Educație Profesori Știri

Doru Căstăian, despre scurtmetrajul cu profesoara umilită: O narațiune autojustificatoare exact oamenilor puțin performanți din sistem

Citire în 8 min
Scurtmetrajul în care o profesoară este umilită de o elevă și de mama ei, realizat de sindicaliști, “nu cred că face bine cuiva”, spune Doru Căstăian, profesor de Filosofie. Într-o analiză a clipului devenit viral, Căstăian notează că acesta “oferă o naraţiune (mult prea) simplă şi autojustificatoare exact oamenilor puţin performanţi din sistem. Le permite să îşi explice propriile eşecuri într-o manieră superficială şi falsă. Nu face bine pentru că va îndepărta şi va demotiva acei părinţi care au făcut eforturi reale şi de bună-credinţă pentru a ajuta școala și a veni în întâmpinarea profesorilor”.

Amintim că Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iași a realizat un scurtmetraj de 15 minute despre situația unei profesoare agresate în școală. Clipul #FărăApărare realizat de USLIP Iași s-a viralizat rapid și a generat ample dezbateri atât în rândul profesorilor, cât și printre părinți. Actrița din rolul principal este Medeea Marinescu, cea care o interpretează pe profesoara de română Diana Miron, hărțuită de o mamă și de fiica acesteia.

Doru Căstăian, profesor de Filosofie, despre scurtmetraj, într-o analiză publicată pe pagina sa de Facebook:

“Să vă spun sincer, nu înțeleg foarte bine ce a vrut sindicatul de la Iași cu acel scurt metraj, chiar dacă au încercat să explice apoi (vezi aici). Nu sunt specialist în drept, dar cred că, în cazul unei agresiuni fizice sau al unei amenințări, profesorul are dreptul, ca oricare cetățean al României, să depună o plângere la Poliție, iar agresorul să se aleagă chiar cu un dosar penal. De fapt, clipul sugerează (și chiar spune explicit) mult mai mult și, de aceea, răspunsul sindicatelor mi se pare ipocrit și inutil. Nu țineam musai să am și eu o opinie publică pe acest subiect (e clar, n-am stofă de influencer, ratez 90% dintre subiecte, iar despre cele pe care nu le ratez scriu târziu și complicat), dar, pentru că văd mulți oameni de bună-credință prinși în meciul despre ‘cine are dreptate’, zic că n-ar fi inutil să spun şi eu câteva vorbe.

Aşadar, cine are dreptate?

Răspunsul scurt e că are toată lumea parțial şi nimeni în totalitate şi că o mai bună aproximare a adevărului se poate face numai prin efortul (intelectual, afectiv, moral) de a ne ridica puţin deasupra poziției care ne convine cel mai bine şi de a exersa măcar vremelnic empatia şi gândirea (eventual, cea critică), mult lăudate de altfel de pe toate baricadele.

Profesorii au dreptate când spun că, uneori, în clasele lor, se găsesc tupeişti cu bani, fără interes pentru educaţie, fără bun simţ, cu grile axiologice aberante. Dar lipsa de interes şi de chef există de asemenea în rândul elevilor fără bani, aşa cum există, s-o spunem de-a dreptul, şi în rândul multor profesori. Lipsa de dorinţă, anhedonia profundă a sistemului românesc (salvată, ici şi colo, de câţiva profesori idealişti şi cu rezistenţă de uriaşi, alături de câţiva copii) ar trebui să fie adevăratul subiect de discuţie.

Iar la această inerţie tâmpă au contribuit de-a lungul vremii zeci de factori. Unul, a cărui importanţă vă las să o apreciaţi, este chiar prezenţa în sistem a unui număr destul de mare de profesori fără chef şi pregătire pedagogică de calitate.

Dar nu putem lăsa deoparte, ba poate chiar ar trebui să punem în primul rând, sărăcia, anomia adâncă a societăţii româneşti, emigraţia masivă a părinţilor, destructurarea familiilor, aparitia unor e-tehnologii agresive, lipsa resurselor etc La coada listei voi aşeza, cu voia dumneavoastră, şi o anumită retorică publică nerealistă şi nocivă pedagogic, pe care unii elevi au asimilat-o imediat, susţinând ideea că profesorul bun poate trezi oricând şi în orice condiţii interesul unui elev, indiferent de variabilele situaţiei.

