Psihoterapeutul Diana Stănculeanu spune că „reglementarea relației copiilor cu mediile digitale este una deosebit de complexă, este un proces în care părintele rămâne actorul principal și adesea singurul la vârstele mici ale copiilor”, iar pe măsură ce copiii cresc și devin preadolescenți îi este aproape imposibil părintelui să păstreze într-o zonă sănătoasă relația propriului copilului cu tot ce înseamnă mediile digitale, online, AI-ul și social media”. „În această etapă statul ar trebui să vină cu anumite reglementări”. Într-un interviu acordat Edupedu.ro despre prevenția emoțională, rolul părintelui, al școlii și al statului în educația copiilor, Diana Stănculeanu, expert în sănătate mintală, spune cum poate afecta un elev lipsa unei educații emoționale.
„Reglementarea relației copiilor cu mediile digitale este una deosebit de complexă, în care este un proces în care părintele rămâne actorul principal și adesea singurul la vârstele mici ale copiilor. Realitatea este că felul în care un preșcolar sau un școlar mic se folosește de un telefon, de o tabletă sau de o conexiune la internet este ceva ce ar trebui să fie 100% în controlul și în sfera de influență și de educație a unui părinte. Dacă un părinte vrea să îi pună în mână copilului o tabletă la 2,5 ani, o va face chiar și atunci când statul vine și decide alte lucruri. Pe vârstele mici ale copiilor, părinții au cea mai mare putere de influență și sunt cei care, dacă ar primi informațiile corecte, ar putea să facă cel mai bun proces educațional și să influențeze optim în bine relația copiilor cu mediile digitale și cu ecranele”, spune psihoterapeutul Diana Stănculeanu.
„Ca părinte de copil, preadolescent sau adolescent îmi va fi tot mai greu, dacă nu chiar imposibil, ca doar prin eforturile mele individuale eu să pot să influențez și să pot să educ și să pot să păstrez într-o zonă sănătoasă relația propriului meu copil cu tot ce înseamnă mediile digitale, online-ul, AI-ul și social media. Și aici am avea nevoie de reglementări ferme din partea statului. Am avea nevoie de colaborarea companiilor care ne furnizează serviciile de internet, de reglementări, cu mult mai mare siguranță și de mult mai multe filtre care țin de platformele și de rețelele pe care copiii noștri le accesează, astfel încât ei să nu-și mai poată falsifica identitatea, vârsta cu atât de multă ușurință în tot ce înseamnă online”, spune psihoteraputul.
Diana Stănculeanu, expert în sănătate mintală, spune că educația emoțională, care trebuie să vină și de acasă dar și de la grădiniță începând, poate ajuta mult parcursul educațional al unui elev, și poate influența comportamentul său în colectiv.
„Dacă ne uităm în strategiile și planurile de învățământ ale grădiniței, este aproape imposibil ca un copil care merge acum la grădiniță, mai ales că de ceva vreme avem și 2 ani obligatorie de educație preșcolară, este aproape imposibil ca un copil să iasă din contextul grădiniței fără o altă alfabetizare minimală și fără niște competențe minimale în ceea ce privește funcționarea lui socio-emoțională”, spune Diana Stănculeanu.
Interviul integral acordat de psihoterapeutul Diana Stănculeanu, expert în sănătatea mentală
Edupedu.ro: Ce este prevenția emoțională, de ce este necesară și cine ar trebui să o aplice?
Diana Stănculeanu, psihoterapeut: Ce știm în acest moment și din literatura de specialitate, dar cel mai adesea ne dăm seama și uitându-ne în jurul nostru, este că factorii care contribuie la o bună calitate a vieții noastre sunt diverși. Felul în care funcționăm în relații însă este unul dintre cei mai importanți. Relațiile noastre sunt acolo pentru a aduce mult bine în viața noastră.
