Văd foarte rar scris negru pe alb acest lucru: sistemul de notare din învățămîntul românesc, bazat pe texte produse acasă de elevi și studenți, e aproape de a nu mai avea nici o noimă. Vorbesc aici despre predarea materiilor umaniste, acolo unde central este textul, nu calculul, și impactul inteligenței artificiale (AI) asupra ei. De aproape trei ani de zile, ChatGPT (prin extensie, orice model AI care generează discurs lingvistic de tip uman) a făcut miliarde de teme școlare, prezentări, eseuri și, evident, pagini și capitole întregi din lucrările de finalizare a studiilor. În următorii ani de generalizare incontrolabilă, acest adevărat martir al educației, care se sacrifică generos întru damnarea unei întregi generații, va fi produs pentru elevi mai multe teme decît au scris ei în toată istoria lumii.
Toți ne prefacem că nu e chiar așa, mai ales că nu există și nu vor exista metode practice și sigure care să determine, judecătorește, că textul de pe foile aflate pe catedra profesorului a fost produs cu un model AI, iar nu de cel care l-a semnat. Sigur că unui profesor care își face bine cursurile îi este de obicei limpede dacă elevul se suprapune cu tema lui, numai că, fără dovezi obiective, penalizarea poate fi contestată. Or, aplicațiile care identifică texte produse cu AI se află într-o cursă a înarmărilor care nu se va termina niciodată cu programele care piaptănă textul în așa fel încît originea lui artificială să nu mai poată fi identificată. Este deci inevitabilă scena în care profesorul se uită pe foile acoperite cu paragrafe iscusite, apoi la elevul care rostogolește niște ochi candizi și nu știe dacă să-și asculte intuiția, care șoptește: furăciune!, sau de prezumția de nevinovăție.
Se poate pune AI la dispoziția profesorilor ca să creeze cursuri mai bune? Da. Se poate pune AI la dispoziția elevilor și studenților ca să-și facă temele? Nu. Tot așa cum nu stăm să facem sofisme căutînd posibile avantaje ale accesului copiilor și adolescenților la arme sau la anumite substanțe chimice, născocind ca motiv că asta e lumea în care trăim și trebuie să fie pregătiți. Pentru a te confrunta cu haosul nu te pregătești cultivînd haos, ci cultivînd ordine. Îmi dau bine seama că se va considera că mă opun progresului. Dar mie mi se pare că acest progres corespunde celui despre care Walter Benjamin zicea că e furtuna care aduce catastrofa.
Dintre școlari, elitele au cel mai puțin de suferit din cauza ChatGPT. Copiii cei mai buni la școală – buni într-un sens tradițional, pre-AI – au mîndria de a-l folosi numai ca pe un accesoriu și nu acceptă să fie ei un accesoriu al lui. Dacă ajung să îi ceară idei, discern între ideea cu potențial și ideea stupidă, dacă îi cer date, le verifică apoi personal pe cele care par relevante. Pe acești copii, stima de sine îi împiedică să lase AI să le scrie textele. Ei nici nu vor simți ispita asta decît ocazional, la strîmtoare, o strîmtoare de care, ce-i drept, școala românească are atîta grijă să nu ducă nimeni lipsă. Nu mă tem pentru viitorul elevilor buni care chiulesc ocazional sau fac o temă pe semestru cu ChatGPT, înșelătoria asta este epidermică, nocivitatea ei nu se infiltrează. Dar o bună parte din restul elevilor și studenților intră în două categorii care au mai mult de suferit. Și ei sînt tocmai cei care oricum nu erau în top, deci care plecau în școală cu șansa a doua, și pe care marea găselniță AI îi defavorizează și mai tare. Pentru că le oferă o scurtătură irezistibilă, dar pustie, în locul călătoriei printr-un peisaj.