Ar trebui poate să spunem răspicat că nu există act mai intens colaborativ și mai intim decât educația. Și, ca în orice act de genul acesta (cum se întâmplă şi în iubire), o condiţie minimală este interesul şi atenţia partenerului. Cred că avem nevoie ca de aer de elevi care, atunci când se aşază în bancă, să vrea să înveţe. Să acorde atenţia şi bunăvoinţa lor profesorului. Care profesor, desigur, are o obligaţie simetrică.

Atenţia, spunea memorabil Mary Oliver, este începutul devoţiunii. Dacă vreţi să discutăm despre părinţi care fac rău, nu aş aduce în discuţie cazul acelei improbabile mămici care înjură un profesor în prezenţa elevilor, ci putem vorbi despre părinţii care nu (mai) cred ei înşişi în educaţie, care nu îşi pregătesc sufleteşte copiii să fie simultan decenţi, critici, demni şi politicoşi, care nu afânează solul din care mai târziu să crească atenţia şi bunăvoinţa de care vorbeam mai sus.

Profesorii au dreptate când spun că simt că, de regulă, şcoala nu îi susţine nici măcar atunci când sunt acuzați pe nedrept, hărțuiți sau intimidați. Că buna dotare a unei şcoli depinde adesea de bunăvoinţa unui înstărit recent şi că, uneori, de dragul acestuia, colegii sunt abandonaţi şi ignoraţi (mă întreb la modul cel mai serios de unde vor apărea luminoşii „lideri educaţionali” pe care îi prevede viziunea ministerială „Educaţia ne uneşte”, când directorii de şcoli au avut permanent de ales între a avea şcoli dotate şi moderne de dragul copiilor şi demnitatea lor şi a colegilor).

Nu au însă dreptate când fac din această situaţie motivul pentru a intra într-un vertij toxic al autovictimizării şi autoîndreptăţirii. Există totuşi căi şi pârghii legale care să îţi permită să rămâi demn şi principial până la sfârşit. În general, instituţiile sunt incapabile să fie simultan principiale şi colegiale. Fie îşi abandonează profesorii, fie încearcă să le muşamalizeze erorile grave, ceea ce se întâmplă de multe ori în cadrul aceleiaşi şcoli.

În fine, profesorii au dreptate când spun că e tot mai greu să-şi privească profesia ca pe o vocaţie dătătoare de rost. Să consideri, însă, că pentru asta sunt de vină în primul rând câţiva îmbogăţiţi agresivi este, iarăşi, subcomplex, superficial şi, de aceea, nociv. Am enumerat mai sus câteva dintre cauzele acestei pierderi profunde a motivaţiei. Aş putea adăuga mulţi alţii, la fel de importanţi: excesiva birocratizare a sistemului, decuplarea recompenselor de o filosofie reală a meritelor, relativismul moral, existenţa unei înfricoşătoare culturi a simulării, folosirea încă pe scară largă a fricii şi intimidării, corupţia nesancţionată şi, poate nu în ultimul rând, existenţa unui model public încărcat, nerealist şi autocontradictoriu al profesorului dezirabil: critic, empatic, obiectiv, facilitator, serios, fericit, motivat, cu vocaţie, funcţionar, psiholog, confesor, poliţist etc. Ne concentrăm de decenii întregi pe detalii nesemnificative, dar, la nivelul cel mai general şi inspiraţional, nu ne-am hotarât vreodată ce vrem.

Din toate aceste motive, acest scurt metraj nu cred că face bine cuiva. O spun, deşi înţeleg perfect exasperarea care l-a produs. Nu face bine pentru că oferă o naraţiune (mult prea) simplă şi autojustificatoare exact oamenilor puţin performanţi din sistem. Le permite să îşi explice propriile eşecuri într-o manieră superficială şi falsă. Nu face bine pentru că va îndepărta şi va demotiva acei părinţi care au făcut eforturi reale şi de bună credinţă pentru a ajuta şcoala şi a veni în întâmpinarea profesorilor. Nu face bine pentru că le convine de minune tuturor celor care ar putea cu adevărat să schimbe lucrurile în bine şi care au toate pârghiile şi mijloacele s-o facă.