De foarte multe ori, fix în relațiile noastre relevante, fie că vorbim de relația părinte-copil, fie că vorbim de relațiile de cuplu, relațiile de prietenie profesor-elev, colegi de școală, acolo observăm că dacă nu ajungem să avem o bună cunoaștere a felului în care ne simțim, o bună cunoaștere a propriilor nevoi, un vocabular diversificat pe care să-l putem folosi atunci când vrem să le arătăm celorlalți felul în care ne simțim într-o anumită situație, un nivel de conștientizare emoțională care să ne permită să ne dăm seama cum se simt oamenii din relațiile cu noi din jurul nostru – procesul de comunicare și de interacțiune ajunge adesea să sufere, iar noi în relațiile importante din viața noastră, ajungem adesea să suferim. Navigăm cu greu momentele de tensiune, navigăm cu greu momentele de conflict, cumva, mulți dintre noi ne facem o treabă destul de bună în a ne exprima emoțiile atunci când ne simțim bine și când toate lucrurile merg ca la carte. În momentul în care însă ne vizitează furii, frustrare, iritare, nervozitate, anxietate, neliniște, îndoială, dezamăgire, acolo lucrurile se complică și fie ne închidem în noi, fie escaladăm cu mesaje care nu ne ajută nici pe noi, nu-i ajută nici pe ceilalți. Uneori ne ducem chiar într-o zonă de mesaje agresive sau chiar de comportamente agresive.
În mică măsură, părinții noștri ne-au dat realmente cuvinte și un vocabular diversificat pentru emoții. Când noi eram mici, noi făceam «bine sau rău». Când am ajuns la adolescență, noi făceam «mișto sau nasol».
Cuvintele pe care le foloseam pentru experiențele noastre emoționale erau foarte, foarte limitate, lucru care se reflecta ulterior și în felul în care noi ne comportam în relațiile cu cei din jurul nostru.
Eu asist cu foarte multă bucurie în acest moment la această tentativă tot mai consolidată și a părinților și a școlilor de a pregăti copiii, inclusiv în a le dezvolta această abilitate de a-și identifica, numi, comunica, de a recunoaște și cele din urmă, de a gestiona trăirile emoționale, pentru că ele sunt baza relațiilor și comportamentelor noastre. Și dacă nu navigăm această etapă de alfabetizare emoțională, în mică măsură rămânem bine în relații și le suntem utili și de sprijin și celor din jurul nostru. De ce este preventiv acest lucru?
Toată literatura de specialitate ne arată că acele ființe umane copii, adolescenți, adulți care reușesc să-și șlefuiască pe măsură ce cresc aceste abilități de recunoaștere, de exprimare și de management emoțional ajung să se bucure treptat de o sănătate mintală de foarte bună calitate, aceste abilități socio-emoționale fiind o prevenție, evidence based pentru apariția unor tulburări de sănătate mintală de tipul anxietate sau depresie sau pentru instalarea, în cazul copiilor, a comportamentelor agresive sau a altor probleme de comportament.
Dat fiind faptul că primul pas în dezvoltarea acestor abilități emoționale îl reprezintă chiar alfabetizare emoțională și dezvoltarea unui vocabular al emoțiilor, asta în sine ne arată că copiii noștri sunt pregătiți să învețe despre ceea ce simt de îndată ce învață cuvinte despre orice altceva experimentează în lumea aceasta. Vârstele mici și din acest punct de vedere sunt cu atât mai potrivite pentru că, după cum foarte bine știm cu precădere aceia care navigăm alături de copiii noștri, în anii mititei sunt ani în care exploziile emoționale ale copiilor sunt la ordinea zilei momentele, în care ei au momente de tantrum, în care au momente de tristețe, în care plâng cu foarte multă ușurință, dar sunt extrem de frecvente și practic, fiecare zi trăită alături de un copilaș ne oferă sute de ocazii în care noi nu doar că le putem fi alături pentru a-i sprijini să navigheze în siguranță situația respectivă și pentru a îi consola, dar avem ocazia să le și spunem: „o, puiule, tu acum ai plâns pentru că te-ai lovit. Acum te doare. Ce simți tu în acest moment se numește… ți s-a stricat jucăria, de obicei când li se strică jucăriile putem să fim foarte, foarte triști. Cei mai mulți oameni sunt treci când li se strică jucăriile”, deci iată prin acest tip de dialog foarte simplu eu îl învăț pe copilul meu despre ceea ce simte și cum se numește ceea ce simte, despre situațiile în care cei mai mulți oameni trăiesc acea emoție.