Mai întîi, cei care produc eseuri, capitole de lucrări de licență pe care le predau profesorilor fără ca măcar să le recitească. E uimitor să te gîndești că acești elevi nici măcar nu au mai fost nevoiți să scrie textul respectiv cu pixul. Simplul act al scrisului de mînă, chit că vorbele erau copiate de altundeva, tot ar fi fost benefic. La acești copii, pierderea nu se măsoară în vicii ale gîndirii și ale documentării, pentru că lor nu le pasă de ce face sau nu face ChatGPT, și deci nu se contaminează cu maladiile lui, ci este pur și simplu o formă de decroșaj școlar. Mai exact cu o formă de abandon care permite culegerea unei diplome la sfîrșit, lucru cu atît mai funest. Tot ce n-ai făcut cu propriul tău cap – pentru orele alea de română, de limbi străine, de istorie – se scade nu doar din substanța pe care ar fi putut-o avea mintea ta, ci din însuși bugetul tău existențial. Adică din intensitatea cu care ai fi putut trăi mai tîrziu.
Apoi vin utilizatorii care își fac temele cu AI, cu o investiție personală modestă sau minimală, care așadar petrec un strop de timp rearanjînd materialul furnizat de AI. Acest material are, cum știm, diferite metehne logice și factuale și poate cuprinde, în proporții variabile, citate repartizate democratic între autori care există și autori care nu există, opinii despre cărți care nu vor fi niciodată scrise, în fine, tot ceea ce creatorii acestor modele au numit „halucinații”. Conținutul produs de AI, pe care îl dăm îndatoritori peste cap, amestecă, în același blender, nuci și nisip, portocale și piulițe. Dar nu asemenea erori sînt marea problemă. La urma urmei, uneori vezi că ai pus în traistă o ciupercă otrăvitoare, uneori prietenul tău îți dă un sfat tîmpit – dar tresari și te prinzi. Problema este că ChatGPT livrează toate astea de la înălțimea prestigiului cu care acești tineri învestesc tot ce ține de tehnologia de vîrf, și într-un discurs mai articulat decît – doare s-o recunoaștem -, al majorității adulților din jurul lor. Cum să mai pui ceva la îndoială? A-ți face temele cu ChatGPT nu generează gîndire critică, ci moțăială și vid.
Acum, îmi pot închipui circumstanțele în care unii școlari și liceeni recurg la ChatGPT. Mulți simt, probabil, că fără să-și facă o parte din teme cu AI se vor îneca într-o mlaștină monstruoasă de cerințe școlare, că nu vor supraviețui cutărei materii la care se moare de plictiseală; aspectul neetic al soluției e dizolvat de faptul că toată lumea în jurul lor face același lucru, și, în plus, viața lor, adesea vertiginoasă și deprimantă, face din orice scrupule un lux. De ce însă și studenții de la facultăți umaniste ajung să scrie cu AI, mai întîi, eseuri pentru cursuri, și apoi capitole întregi din lucrările lor de licență, masterat, doctorat, e mult mai greu de scuzat și rămîne o formă de fraudă care descalifică moral și intelectual. În fond, a semna o lucrare produsă, de fapt, de AI, este de o gravitate comparabilă cu plagiatul. De altfel, AI și plagiatul lucrează de minune împreună să distrugă învățămîntul, așa cum ciuma și războiul civil distrug o cetate.
Ce facem noi ca să răspundem acestei amenințări? Băgăm capul în nisip pentru că habar n-avem cum ar putea schimbările din lumea molcomă a educației să țină pasul cu schimbările furtunoase din lumea tehnologiei. Îngropăm problema într-un discurs pretins solomonic: inteligența artificială vine și cu bune și cu rele, recursul elevilor la ea este OK, dacă o folosesc moderat, în mod precaut… Numai că în natura umană nu trebuie să-ți pui speranța, altfel nu mai era nevoie de codul penal. Să reținem deocamdată doar că este greu pentru un copil să folosească în mod precaut o sabie cu laser. Realitatea simplă este asta: contactul sistematic cu AI este cu atît mai toxic, cu cît utilizatorul este mai ignorant în materia școlară specifică, și cu cît formarea lui intelectuală generală e mai precară. Da, un utilizator matur și competent poate folosi AI cu succes și fără efecte secundare semnificative; dar a-ți face temele cu AI la școală, la liceu sau la facultate este chiar mai greșit decît să pui un robot să facă sport și să mănînce sănătos pentru tine.
