În căutarea unui ministru / Op Ed Profesor Mihai Manea

E început de an calendaristic și parcă natura stă să încremenească sub asaltul frigului extrem, a gheții și a zăpezii. E seară și când parcă  te gândești că trebuie doar să îți aduni gândurile, să faci bilanțul zilei. 

Și, deodată, îmi cade sub ochi, pe fluxul de știri, informația că premierul Ilie Bolojan a preluat interimatul Ministerului Educației, că a trimis documentele de revocare ale domnului David Daniel la președintele României, iar, consilierul pe educație de la Preșidenție, profesorul Sorin Costreie anunță că încă se caută un titular pentru portofoliul educației.

Rememorând toate acestea m-am gândit la crizele de guvern îndelungate din Italia, la lungimea procesului de numire al unui cabinet la Haga sau Bruxelles, date fiind prevederile constituționale din statele respective și, pentru că sunt dascăl de istorie, de ce nu…și la acțiunea diplomatică desfășurată în 1866 de Ion C. Brătianu – din Belgia în principatele germane, pentru aflarea unui succesor al lui Alexandru Ioan Cuza, avându-se în vedere vrerea românilor exprimată în Rezoluțiile Adunărilor Ad-Hoc ca ca un principe străin să conducă tânărul stat român.

Chiar așa? De peste 20 zile scaunul lui Spiru Haret este vacant – acum avem și o confirmare oficială. Ce ar trebui să înțeleagă opinia publică? Că cele două candidaturi menționate anterior sfârșitului de an nu mai sunt de actualitate? Că la un moment important din anul școlar – se pregătește debutul mobilității de personal didactic, se pregătesc simulările examenelor naționale – Evaluare Națională și Bacalaureat, se așteaptă lansarea licitațiilor pentru manualele de clasa IX-a, după publicarea programelor de studiu etc., nu există un demnitar al statului în Minister? Am văzut că avem și un oarecare orizont – până către sfârșitul lunii.

Desigur, în general, opinia publică privește ministerele deseori ca niște mecanisme  birocratice. Am citit zilele trecute diverse reflecții cum ar trebui să fie noul ministru al educației și cercetării, ce direcții ar trebui să urmeze, ce pregătire ar trebui să posede. Am citit despre ariile sale de preocupări – să existe chiar doi miniștri – unul pentru preuniversitar, unul pentru universitar. Cineva a lansat și ideea, cred, cu totul aparte, ca ministerul să se restructureze radical și să se organizeze concursuri pentru toate funcțiile de execuție.

Se tot fac pronosticuri cum va arată anul 2026 pentru România, că vom culege roadele – de ce fel oare ?! ale anului precedent, că vom primi cei mai mulți bani europeni, că vom construi un număr mare de km de autostrăzi, etc.

Și vin să întreb – ce vom face în educație? Este viitorul ministru o soluție radicală pentru un sistem, care ar trebui să provină dintr-un sistem în plină refacere și să lucreze pentru acesta? Dacă în cităm pe Andrei Pleșu și îmi permit să îl citez: “S-ar zice că prima condiţie (ca un ministru-n.a.) e să nu se facă auzit, văzut, simţit. Să-şi folosească fotoliul ca adăpost. Apoi, e musai să fie iubit…, dacă se poate… Important e şi ca ministrul să nu-şi facă duşmani….Să fie bine cu toată lumea, să fie băiat de comitet, să nu-şi supere şefii, să-şi asigure bunăvoinţa parlamentarilor, a prim-ministrului, a preşedinţiei….”

Sistemul de educație românesc, dincolo de toate și de toți, are în prezent, numeroase probleme. Calitățile de leadership și de comunicare, soliditatea academică și profesională, calitățile manageriale ar trebui să alimenteze și să susțină demersul viitorului titular al Ministerului din Strada General Berthelot. Altfel, se va schimba doar pe ici, pe acolo, vorba lui Caragiale.

Este multă nevoie de un om, devotat învățământului, care să știe să asculte, pe bune, adept al compromisului, care să știe să comunice și mai ales, să vindece toate relele ce par să își făcut prezența de cam luni bune.

Într-un an ce se anunță deloc facil, ca dascăl de istorie, nu pot decât să sper, să doresc, deși și aceste sentimente au limite. Școala românească merită din plin soluții radicale adaptate momentului, în mod real și nu formal.

Și, deși doar în Regatul himalayan al Bhutanului există un minister al Fericirii, cred ca vorbele lui Lev Tolstoi despre fericire și speranță pot fi citate mereu “Cel mai fericit om e acela ce face fericiți și dă speranță unui număr cât mai mare de oameni”.

Cel atât de mult boicotat în grupul de lucru (știu Dânșii cei despre care vorbesc)„

Despre autor:

Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.

Citește și:

OFICIAL Premierul Ilie Bolojan i-a transmis președintelui Nicușor Dan propunerea de preluare a interimatului la Educație de către prim-ministru

EXCLUSIV Consilierul prezidențial Sorin Costreie: Nu se înghesuie nimeni să fie ministrul Educației pentru că primează tăierile și reducerile și atunci e greu să faci lucruri cu impact pe termen lung / E nevoie de un ministru din sistem, dar cu soliditate academică

SURSE Daniel David și-a dat demisia din funcția de ministru al Educației și Cercetării / Marilen Pirtea – în pole position pentru a prelua portofoliul