Există momente în viața unui sistem public în care nu mai asistăm la o reformă, ci la un transfer de vină/responsabilitate, nu mai vedem administrație, ci inginerie juridică, nu mai întâlnim proceduri, ci capcane. Un astfel de moment trăim acum, în învățământul preuniversitar, odată cu aplicarea legii prin care norma didactică a profesorilor crește de la 18 la 20 de ore, începând cu 1 septembrie 2025.
Decizia aparține statului. Consecințele însă sunt împinse, bucată cu bucată, în mâinile profesorilor, sub forma unui cuvânt aparent inofensiv: „cerere”.
În aceste săptămâni, în școlile din țară circulă o notă de informare prin care cadrele didactice sunt obligate să depună o cerere de „actualizare a deciziei de titularizare/repartizare”. Pe hârtie pare o simplă formalitate. În realitate, este o piesă centrală dintr-o arhitectură birocratică de tip labirint, în care pereții sunt făcuți din formulare, iar ieșirea există doar pe hârtie.
Pentru a înțelege unde poate duce acest mecanism, voi oferi un exemplu de situație. Un profesor titular de Limba și literatura română (LRO), cu 18 ore în norma sa inițială, se trezește, în urma aplicării noii legi, cu o normă de 20 de ore. Conducerea școlii, neavând suficiente ore de LRO disponibile, restructurează postul astfel: 14 ore LRO și 6 ore de Limba franceză (LFR). Nu exista, la momentul acestei reconfigurări, o decizie oficială a inspectoratului care să consfințească această structură. Este doar o soluție administrativă de avarie, menită să umple un gol creat de lege.
Apoi, ne trezim în ianuarie cu cererea.
Profesorului i se spune: completează acest document. Ai două opțiuni. Prima: treci în cerere structura actuală a postului, adică 14 ore LRO și 6 ore LFR, și o accepți. A doua: treci norma pe care o consideri corectă (pe care ți-o dorești), de pildă 20 de ore LRO, caz în care cererea va fi respinsă, pentru că orele nu mai există, iar tu vei intra în completare de normă, apoi, cel mai probabil și foarte grav, în restrângere de activitate.
Ambele drumuri duc în jos. Doar ritmul prăbușirii diferă.
Dacă profesorul acceptă prima variantă, el semnează, de fapt, actul de naștere al unei noi identități profesionale care nu a fost niciodată a lui. Din acel moment, el nu mai este profesor de LRO cu normă întreagă, ci un cadru didactic cu structură mixtă (așa-numita „catedră-mozaic”) impusă de circumstanțe. Structura devine permanentă, pentru că este consfințită prin decizie la cererea lui. Peste cinci sau zece ani, dacă situația se schimbă și norma revine la 18 ore, el nu va mai putea spune că a fost titular pe normă întreagă de LRO. Documentele vor arăta limpede: „a solicitat”.
Dacă profesorul alege a doua variantă, refuzând să accepte această amputare profesională, intră într-un mecanism administrativ care seamănă cu nisipurile mișcătoare. Este trimis la completare de normă, apoi poate ajunge în restrângere de activitate, cu riscuri reale pentru stabilitatea postului său. Pentru că nu a fost de acord să semneze liniștit propria degradare. În ambele situații, statul iese curat. Inspectoratul iese curat. Conducerea școlii iese curată. Pentru că pe toate documentele decisive apare aceeași formulare salvatoare: „la solicitarea cadrului didactic”.
Cuvintele, în drept, nu sunt simple sunete. Ele sunt chei de boltă. Cine „solicită” își asumă. Cine „a cerut” nu mai poate spune, peste ani, că i s-a impus. Într-un eventual proces, apărarea va fi simplă și devastatoare: „Înțelegem situația, dar dumneavoastră ați cerut.”
Profesorul este pus să semneze documentul care îi va deveni probă împotrivă.