Profesorii nu vor putea niciodată să facă poliția AI-ului, deci singura variantă ar fi să evaluezi elevii altfel decît cu eseuri scrise acasă. Dar surpriză: această amărîtă de temă pentru acasă, tradițională pînă-n măduva oaselor, și a cărei expresie ultimă erau lucrările de licență, masterat și doctorat, avea totuși o funcție absolut fundamentală. Doar ea face un om să dea adevărata măsură a pătrunderii lui și a puterii lui de muncă. Dacă te testez doar obligîndu-te să scrii sub ochii mei ceva în jumătate de oră, te privez în fond pe tine de șansa de a descoperi performanța de care ești cu adevărat în stare. Deci, ca să nu abdic complet de la ce înseamnă a fi profesor, nu pot da examen de licență fără o lucrare de licență, și cu atît mai puțin mă pot baza doar pe fușereala și acrobațiile psihologice și vestimentare de la un examen oral. Nici prezentările powerpoint de la cursuri nu ajută, pentru că și ele pot fi create, text+imagini, tot cu ChatGPT; faptul că citești cu voce tare ce scrie pe un perete nu înseamnă cărturărie. Nu se poate da o notă pentru piulițele din sucul de portocale. Dar această lucrare de licență, la care zic eu că nu se poate renunța, este o opțiune total compromisă, deoarece nu mai avem mijloacele să verificăm integritatea ei. (Cum ziceam: uitați poveștile despre softuri aprobate la nivel național care depistează ingerințe AI, sau care depistează plagiatul. Ele sînt deja cu zece pași în urma softurilor care, într-un fel sau altul, fac depistarea imposibilă).
Și atunci, care sînt alternativele la tema scrisă? Să repet mai întîi ceea ce toată lumea știe: probabil peste jumătate din temele din școlile românești, lucrările de licență și de masterat și de doctorat, sînt produse de ChatGPT, care ar trebui numit primul în orice paragraf de mulțumiri. Da, ChatGPT ar trebui să primească, pe adresa lui de acasă, diplomele celor pe care i-a ajutat în toți anii de școală, cum adunau indienii americani scalpuri. Soluția nu e să îi pedepsești pe toți elevii prinși că și-au delegat munca lui ChatGPT, pentru că ei sînt imposibil de prins și pedepsit, ci să introduci metode de evaluare care să prevină recursul la furt. Asta nu se poate face decît renunțînd la eseul scris (fie el cel de o pagină sau cel de 50 de pagini), instrumentul principal, de-a lungul istoriei științelor umane, pentru a demonstra maestrului competența ucenicului. După părerea mea, accesul public la AI a avut drept consecință directă decredibilizarea și caducitatea acestui instrument fundamental.
Testele grilă nu vor putea niciodată testa maturitatea de viziune. Pur și simplu, nu se potrivesc disciplinelor umaniste. Acolo, ca să pot testa gîndirea, trebuie să pot simultan testa și limba, pentru că ele merg mînă-n mînă. Dar noi nu vom mai putea avea niciodată încredere, de-acum încolo, în lucrările de finalizare a studiilor. Aș vrea, deci, să știu: ce comisie formată din zeci de experți lucrează activ în momentul ăsta ca să stabilească cu ce ar putea fi ele înlocuite? Și dacă lucrează, pot să sper că rapoartele ei nu sînt scrise cu AI?
___
Despre autor
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor, conferențiar universitar la Universitatea „Ovidius” din Constanța. A urmat studii doctorale și postdoctorale la Universitatea Oxford, Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Institutul de Cercetări Arheologice „W. F. Albright” din Ierusalim, Universitatea Hamburg și Colegiul Noua Europă din București. La Universitatea „Ovidius” din Constanța este îndrumător de doctorat și coordonează săpăturile arheologice ale universității la Histria.
Este autorul multor romane, volume de poezie și de proză scurtă, inclusiv pentru copii, dar și al unor lucrări de specialitate legate de arheologie – cele mai cunoscute fiind „Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal” (2019), „Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie (2021), „Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie” (2025), „Marea cu ferestre” (2025), „Ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” (2025).
Virgil Iordache
R.P.
Daniel Funeriu
Costin Ionescu
Eric Pîrvoiu