Ulterior pot să mai fac un pas și să-i spun uite, cei mai mulți oameni când sunt triști pot fi ajutați în felul acesta, când suntem triști ne ajută să plângem, când suntem triști ne ajută să primim o îmbrățișare. Deci, cumva eu deja îi dau și niște soluții de reglaj și de management al emoției respective. Dar da, primul pas ține de aceste etichete verbale, de a învăța efectiv cum se numește ceea ce eu simt. Și aici avem și multe dovezi din zona de neuroștiință care vine și spune că spre deosebire de situații în care eu spun despre mine că sunt supărat sau sunt necăjit, folosesc un cuvânt general pentru ceea ce simt, în momentul în care devin foarte specific și spun „uite, eu acum simt furie, uite, eu acum simt tristețe”, însăși numirea specifică a acestor trăiri emoționale ajută la diminuarea intensității lor.
O emoție care este diminuată ca intensitate, pe care eu o simt cu o intensitate un picuț mai scăzută, asta mă va ajuta ulterior să fac niște alegeri, să am niște comportamente care să îmi permită să rămân sănătos și care să-mi dea voie, în același timp, să nu-i rănesc pe ceilalți. Da, tocmai pentru că, după cum observăm, emoțiile foarte foarte intense devin adeseori miezul unor comportamente de risc pentru noi sau pentru cei din jurul nostru.
Edupedu.ro: Există o legătură între lipsa educației emoționale și performanța școlară ?
Diana Stănculeanu: În mod evident, în momentul în care copiii noștri nu beneficiază de acest tip de prevenție, de dezvoltare a acestor abilități de funcționare emoțională, asta se va reflecta într-o manieră negativă în toate celelalte arii de funcționare a lor. Fie că vorbim de performanța școlară, fie că vorbim de celelalte comportamente și relații sociale din mediul școlar sau din comunitate. Un copil care nu-și identifică furia, care nu este sprijinit în a-și regla furia, în a-și duce furia în comportamente de siguranță pentru sine sau pentru cei din jur, este un copil care riscă să escaladeze către comportamente agresive și să devină un un pericol pentru copiii colegii lui, pentru prietenii lui, pentru cei din jur sau să devină un pericol pentru sine. Mulți copii care escaladează către agresivitate nu folosesc în relație cu ceilalți, o pot folosi în relație cu propria persoană.
De foarte multe ori când vorbim despre copiii agresivi, noi omitem faptul căa în comportamentul de agresivitate a acestor copii stau adesea emoției de furie, de frustrare sau de teamă care au rămas neidentificate și cu care acel copil realmente nu știe ce să facă altceva decât să ne ducă în astfel de comportamente. Deci, iată cum avem o legătură directă între emoții neidentificate și ne reglate sănătos și apariția și escaladare a comportamentelor agresive.
Dacă ar fi să ne ducem pe palierul academic, școala este un spațiu nu doar de socializare pentru copii, este și un spațiu de dezvoltare comunitivă și academică, dar este un spațiu în care adesea copiii se întâlnesc cu multă presiune, cu multă condiționare, cu multă neputință, cu multă neștiință, cu multe situații în care vor experimenta îndoială, frustrare, anxietate, neliniște, teama de rușinare, teama de a se face de râs în fața celorlalți copii. Acest lucru îi face pe copii, pe unii dintre copii, face să se blocheze în acest proces al învățării pe care nu-l mai pot opri. Există o parte din copii care ar lăsa totul deoparte ca să se asigure că și-au făcut tema corect, că au repetat lecția ori de câte ori a fost nevoie, care nici nu pot concepe să aibă altă notă decât cea de 10, se duc în acest perfecționism academic, care este însă adesea însoțit de multă anxietate, de multă neputință, de o frică foarte mare de eșec.