În contextul modificărilor impuse prin Legea 141, această cerere nu este expresia unei opțiuni libere. Este o semnătură sub constrângere administrativă. Profesorii nu au creat problema. Profesorii nu au schimbat legea. Profesorii nu au redesenat posturile. Și totuși, profesorii sunt obligați să își asume consecințele în scris, cu pixul lor, ca și cum ți s-ar spune: casa ta a fost demolată de stat, dar te rugăm să completezi acest formular prin care confirmi că ai vrut asta.
Atrag atenția asupra faptului că această cerere exista și înainte de Legea 141, pentru situațiile în care cadrele didactice și-au modificat în mod voluntar structura postului, prin participarea la etapele de mobilitate (transferuri, completări, întregiri) sau pentru situațiile indicate în cuprinsul cererii, la secțiunea „Motivele cererii” (situații care existau înaintea Legii 141):
- denumirea unităţii/unităţilor de învăţământ la care sunt titular a fost modificată şi nu corespunde cu înscrisul din decizia mea de titularizare/numire/repartizare pe post/catedră;
- unitatea de învăţământ la care am fost titularizat şi-a pierdut personalitatea juridică;
- în decizia mea de titularizare nivelul catedrei este gimnazial/şcoala de arte şi meserii, iar nivelul cel mai înalt al catedrei în cadrul unităţii la care sunt titular este liceal; studiile mele corespund nivelului liceal al catedrei;
- denumirea postului/catedrei nu corespunde denumirii actuale din Centralizator;
- am fost titularizat conform art. 253 din Legea nr.1/2011 cu modificările şi completările ulterioare, prin modificarea contractului individual de muncă din perioadă determinată în perioadă nedeterminată, la nivelul unității, pe baza hotărârii consiliului de administraţie din unitate;
Or, situațiile declanșate prin aplicarea Legii 141 impun o nouă realitate birocratică sau, dacă nu exagerez, actualizarea acesteia în funcție de noul context.
Pericolul real al acestui moment este că, după ce mii de profesori vor semna aceste cereri, orice corecție viitoare devine aproape imposibilă. Dacă norma va reveni cândva la 18 ore, mii de dosare vor spune același lucru: „a solicitat”. Iar în fața acestei fraze, orice nedreptate devine aproape imposibil de dovedit.
Nu mai vorbim despre o problemă tehnică de personal. Vorbim despre o formă de auto-anulare juridică, ambalată într-un formular cu antet.
Un stat responsabil își asumă propriile decizii. Nu le mută, prin semnături obținute sub presiune, în biografia profesională a profesorilor săi. Pentru că atunci nu mai vorbim despre reformă, ci despre evitare de răspundere instituțională. Și nu mai vorbim despre procedură, ci despre o capcană birocratică.
Din acest punct, nu mai este vorba doar despre norme didactice. Este vorba despre dreptul fundamental al unui profesionist de a nu fi obligat să semneze propria tăcere.
Problema nevoii instituționale de a actualiza deciziile de titularizare ar putea fi rezolvată, din punctul meu de vedere, altfel: ISJ-urile/ISMB să actualizeze unilateral deciziile de repartizare, prin eliberarea unui act adițional (adeverință, informare, înștiințare, adresă) în care să fie specificată structura actuală (funcțională la nivelul instituțiilor de învățământ) a posturilor/catedrelor, în baza unei declarații pe propria răspundere în care profesorul să indice, pe proprie răspundere, structura postului său în anul 2025-2026. Altfel, orice profesor se poate întreba: „De ce mă pui să cer ceva ce eu nu vreau?”
______________
Profesorul anonim este un proiect Edupedu.ro prin care orice cadru didactic poate scrie pe adresa redactie@edupedu.ro despre problemele sau soluțiile identificate în școală/învățământ, sub protecția anonimatului.
Foto: © Fizkes | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.
G4Media.ro
Redacția
Raluca Pantazi