Bologna, Ilfov / Op Ed Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere a Universității din București

Când eram la gimnaziu, prin anii 1980, am citit în almanahul Cinema că filmul lui Wim Wenders, Paris, Texas (1984) a luat premiul Palme d’Or la Cannes. Așa am aflat că există un Paris și în SUA, cu o existență la fel de fantomatică, pentru un copil din România comunistă, ca a mult mai celebrei metropole omonime. Parisul din statul sudic american e de 100 de ori mai mic decât „adevăratul” Paris, are o replică a turnului Eiffel mai puțin înaltă decât cea din Slobozia, Ialomița, și o istorie dramatică de conflicte rasiale care nu se potrivește deloc cu imaginea de oraș al luminilor a capitalei Franței.

Statutul de țară europeană cu istorie și tradiții mai bogate decât ale Statelor Unite a făcut ca influențele societale și culturale să pătrundă în forme tot mai adaptate, mai subtile în România. Critica junimistă a formelor fără fond a favorizat, cu timpul, un proces de căutare a originalității și a „culorii locale”, cu excesele aferente (protocronismul fiind doar unul dintre ele).

Cu un entuziasm explicabil în contextul epocii, România a aderat la Procesul Bologna de reorganizare a învățământului superior în 1999, urmând să introducă propriu-zis sistemul Bologna cu cele 3 trepte (licență, master, doctorat) prin legea nr. 288/2004 (anul aderării la NATO, peste alți 3 ani urmând și integrarea în Uniunea Europeană). Există avantaje incontestabile ale acestui proiect de durată, care angajează majoritatea covârșitoare a țărilor europene (46), dar și Georgia și Kazahstan. Sunt milioane de studenți care au beneficiat de recunoașterea creditelor, de posibilitatea de a studia în alte țări, de perspectivele în carieră pe care le-a deschis acest sistem. Să nu uităm că a fost gândit de la bun început cu o anumită flexibilitate: studiile de licență pot dura 3 sau 4 ani, iar cele de masterat 1 sau 2 ani. Doctoratul a început cu 3 ani (mult prea puțin!), extins în ianuarie 2024 la 4 ani. Sunt țări europene cu universități mult mai vechi și prestigioase, cum e Spania, cu Salamanca și Valladolid înființate în secolul al XII-lea, care a optat de la bun început pentru licența de 4 ani.

În România zilelor noastre, sunt posibile multe formule: la Drept, sunt 4 ani de licență și unul de master. La Teologie, 4 ani de licență și 2 de master. La Politehnică, 4+2. La Medicină și Arhitectură, 6. Cu alte cuvinte, profesiile liberale și meseriile „sigure” nu au scăzut sub 4 ani, odată cu introducerea sistemului Bologna. Pentru că a avut cine să facă lobby, poate. Pentru că durata mai lungă a studiilor nu a speriat pe nimeni, ci a fost percepută drept o garanție a calității. Principalele victime ale versiunii autohtone a declarației semnate la Bologna au fost studiile umaniste. Filologia, istoria, filosofia, disciplinele care studiază artele au fost înghesuite în 3 ani (2 ani și jumătate, de fapt, căci ultimul semestru e oricum mai scurt, iar studenții sunt preocupați de pregătirea examenului de licență). În acești 3 ani trebuie să se petreacă și familiarizarea cât mai largă cu obiectul, și deprinderea metodelor de a-l înțelege și interpreta, și a metadiscursului. Să nu uităm de aspectele etice ale acestor discipline. Pentru că nu e vorba aici, în cazul bietelor științe umaniste (singurele care au în centru diferența noastră specifică, a omului ca ființă vorbitoare, cugetătoare și cu memorie – dar ce mai contează, când asistăm voioși la avansul tot mai rapid și, poate, victoria iminentă a inteligenței artificiale?), doar să deprindem niște scheme pe care să le aplicăm în n situații, ci să ajungem să înțelegem lucruri esențiale, care par simple și la îndemâna tuturor, dar nu-s deloc așa.

În plus, în cazul filologiei, e vorbă de două specializări strânse în păstaia celor 3 ani de licență, și de 4 discipline: o limbă, o literatură, o altă limbă, o altă literatură. Română și străină, clasică sau modernă.