Avem la spectrul opus și copiii care tocmai pentru că devin copleșiți de emoțiile de anxietate sau de neputință asociate parcursul lui școlar, înregistrează o scădere, o prăbușire a motivației școlare, refuză să mai învețe, refuză să se mai străduiască, tratează școala sau temele și efortul studiului individual în derâdere, vin și spun că ei n-au nevoie de așa ceva, că lor nu le trebuie așa ceva, că școala nu are niciun fel de folos. Dar de foarte multe ori, în spatele acestor afirmații se ascunde multă neliniște, multă îndoială, se ascunde un copil care s-ar putea să fi învățat deja despre sine, că nu se descurcă, că nu are nicio șansă, dar pentru că are o rușine în a recunoaște aceste lucruri, se afișează în fața celorlalți ca un copil care bravează, cu mult opoziționist, cu multă sfidare, cu o aparentă putere, care ascunde însă multă neputință, multă neliniște și multă îndoială de sine.
Edupedu.ro: Părintele ar trebui să-l susțină și să-l sprijine pe copil?
Diana Stănculeanu: Fie că vorbim de educatoarele din grădiniță, fie că vorbim de învățătoarele din ciclul primar și fac trimitere la aceste cadre didactice pentru că prin prezența lor mare și prin numărul mare de ani pe care îl petrec alături de un copil, o educatoare de grădiniță, o învățătoare din ciclul primar ajunge să cunoască un grup mic de copii într-o manieră foarte apropiată, foarte detaliată. Și unui copil îi priește foarte, foarte mult când părintele sau, care îl vede foarte mult acasă și educatoarea sau învățătoare sa, care îl văd foarte mult în mediul școlar, îl văd la întâlnirea cu efortul, îl văd în exercițiile de socializare cu ceilalți copii. Când acești adulți își pun cap la cap propriile percepții, propriile curiozități, propriile îngrijorări, abia acolo se nasc cu adevărat soluțiile de sprijin pentru acești copii.
Din păcate, în România, în acest moment vedem mai degrabă situații în care școala de vina pe familie și de foarte multe ori, de atunci când sunt întrebați, profesorii manifestă îngrijorări legate de faptul că mulți părinți tind să fie tot mai puțin implicați și prezenți și cu adevărat conștienți și conectați cu tot ce înseamnă evoluția copilului. Pe de altă parte, părinții aruncă pisica în curtea școlii și au foarte mari așteptări de la ceea ce se întâmplă în spațiul școlii, iar uneori riscă să externalizeze cu totul acest proces de creștere și educație către cadrele didactice. Niciuna dintre cele două părți nu deține adevărul absolut și niciuna dintre cele două părți nu este suficientă pentru creșterea sănătoasă a unui copil. Avem nevoie de cadre didactice și de părinți care să învețe să colaboreze și să găsească împreună soluții pentru sprijinirea copiilor.
Primul punct fix, acesta este hai să vedem cum se simte acest copil, ce spune și ce ne spune despre sine. Pentru că sunt copii care de la vârste foarte mici, 4-7 ani care vin și ne spun „eu sunt prost, eu n-am nicio șansă, eu nu sunt bun de nimic, mie niciodată n-o să-mi iasă cu mine. Nu vrea nimeni niciodată să se joace”. Când auzim aceste afirmații de la copii, trebuie să ne gândim, oare ce trăiesc ei? Oare cum se simt în experiențele pe care le trăiesc? Oare ce învață despre sine în astfel de experiențe? Pentru că pe astfel de afirmații se întemeiază încetișor ceea ce numim ulterior stima de sine.
Ori noi știm, că adulți, cât este de greu să reparăm o stimă de sine și să o aducem într-un nivel de sănătos și cât este de greu să ajungem să avem încredere în noi, că ne descurcăm suficient de bine în rolurile noastre profesionale și personale.