Nu mai trăim în epoca în care opusul adevărului este pur şi simplu falsul. După cum spunea foarte pătrunzător Will Durant, inamicul adevărului a devenit plauzibilul. Se ia o farâmiţă de adevăr, un colţ de realitate, un subproces şi se deplasează într-o poziţie privilegiată epistemic şi explicativ: de exemplu, se transformă în cauză când, în realitate, ea este doar efectul unui ansamblu de cauze semnificativ mai complexe. Din cauza acestui caracter plauzibil, orice material de genul acesta va avea imediat foarte mulţi susţinători. Dar plauzibilul nu exclude falsitatea de fond, cea care este mult mai gravă decât orice falsitate la nivelul enunţurilor. În acest moment, discuţiei publice nu i-ar strica ceva mai multă profunzime şi empatie”.

Citește și:

 

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO76BTRLRONCRT0471641001
CONT EUR: RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la Banca Transilvania pe numele "ASOCIATIA EDUPEDU PT EDUCATIE".

Te mai poate interesa

Mircea Miclea, despre sistemul finlandez de educație: mit sau model pentru România?

Raluca Pantazi

Replica ministrului Tineretului pentru gimnasta Corina Ungureanu: Finanțăm inclusiv clubul unde domnișoara Ungureanu își desfășoară activitatea, și ea știe foarte bine acest lucru

Mihai Peticila

Dosarul de înscriere la grădiniță 2019: Ce acte trebuie să ducă părinții, pentru înscrierea copiilor la grădiniță

Redacția

3 comentarii

wall-T 15 mai 2019 at 14:06

Foarte corecte opinii. Felicitari!

Răspuns
Anna Blitt 15 mai 2019 at 13:59

Poate un dialog onest si calm, rational, intre reprezentantii parintilor si Sindicate ar fi pus in lumina asteptarile REALE ale primilor. Intre altele, exista asteptari de acest fel :
1. reactia sindicateor cand elevii intrati in sistem in prima clasa 0 nu au avut manuale si profesorii nu au fost instruiti referitor la aceasta problema !
2.reactia sindicatelor fata de complicarea exagerata a programei scolare – vezi LIMBA ROMANA si Matematica – astfel incat predarea la ore sa fie atat de dificila, incat copilul care doreste cu adevarat sa stie sa fie nevoit sa ia meditatii ! De aici complicitatea profesorilor cu un sistem care le mareste “ratingul”, dar atrage dispretul parintilor ! Dispretul parintilor genereaza comentarii care, auzite de copii, se transforma in lipsa de respect .
3.reactia fata de modul in care se promoveaza evaluarea nationala, importanta mediilor din gimnaziu- care-i transforma pe parinti in pretentiosi exagerati si nervosi , pe copii in vanatori de note .
4.reactia fata de modul in care elevii mai slabi din clasa XIIa nu sunt lasati sa intre in Bacalaureat pentru a nu afecta procentele de promovabilitate prezentate doar statistic.
5. reactia fata de introducerea subita a simularilor la clasele aXIa si aVII a, despre care se vorbesta prin sali profesorale ca ar fi in beneficul unui SRL care incaseaza bani in functie de numarul evaluarilor …Si reactia Sindicatelor cand subiectele acestor evaluari sunt gresite si genereaza in randul elevilor neincredere si dispret .
6. reactia Sindicatelor cand titularizarile au fost afectate ani la rand de sistemul PCR si ceea ce se vede azi la catedra- in foarte multe cazuri acopera lipsa meritocratiei in promovare !
7.reactia Sindicatelor cand profesorii debutanti din mediul rural sunt invitati prietenos de primari la inceput de an scolar sa minta in privinta modului in care fac naveta, ca apoi sa-i santajeze, sa-i ameninte pentru a nu le plati cheltuielile !
Astfel de reactii ar arata ca Sindicatul apara interesele PROFESIONISTILOR si ale oamenilor ONESTI care ar trebui sa fie MODELE in societate,

Răspuns
Codruta Gosa 15 mai 2019 at 10:59

Sunt absolut de acord cu cele spuse de domnia voastră. D aceea nici nu am dat mai departe postarea. Profesorii nu trebuie încurajați să se victimizeze. Trebuie încurajați să se dezvolte și să învețe cum să abordeze fenomene de acest gen. Sigur, ele există, dar nu sunt în nici într-un caz atât de generalizate încât să justifice un asemenea clip.
Și eu cred că acest clip face mai mult rău decât bine și nu doar profesorilor.
Felicitări pentru acest articol.

Răspuns

Lasă un comentariu

* Folosind acest formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dumneavoastră pe acest site.