Dar de ce nu învață studenții doar limba română? Sau doar literatura română? Sau doar limba engleză (că și-așa o știu de mici, de pe Disney Channel)? Ce atâta literatură, la ce bun? Ce atâtea limbi străine? De ce să nu ne oprim la românitatea noastră profundă, unică? Am tot auzit astfel de comentarii. După cum am urmărit cu grijă și tristețe, în vara asta ucigător de caldă, ce s-a întâmplat cu profesorii din școlile românești și câte s-au spus despre ei.

Pe de altă parte, tocmai practicanții profesiilor liberale de mai sus, IT-iștii, economiștii și corporatiștii de toate felurile ajung, mai devreme sau mai târziu în viață, să-și dea seama că succesul profesional (și financiar) nu-s de ajuns. Să-și dorească să înțeleagă mai bine un roman, să știe să se uite la un tablou, să aprecieze cu adevărat un concert la Festivalul Enescu. Să recupereze niște lecturi filosofice despre care să poată conversa, prin saloane, la vernisaje, la târgurile de carte. Au venit să studieze Literele ca a doua facultate profesioniști care, la 18-19 ani, nu s-ar fi gândit la astfel de studii „nefolositoare”. Dar prioritățile se mai schimbă în viață.

228. Acesta e numărul programelor cu dublă specializare pe care s-a gândit Ministerul Educației să le introducă în universitățile românești, în toamna anului 2024 (a revenit în 2025 și a mai adăugat câteva la lista inițială). Nici măcar unul nu e filologic. Nici vorbă de Română și o altă limbă, o altă literatură modernă sau clasică. Sau două limbi și literaturi străine. Sau Filologie și Istorie, sau Filologie și Filosofie, așa cum a fost la înființarea facultăților moderne. La Bologna, prima universitate europeană, s-a început cu studiul dreptului și al artelor liberale (așa cum erau înțelese pe atunci). Aici, pe malul Dâmboviței, soarta studiilor umaniste nu mai interesează, ajungându-se la aberații legislative sub aparența falsă a unei flexibilități care maschează disprețul și o anumită spaimă de gândirea liberă pe care studiul științelor umaniste o poate dezvolta.

Tot în toamna anului 2024 a mai apărut, ca efect al faimoaselor legi din punguța cu 2 bani numită „România educată”, o listă cu dublele specializări ale licenței didactice, gândită (vorba vine!) pentru viitorii profesori ai țării noastre. Să presupunem că vor mai exista, prin absurd, niște absolvenți de liceu care să-și dorească să devină profesori de limba și literatura română peste câțiva ani. Ce-ar putea să facă? Să se înscrie la unul din următoarele programe: Istorie — Limba și literatura română, Geografie — LLR, Pedagogie — LLR, Psihologie — LLR, Sociologie — LLR, Filosofie — LLR, Teologie didactică — LLR (cf. ORDIN nr. 6635 din 12 septembrie 2024 – Lista programelor de studii universitare de licență didactică cu dublă specializare). Nu e deloc concretizarea utopiei de mai sus, a filologiei în conjuncție cu istoria sau filosofia, căci studiile durează 4 ani, dar 1 an și jumătate se face numai didactică. Ce rămâne se împarte la doi, deci viitorii profesori de română vor fi făcut cam un an și-un pic de… română, iar în rest – tot atâta istorie, filosofie, geografie etc.

Închipuiți-vă, acum, acel viitor profesor intrând în clasă cu catalogul sub braț. Să predea copiilor și nepoților voștri.

__________

Despre autor:

Oana Fotache Dubălaru este profesor universitar dr. la Departamentul de Studii literare, Facultatea de Litere a Universității din București, unde este decan și predă cursuri de teoria literaturii, literatură comparată și istoria ideilor literare. A publicat volumele „Moșteniri intermitente. O altă istorie a teoriei literare” (2013), „Divanul criticii. Discursuri asupra metodei în critica românească postbelică” (2009). A coordonat volumul colectiv „Dus-întors. Rute ale teoriei literare în postmodernitate” (cu M. Răduță și A. Tudurachi, 2016) și antologia „Teoria literaturii” (cu A. Băicoianu, 2005). Este autoarea mai multor studii apărute în publicații academice din România, Italia, Canada, SUA, Coreea de Sud (sursa).

• Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.