Edupedu.ro: Cum ar putea statul să se implice pentru a sprijini deopotrivă părinții și copiii?
Diana Stănculeanu, psihoteraput: Suntem în acest proces de căutare de vinovați în loc de căutare de soluții. Acum trebuie să ne uităm un picuț cu onestitate și să vedem ce este în strategiile și politicile oficiale și ce ar trebui să fie sau ce ar putea să fie folosit. Știm că grădinița, mare parte din planurile de învățământ ale ciclului preșcolar au ca obiective majore de dezvoltare educațională și de competențe fix această funcționare socio-emoțională. Și dacă ne uităm în strategiile și planurile de învățământ ale grădiniței, este aproape imposibil ca un copil care merge acum la grădiniță, mai ales că de ceva vreme avem și 2 ani obligatorie de educație preșcolară, este aproape imposibil ca un copil să iasă din contextul grădiniței fără o altă alfabetizare minimală și fără niște competențe minimale în ceea ce privește funcționarea lui socio emoționala.
Apoi, școala debutează cu 3 ani în care copiii au o disciplină care se numește dezvoltare personală care se întâmplă în anul pregătitor, în clasele întâi și în clasele a II-a când, de asemenea au la dispoziție un curriculum ordonat, structurat, care le permite sub ghidajul învățătoarei să aibă o mai bună cunoaștere de sine, să învețe despre situații și relații, să învețe despre conflict, despre identitate, despre tot felul de nevoi. Ce ar fi foarte important ar fi ca și în partea dinspre părinți, dinspre familie, să conștientizăm importanța acestor materii. Dincolo de clasa primară avem în curricula școlare materii de tipul educație socială sau educație civică. Sunt materii cărora însă noi le dăm o prea mică importanță, nu-i așa, în sistemul, cel puțin în sistemul public de învățământ, dacă s-ar putea face doar română și matematică, unele persoane ar fi foarte fericite.
Realitatea este că pentru a funcționa bine și pentru a deveni niște cetățeni autonomi, responsabili și cu un oarecare echilibru emoțional, copiii noștri nu au nevoie doar de competențe academice și lor le-ar fi foarte benefice niște materii școlare precum cele deja menționate. Le-ar fi foarte benefic să tratăm cu multă responsabilitate ora de sport din școală, să tratăm cu multă responsabilitate orele de educație artistică din școală, opționalele care vin, dar la pachet cu planurile de învățământ, pentru că fix în aceste discipline, cărora noi nu prea le mai dăm o foarte mare importanță, copiii au ocazia să pună în puzzle-ul personalității lor și celelalte piese care îi ajută foarte, foarte mult în partea aceasta de relaționare, de colaborare și de cunoaștere de sine. Și asta este treaba statului, dar niște elemente sunt deja puse acolo, în curricula.
Ce avem nevoie să facem tot mai bine ca stat, de exemplu, apropo de două aspecte care ne îngrijorează tot mai mult în creșterea copiilor noștri în zilele noastre: o reglementare mult mai sănătoasă a relațiilor dintre copii și mediile digitale ecrane, internet, telefoane. Pentru că vedem că digitalul de năvală în viața copiilor de la vârste foarte mici, uneori școlile nu se achită de responsabilitate pe care o au, și anume aceea de a limita utilizarea telefoanelor în timpul orelor.
Cumva, în continuare am rămas cu practica asta neproductivă din pandemie, în care trimitem teme pe whatsapp, în care cumva creăm context în care telefonul să rămână prezent permanent în mâna unui copil, fie că e acasă, fie că e la școală și tot ce vedem din partea studiilor de specialitate în legătură cu relația copiilor cu mediile digitale ne arată că telefoanele și tabletele introduse de timpuriu în viața copiilor, iar ulterior online-ul social media și mai nou inteligența artificială, care sunt foarte slab sau complet nereglementate, se asociază cu rezultate de dezvoltare a personalității, de dezvoltare a unor tulburări de sănătate mintală, de compromitere a unor procese implicate în partea academică de foarte proastă calitate: copii tot mai neatenți, copii toți mai agitați, copii tot mai dependenți de ecran, copii tot mai dependenți de ceea ce se întâmplă în social media.
