să se răspundă la întrebarea 2+2=?, ar fi vreun mecanism care să depisteze și să oprească o astfel de situație?
- Pentru că nu mai există o listă de discipline obligatorii pentru un anumit program de licență, teoretic, fiecare universitate poate avea un plan de învățământ cu ce discipline dorește. Cum se verifică totuși dacă avem sau nu o anumită uniformitate, încât să ne asigurăm că avem absolvenți care dețin cunoștințele necesare la finalul unui program de studii? Dispariția acelor liste de discipline fundamentale nu este un lucru benefic și a dat o libertate care poate duce la anomalii mari.
Toate aceste întrebări sunt, desigur, retorice, iar răspunsurile dumneavoastră ar trebui să clarifice ceea ce am avut în vedere.
Am văzut unele comentarii referitoare la numărul mare de universități din alte țări și aș dori să subliniez că ar fi necesară și o comparație a modului de finanțare, a numărului de tineri absolvenți de liceu și a numărului de cercetători activi. Putem să ne întrebăm dacă țara noastră are, într-adevăr, maturitatea necesară pentru a susține o universitate în fiecare reședință de județ. Avem bugetul necesar pentru acest lucru sau ajungem, ca și în anul trecut, să tăiem din fonduri pentru ca fiecare să primească, în final, câte foarte puțin?
Domnul profesor Costreie aduce în discuție și topurile Shanghai, spunând: „Adică la întrebarea noastră «de ce nu mai avem universități în topul Shanghai în primele 500?» răspunsul este că fiecare universitate, în raport cu performanțele ei, se menține cam tot acolo, că suntem pe o finanțare de subzistență, dar pentru că finanțările universităților și performanțele universităților, în special ale celor din Asia, se îmbunătățesc incredibil de la an la an, ele ne împing în jos. Deci noi, față de noi înșine, suntem cam la fel, dar pentru că în contextul internațional alții sunt mai competitivi, noi scădem.”
Mă bucură foarte mult afirmațiile asumate ale domnului profesor.
Săptămâna trecută am analizat și eu, într-o anumită măsură, chestiunea acestui top și a altor topuri, dar și opinii legate de evoluția în clasament a unor universități, precum și a institutelor de cercetare. Problema este însă puțin mai complexă și nu trebuie să ne grăbim să spunem că, de fapt, concluzia ar fi că instituțiile din Asia sunt mai bune decât unele de la noi, pentru că nu este așa. Am lucrat cu absolvenți din acel spațiu și pot spune doar că nu a fost ușor. Cred că afirmația din interviu este făcută doar pentru a descrie situația din ultima perioadă din aceste topuri și pentru a înțelege dinamica. În acest spirit continui și eu acest text.
De multe ori, apariția și creșterea unor instituții în aceste topuri se pot baza strict pe intervenții financiare foarte mari și pe tehnici care nu au legătură cu performanța. Ca o paranteză, partea financiară destinată cercetării, care să fie resimțită și folosită de cercetători, tinde spre zero în România. Revenind la tehnici, pot indica câteva. Una dintre ele (foarte importantă) constă în racolarea, angajarea și/sau recompensarea, cu sume foarte consistente, de către universitatea X, a unor personalități marcante din domeniu, la pensie sau nu, care doar să semneze cu afilierea la instituția X sau poate chiar să vină și să activeze câțiva ani acolo. Astfel, instituția X crește galopant în topuri.
O altă tehnică se bazează pe un număr mare de publicații, un volum mare de doctoranzi și angajați care să scrie mult și orice, de multe ori publicat contra cost în reviste care, în urmă cu 10 ani, nici nu existau, dar care, la rândul lor, și-au crescut factorii de impact pe baza unor tehnicalități. Aceasta implică, deci, costuri financiare foarte mari: burse doctorale numeroase, mulți angajați și mulți bani pentru publicare, însă cu un cost colosal – diluarea calității. Este posibil totuși ca, dacă cele două tehnici menționate până acum sunt considerate împreună, efectul negativ final să nu fie foarte mare. Mă refer aici la faptul că aducerea efectivă a unei personalități marcante care să lucreze cu studenți doctoranzi în instituție ar putea diminua efectul diluării conținutului. Însă pericolul rămâne, iar revenirea pe picioare proprii și spre calitate devine ulterior mult mai dificilă.
