Mihai Manea, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România: Sunt absolut necesare programe pilot în care AI să fie testat ca instrument auxiliar la predarea istoriei

Inteligența Artificială (AI) reprezintă un fenomen fără precedent în istoria tehnologiei contemporane. Aceasta reunește ansamblul de tehnologii și metode capabile să reproducă anumite funcții cognitive umane, precum învățarea, raționamentul, recunoașterea tiparelor sau luarea deciziilor etc. 

Putem afirma că evoluția AI a cuprins mai multe etape: de la algoritmi simpli de căutare, utilizați în anii ’60–’70, la sisteme expert în anii ’80 și la rețele neuronale profunde, capabile să analizeze, în prezent, cantități uriașe de date. 

De la aplicații medicale până la industrie, de la artă digitală până la educație, AI redefinește modul în care oamenii se raportează la informație și, mai ales, la cunoașterea în contemporaneitate. Mai mult, apariția unor modele lingvistice capabile să genereze texte, să răspundă la întrebări și să simuleze interacțiuni umane creează noi oportunități pentru învățământ, dar și numeroase riscuri. 

În contextul actual al unei digitalizări accelerate, educația se află într-un proces profund de transformare, iar acest lucru se reflectă în toate domeniile sistemului de învățământ. 

În Educație, AI este deja prezent prin platforme adaptive (care ajustează lecțiile în funcție de nivelul de vârstă și de înțelegere a elevului), prin sisteme de evaluare automată a testelor sau prin asistenți virtuali. 

Un exemplu îl constituie aplicațiile de tip chatbot, capabile să răspundă la întrebările elevilor și să ofere explicații suplimentare în timp real. Astfel, AI nu mai reprezintă doar un concept abstract, ci un instrument concret care poate transforma procesul educațional.

Una dintre disciplinele de studiu care se resimt puternic de pe urma acestei schimbări de paradigmă este istoria. În mod tradițional, istoria a fost percepută ca o disciplină de studiu orientată spre acumularea de informații despre trecut. 

În secolul al XXI-lea predarea istoriei devine pe zi ce trece un proces complex care urmărește dezvoltarea gândirii critice, formarea capacității de interpretare și a discernământului și, respectiv, a spiritului civic. Astfel, analiza raportului dintre predarea istoriei și utilizarea AI nu este doar un exercițiu teoretic, ci devine, cu precădere, o necesitate practică. 

Este imperios necesar ca profesorii, elevii și factorii de decizie să înțeleagă cum poate fi folosit AI pentru a sprijini procesul educațional, fără a periclita însă fundamentul critic și etic al abordării studiului istoriei.

Totuși, există și riscuri și acestea nu trebuie minimalizate. Accesul facil la informații poate duce la superficialitate, iar rețelele sociale pot distorsiona percepția asupra trecutului prin propagarea teoriilor conspiraționiste sau a interpretărilor simplificate. Căci predarea istoriei în era digitală presupune nu doar folosirea instrumentelor moderne, ci și cultivarea gândirii critice și a responsabilității civice.

Predarea istoriei în epoca digitală a presupus dintotdeauna un echilibru între transmiterea cunoștințelor și dezvoltarea spiritului critic al elevilor. Multă vreme, profesorul era principala sursă de informație, iar manualul a reprezentat instrumentul esențial de studiu. 

Astăzi, situația s-a schimbat radical. Internetul pune la dispoziție milioane de resurse, de la enciclopedii digitale la documente istorice scanate, de la filme documentare la hărți interactive ș.a. Această diversitate este un avantaj uriaș, dar și o imensă provocare.

Profesorii de istorie trebuie să învețe să devină ghizi în acest „ocean de informații”, orientând elevii spre surse credibile și învățându-i să deosebească între fapte și interpretări. În același timp, noile tehnologii permit abordări didactice inovatoare, de exemplu: lecții interactive, dezbateri online, reconstituiri 3D ale unor evenimente istorice, precum și utilizarea realității virtuale pentru a vizita locuri încărcate de semnificație istorică.

Analiza fenomenelor din prezent ne poate face să înțelegem că predarea istoriei poate beneficia de AI în multiple moduri. Un prim model este cel al platformelor adaptive, unde lecțiile sunt personalizate în funcție de ritmul de învățare al fiecărui elev. Acest lucru poate preveni atât plictiseala elevilor avansați, cât și frustrarea celor care au  unele dificultăți de înțelegere.

Un alt model este cel al chatboților educaționali, care pot fi programați să răspundă la întrebări istorice sau să ofere sugestii de lectură suplimentară. În plus, AI poate analiza surse istorice complexe, precum manuscrise vechi, traducându-le și făcându-le accesibile unui public mai larg.

Un domeniu spectaculos îl constituie simulările istorice. Prin utilizarea AI, elevii pot explora scenarii „what if” („ce-ar fi fost dacă”), înțelegând mai bine rolul deciziilor și al contextelor istorice. Această abordare stimulează imaginația elevilor, dar și capacitatea de a analiza cauze și efecte.