Acesta este un aspect în care, ca stat, cred că mai avem multe de făcut. Celălalt aspect ținând de o prevenție sănătoasă, sustenabilă și disciplinată a consumului de substanțe.
Este un alt aspect care de năvală în viața copiilor noștri și în legătură cu care, ca stat, avem nevoie să facem o treabă mai bună, să lăsăm în urmă activitățile punctuale de informare în care ni se pare că dacă într-o săptămână altfel sau într-o săptămână verde duc în școala mea un speaker care vorbește o oră cu o clasă de copii despre consumul de substanțe, acei copii au abilități de prevenire și de refuz. Prevenția în consumul de substanțe este una foarte solidă.
Din fericire, în acest moment există foarte multă știință în legătură cu cum să facem o prevenție sănătoasă a comportamentelor de risc și a consumului de substanțe, dar în acest moment, orice organizație care și-ar dori să implementeze programe de prevenire solide, evidence based într-o școală se va lovi de lipsa spațiului și a timpului dedicat acestor tipuri de activități. Nu am avea când și cum să facem asta, pentru că în mintea noastră, prevenție înseamnă din când în când câte o activitate de informare sau câte-o campanie de conștientizare pe care o vedem la televizor.
Este o realitate, din păcate. Sunt și multe alte studii coordonate la nivel național de organizații neguvernamentale care se preocupă de calitatea vieții emoționale și sociale a copiilor și care ne arată că vârstele de utilizare a telefoanelor cu acces nereglementat la internet este tot mai mică. Ne ducem către 6-7 ani și că durata medie de utilizare a unui smartphone în timpul săptămânii ajunge la 3-4-5 ore zilnic, în timpul weekendului ajunge la 6-7-8 ore. Și vorbim de copiii care sunt în ciclul primar, deși copii de 7-8-9 ani.
Edupedu.ro: Cum ajung aceste informații bune, reale, către părinți, în condițiile în care avem totuși o Românie în care dezinformarea e la un nivel ridicat, în care adulții își au informații de pe rețele sociale, când lipsește și lor educația digitală?
Diana Stănculeanu: Le lipsește educația digitală pentru că suntem o primă generație de utilizatori digitali și confundăm educația digitală și conținuturile digitale cu comportamentele de consum. Comportamentul de consum de social media nu este neapărat o competență digitală.
O competență digitală vizează consumul de social media cu gândire critică, cu educație legată de limitele de siguranță, cu competența de a-mi verifica sursele, de a avea mai multe surse de informare, de a testa un anumit tip de informație. Noi, ca adulți, nu facem acest lucru, ceea ce înseamnă că este foarte puțin probabil să putem să-i educăm pe copiii noștri să facă asta. Și aici, apropo de rolul statului, am avea nevoie de niște reglementări, de niște materiale opționale, discipline opționale care să le construiască copiilor această competență digitală și din acest punct de vedere organiza neguvernamental Salvați Copiii, de exemplu, coordonează la nivel național proiectul Uniunii Europene cu privire la educația digitală, prin platforma Ora de net, în care s-au dezvoltat foarte multe materiale destinate și cadrelor didactice apropo de facilitare a dezvoltării unor competențe din digitale.
România este o țară mare în care avem mai multe românii mai mici, în care nivelul de vulnerabilitate poate să fie foarte diferit și în care și poziționarea părinților poate să fie foarte diferită. Am cunoscut părinți care din propria alegere, pun un telefon în mâna unui copilaș de un an jumate, spunând că este cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru acel copil, căci „viitorul este digital, oricum, AI-ul vine peste noi, așa că un copil care este expus ecranului de la vârste mici este un copil pregătit”.