Altă tehnică este legată de unirea universităților, de nedispersarea fondurilor, dar mai ales a orelor, între tot felul de universități sau departamente, lucru care nu se întâmplă în prezent. Sigur că uneori pot fi obiceiuri moștenite și repetate fără să mai analizăm efectul pe care îl produc, deci nu aduc vreo acuză cuiva, ci doar invit la o analiză a situației. Există, de exemplu, în aceeași universitate sau chiar în același oraș, și câte trei departamente în care cadrele didactice predau aceeași disciplină. Cele trei grupuri nu acumulează un punctaj total, ci contribuie la trei punctaje pentru trei instituții. Însă, chiar și dacă vorbim de o singură instituție, uneori, pentru a acoperi orele de predare la unele departamente, se lucrează mai degrabă cu colaboratori externi universității decât cu membrii unui departament de specialitate. Ca o mențiune, colaboratorul extern, de multe ori, nu face cercetare; este, în schimb, foarte important pentru studenți dacă vine din mediul privat, dar adesea nu vine nici din mediul privat, ci este un colaborator fără activitate științifică curentă sau continuă. Alteori, angajații din universitate sau din departamentul X, dar nu din departamentul de specialitate, au foarte multe ore pe săptămână și nu dedică timp cercetării. Dacă acele norme ar fi fost redimensionate de-a lungul anilor și ar fi existat angajări într-un singur departament, cu plăți încrucișate între departamente, atunci ar fi existat mult mai mulți angajați și mult mai multe persoane care ar fi putut face cercetare și publica cu afilierea universității. Un flux mai mare de personal ar fi putut crește volumul de rezultate, fapt important, deoarece punctajele pentru unele topuri nu țin cont aproape deloc de numărul de angajați, ci de volumul rezultatelor. Colaborările și existența unor angajați proprii în multe departamente dispersate pot fi în regulă, iar organizarea poate funcționa, dar cele mai multe nu produc punctaje pentru topuri. Noi vedem efectele, dar este bine să ne uităm și la cauze, unele dintre ele având rădăcini mai vechi în istorie.
Și, dacă tot vorbim despre cauze și efecte, nu ar strica să ne întrebăm unde este mulțimea de doctori și postdoctoranzi formați prin bursele POSDRU, foarte consistente la vremea respectivă. Nu ar fi trebuit ca acel aflux de doctori și postdoctoranzi să influențeze pozitiv prezențele de astăzi în aceste clasamente? Ce se mai știe despre acea multitudine de doctoranzi și postdoctoranzi POSDRU? Oare a fost important doar ca sumele să fie încasate, iar ținta legată de numărul de doctori să fie atinsă?
Mă întorc la o afirmație din interviu, afirmație care, deși poate părea evidentă, este esențială pentru a înțelege și a discerne: poate că noi coborâm în topuri pentru că alții, aflați după noi în trecut sau care nici nu existau, urcă în fața noastră. Acest fapt nu ar fi o problemă dacă am face o analiză mai profundă și am privi lucrurile și din altă perspectivă. Dacă o universitate coboară în topuri, nu înseamnă o involuție în raport cu rezultatele sale din trecut, ci doar că alte universități acumulează mai multe puncte. Nu e neapărat ca în declarația unui celebru antrenor și fotbalist care ne spunea că echipa cealaltă a câștigat pentru că a dat mai multe goluri decât noi. În fotbal, dacă nu intervin arbitrii în mod eronat (în cazul cercetării, aceștia ar fi evaluatorii), cine e mai bun câștigă. În sport, regulile sunt clare și, dacă nu sunt cazuri de dopaj (echivalentul unor tehnici enumerate mai sus, dar și legate de ce urmează într-un paragraf mai jos), atunci performanța este influențată de muncă și antrenament, dar și de suportul financiar (ca și în universități și institute).
