Întrebarea cu enunțul de mai sus mă frământă de câteva luni bune. Și, totul, pornind de la tăieri, austeritate, discuțiile pe buget și toate cele din ziua de astăzi. După luni bune, am ajuns să nu putem spune nici măcar parafrazând Ministrum Educationis habemus. Însă, este adevărat, de două zile avem un nou orizont, mai precis la finele săptămânii acestea.
Mereu spun că lumea aceasta nu o mai înțeleg și nici nu mă mai pot acomoda la cerințele sale. Și atunci de ce mai scriu aceste rânduri? Doar ca să umplu niște spațiu online, căci sunt mai convins ca niciodată că parcă nimeni nu citește, iar hârtia, slavă Domnului și în online, suportă totul.
Dacă încerci să te focusezi într-o analiză privind educația, te poți întreba, evident, dacă mai există cineva dintre factorii decidenți căruia îi pasă de educație, de învățământ. Aceasta, mai ales, că pare că ideea de reformă, mult trâmbițată de peste trei decenii și jumătate a murit, de-a binelea. Oare nu este acesta exemplul Proiectului România Educată? Iar, scăderea salariilor și, implicit, a veniturilor, așa cum declara fostul înalt demnitar al educației cu luni bune în urmă, este o realitate cotidiană.
Indiferent de ce ar spune unul sau altul, suntem martori ai unei crize reale a sistemului de învățământ, inițial a celui preuniversitar, din toamna trecută, și a celui universitar, peste câteva luni. Semnele sale sunt evidente – discuțiile și nemulțumirile legate de faptul că sistemul de învățământ românesc a cunoscut printre primele, dacă nu chiar primul, tăieri, creșteri de normă, redefinirea, parcă, voită cu tot dinadinsul a statutului cadrului didactic, în care umilirea, ca să nu folosesc un termen mai dur… disprețul, nu lipsește, și pe care slujitorul școlii românești o resimte al naibii de puternic. Ce să mai zicem de moralul omului de la catedră, care acum se vede si cu sporul de doctorat tăiat la jumătate.
În ultima vreme diverse voci, mai mult sau puțin avizate, care par chiar simpatice, încearcă să prezinte sau să justifice noile ajustări de salarii/venituri, ca să nu zicem direct TĂIERI, drept modă de tip occidental – de exemplu: cuantumul normei sau statutul actual al sporului de doctorat. Ceea ce se uită cu ușurință a se menționa clar, cu subiect și predicat, este faptul că realitățile din Germania, Franța, Spania nu se pot transpune mecanic în realitățile de pe malurile Dunării. Și, mai apoi, lansez o întrebare – oare nu merită deloc cei ce au doctoratul astăzi o recunoaștere?
Desigur, fără nici o intenție de lamentare, circula clișeul – profesorul este leneș, muncește puțin, și vrea multe zile de concediu. Este clar o imagine care nu are nimic cu realitatea școlii ce stă să dea parcă în clocot. Și, evidența nu poate decât să confirme faptul că există și profesori și elevi meritoși, ce fac cinste sistemului educațional românesc.
Îmi plac mult discuțiile conform cărora avem nevoie de o altă abordare a relației profesor-beneficiari ai educației, avem nevoie de noile manuale pentru clasa a IX-a, deși discuțiile pe metodologia privind manualele școlare încă trenează, iar programele pentru clasele X-XII cunosc ultimele retușuri înainte de avizul Comisiilor naționale de specialitate și multe altele. Și, în tot acest timp, profesorul aleargă la un număr de ore, mai mare în prezent, pregătește materiale didactice și, respectiv, teste de evaluare, doar să menționăm câteva.
Veți spune că cei ce discută aceste probleme nu sunt interesați de situația economiei românești, că nu iau în seama soarta finanțelor românești, căci își permit să abordeze critic o situație deloc plăcută.
Dimpotrivă, subsemnatul este de părere că tocmai implicarea directă și activă în problemele actuale ale cetății poate crea cadrul unor dezbateri eficiente, cu finalitate pentru învățământul românesc.
Pentru că altfel, ne vom întreba pe bună dreptate, ce ne-a mai rămas de făcut.
P.S.: Și pentru că vorbim despre problemele actualității, dincolo de cei trei s-ar putea chiar patru, cărora le dă cu rău contactul vizual cu subsemnatul sau prezența sa în vreo comisie sau contact internațional în lume, este o plăcere să constați dorința de eradicare, de înlăturare și, care sincer mi este simpatică, măcar și pentru energia cheltuită de dânșii. Vorba lui Honore de Balzac – Il ne faut rien laisser au hasard.
Redacția
Ș.L.
Raluca Pantazi
Ștefan Lefter
Andrei Popa