Evident, acesta este un mit, dar iată că primii către care avem nevoie să ne ducem cu mesaje educaționale pentru a înțelege încetișor ce este benefic și ce este risc în relația copiilor cu diferite elemente de mediu, că vorbim de ecrane AI sau substanțe, primii sunt părinții. Aici, nu avem foarte multe canale la îndemână. Dacă am avea o bună relație școală-familie în care când părintele merge la școală să primească și astfel de informații, nu doar să fie certat în legătură cu prostiile pe care le-am mai făcut copilul său la școală, poate că ăsta ar fi un bun canal de comunicare, ca să avem și o notă optimistă, eu văd, pe de altă parte, o creștere în interesul părinților pentru a se educa, în legătură cu ce înseamnă creșterea sănătoasă a unui copil. Dar vorbim de părinți din mediile mai degrabă urbane, în alte educate.
Dar este un foarte bun început și acesta. În continuare, televizorul este un e foarte prezent în familiile tipice românești. Poate că dacă am avea un alt tip de conținut rulat și pe televizor, dacă am avea oameni pe care îi ascultăm în chiar și în social media, la televizor, la radio să fie și voci relevante emoțional, chiar dacă ar face rating mai puțin. Poate că și ăsta ar fi un demers demn de luat în seamă.
Pentru că realitatea este că cei mai mulți părinți nu mai au la îndemână tribul de suport. Acel sat de care era nevoie ca să creștem un un copil, a crește un copil în zilele noastre este probabil unul dintre cele mai complexe, provocatoare și pe alocuri copleșitoare acțiuni pe care o face un adult.
Edupedu.ro: În discuția privind interzicerea rețelelor sociale de la o anumită vârstă și în România, care ar trebui să fie o abordare sănătoasă?
Diana Stănculeanu: Reglementarea relației copiilor cu mediile digitale este una deosebit de complexă, în care este un proces în care părintele rămâne actorul principal și adesea singurul la vârstele mici ale copiilor. Realitatea este că felul în care un preșcolar sau un școlar mic se folosește de un telefon, de o tabletă sau de o conexiune la internet este ceva ce ar trebui să fie 100% în controlul și în sfera de influență și de educație a unui părinte. Dacă un părinte vrea să îi pună în mână copilului o tabletă la 2,5 ani, o va face chiar și atunci când statul vine și decide alte lucruri. Pe vârstele mici ale copiilor, părinții au cea mai mare putere de influență și sunt cei care, dacă ar primi informațiile corecte, ar putea să facă cel mai bun proces educațional și să influențeze optim în bine relația copiilor cu mediile digitale și cu ecranele.
Pe măsură ce copiii noștri cresc și intră încet în pubertate și adolescență, gașca, comunitatea în care ei merg toate locurile și oamenii pe care îi întâlnesc dincolo de ușa casei familiei devin de asemenea factori de influență. Și că părinte de copil, preadolescent sau adolescent îmi va fi tot mai greu, dacă nu chiar imposibil, ca doar prin eforturile mele individuale eu să pot să influențez și să pot să educ și să pot să păstrez într-o zonă sănătoasă relația propriului meu copil cu tot ce înseamnă mediile digitale, online-ul, AI-ul și social media. Și aici am avea nevoie de reglementări ferme din partea statului. Am avea nevoie de colaborarea companiilor care ne furnizează serviciile de internet.
Am avea nevoie de reglementări, cu mult mai mare siguranță și de mult mai multe filtre care țin de platformele și de rețelele pe care copiii noștri le accesează, astfel încât ei să nu-și mai poată falsifica identitatea, vârsta cu atât de multă ușurință în tot ce înseamnă online. Deci, iată că, pe măsură ce copiii noștri cresc, abia de acolo problema devine suficient de complexă încât să am nevoie, pe lângă eforturile individuale ale familiei, și de niște reglementări oficiale ale statului în care fiecare copil crește și funcționează”.
Despre Diana Stănculeanu
Este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. Colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei.
C.I.
Roxana Mînzatu
Daniel Funeriu