Dar să nu considerăm ca variabilă doar poziția în topuri și punctajele cerute. Cred că o comparare cu universitatea X de pe poziția Y, mai mare de 50, nu mai este relevantă pentru a înțelege cum evoluăm. Aceste topuri sunt făcute și pentru a menține mereu în frunte universitățile mari, istorice, de prestigiu. Probabil că toate criteriile se vor actualiza atunci când universități considerate neînsemnate vor ajunge în primele 10. Este normal ca toate criteriile să fie astfel concepute încât universitățile cunoscute de toți ca fiind bune să fie pe primele poziții; altfel, orice top își pierde credibilitatea. Este o strategie de marketing foarte interesantă. Ceea ce ar trebui să ne intereseze pe noi este modul în care evoluează punctajele universităților din România raportate la punctajele universităților din top 10, dar păstrând rigorile și ceea ce se înțelege prin calitate la acele universități, nu rigorile cerute (în mare parte pur cantitative) în întocmirea topului X, Y sau Z. Această nouă variabilă ne-ar oferi o imagine reală asupra evoluției sau involuției cercetării în România. Este foarte probabil ca unele politici privind modul de publicare și cuantificare a punctajelor pentru promovări să fi influențat foarte mult, în sens negativ, acest raport al punctajelor în ultimii 5-10 ani. Este un detaliu pe care îl semnalez de ani de zile.
Mă declar însă învins în legătură cu acest subiect, având în vedere că majoritatea celor care ar putea schimba ceva nu sunt străini de unele tehnici mai puțin legate de ceea ce înseamnă un viitor bazat pe calitate și onestitate, singurul indicator (scientometric sau nu) care asigură coerență și un viitor mai bun în cercetare și, în cele din urmă, într-o societate. Nu sunt absolut deloc convins că evaluarea curentă a institutelor, dar și evaluarea universităților, va ține cont doar de ceea ce înseamnă cercetare relevantă și va penaliza tot ce înseamnă dopaj academic. Propun o evaluare bazată pe următoarea strategie (folosită de comisia CNATCDU pentru matematică): să facem o analiză comparativă între instituțiile din România și primele 10 instituții din orice top, dar eliminând orice publicație în reviste care au ca politică de publicare (în proporție de peste 75% din articole) plata unei sume sau utilizarea unor vouchere valorice. Chiar dacă poate părea ciudat faptul că se practică acest procedeu, el a luat o amploare colosală în România în ultimii 5-10 ani. Bazându-mă doar pe imaginea de ansamblu pe care o am asupra mediului academic, m-aș aștepta la o analiză mai mult decât interesantă. Dacă acum se descoperă tot mai des faptul că, în trecut, unele titluri sau funcții s-au obținut pe baza unor teze care nu erau tocmai originale, în viitor nu va mai fi cazul, pentru că lipsa de originalitate a fost înlocuită de irelevanța rezultatelor, fapt pe care nimeni nu îl mai poate ataca juridic. Și poate că nici măcar acest lucru nu ar fi prea deranjant dacă nu s-ar ajunge în situații în care astfel de cercetători ajung să evalueze cercetători, propuneri de proiecte și instituții cât de cât mai oneste.
Oricât am ocoli și am cârpi, problema principală rămâne modul de finanțare, modul de evaluare a rezultatelor cercetării, atât la nivel de angajat, cât și la nivel instituțional (preponderent cantitativ), precum și neierarhizarea universităților și facultăților pe criterii calitative.
__________
Despre autor:
Ionel Dumitrel Ghiba este profesor universitar dr. la Facultatea de Matematică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și directorul Departamentului de Matematică al aceleiași facultăți. Este doctor în matematică din 2010, titlu obținut cu o teză despre modele generalizate în mecanica mediilor continue. A predat și la Universitatea din Duisburg-Essen (Germania). Pe parcursul carierei sale, a desfășurat numeroase activități de cercetare în cadrul Academiei Române, obținând, printre altele, premiul „Spiru Haret” în 2022 și premiul „Octav Mayer” în 2011. A fost și cercetător postdoctoral la Institutul de Mecanică a Solidelor din București.
- Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
I.N.
Mircea Miclea
Mircea Bertea