Beneficiile AI pentru predarea istoriei sunt numeroase. În primul rând, posibilitatea personalizării învățării permite ca fiecare elev să urmeze un traseu adaptat nevoilor sale. În al doilea rând, accesul la resurse digitale nelimitate face ca informația să fie mai disponibilă ca oricând. În al treilea rând, AI permite crearea unor experiențe imersive: reconstituiri 3D ale unor orașe antice, vizite virtuale în muzee sau participarea la „procese istorice simulate”, unde elevii pot juca rolul unor personaje istorice. 

Oportunitatea cea mai mare constă însă în dezvoltarea unor abilități transversale: gândirea critică, capacitatea de a lucra cu surse multiple și de a evalua informația. Într-o lume în care „fake news” devine un fenomen global, aceste abilități sunt mai importante ca niciodată.

Utilizarea AI în predarea istoriei nu este lipsită de riscuri. Cel mai important este riscul dezinformării. Modelele lingvistice pot genera răspunsuri aparent coerente, dar complet eronate din punct de vedere istoric. Elevii, mai ales, cei care nu au încă o gândire critică dezvoltată, pot fi induși în eroare. 

Un alt risc este cel al dependenței de tehnologie. Dacă elevii se obișnuiesc să primească răspunsuri instantanee, există pericolul să nu mai dezvolte răbdarea și efortul necesar unei cercetări istorice riguroase, fie și la nivelul lor. În plus, AI reflectă biasurile programatorilor săi și ale datelor cu care a fost antrenat, ceea ce poate duce la interpretări distorsionate ale trecutului.

Aspectele etice sunt, de asemenea, centrale: cine controlează AI? Cum ne asigurăm că instrumentele nu sunt folosite pentru manipulare ideologică sau dezinformare? Aceste întrebări trebuie să însoțească orice proces de integrare a AI în educație.

La nivel internațional, există deja numeroase exemple de integrare a AI în predarea istoriei. În SUA, platforma Khan Academy a introdus recent un chatbot educațional care interacționează cu elevii în timp real, inclusiv pe subiecte de istorie. În Europa, proiecte, precum „Europeana”, dezvoltat sub egita EUROCLIO, digitalizează milioane de documente și artefacte culturale, iar AI este folosit pentru a facilita căutarea și contextualizarea acestora.

În Japonia și Coreea de Sud s-au dezvoltat programe educaționale bazate pe realitate virtuală și AI, care le permit elevilor să exploreze evenimente istorice într-un mod interactiv. În China, de asemenea, AI este utilizat pentru a analiza manuscrise istorice și pentru a sprijini cercetarea academică. Aceste exemple arată că direcția globală este clară: AI devine un instrument din ce în ce mai important în educație.

În România, digitalizarea educației este încă la început, deși pandemia de COVID-19 a accelerat mult procesul. Majoritatea școlilor au experimentat platforme online, însă utilizarea AI se află, totuși, la nivel incipient. 

Totuși, potențialul este uriaș. Profesorii de istorie ar putea folosi chatboți pentru a răspunde la întrebările elevilor, iar Arhivele Naționale ar putea integra AI pentru digitalizarea masivă a documentelor istorice.

Un alt aspect relevant este pregătirea cadrelor didactice pentru utilizarea AI, mai ales în cadrul formării continue. Profesorii trebuie formați nu doar să utilizeze AI, ci și să ghideze elevii în evaluarea critică a informațiilor generate. În acest sens, credem că sunt absolut necesare programe pilot, în care AI să fie testat ca instrument auxiliar la predarea istoriei.

Integrarea AI în predarea istoriei schimbă fundamental rolurile actorilor implicați. Profesorul nu mai este unica sursă de informație, ci devine un mediator între resursele digitale și elevi. Responsabilitatea lui este de a cultiva gândirea critică, de a învăța elevii cum să formuleze întrebări, cum să analizeze surse și cum să evite capcanele manipulării informaționale sau dezinformării din cotidian.

Elevii, la rândul lor, devin participanți activi la procesul de învățare. Folosind AI, ei pot accesa resurse diverse, dar trebuie învățați să nu accepte informația istorică ca fiind un dat absolut. Într-o lume în care istoria poate fi „rescrisă” digital, spiritul critic devine și rămâne esențial.

Nu trebuie să uităm faptul că predarea istoriei și inteligența artificială formează o combinație plină de potențial, dar și de provocări. AI poate aduce beneficii uriașe: personalizarea învățării, acces la resurse nelimitate, simulări interactive. Dar, în același timp, poate genera pericole: dezinformare, superficialitate, biasuri algoritmice.

Direcția viitorului va depinde uriaș de modul în care educația va ști să integreze AI ca instrument complementar, nu ca substitut. Profesorii trebuie sprijiniți prin programe de formare continuă, iar politicile educaționale trebuie să includă reglementări clare privind utilizarea AI. 

Este necesar să menținem un echilibru între AI și metodologiile tradiționale de predare. Gândirea critică, analiza surselor istorice rămân esențiale la ora de istorie. AI ar trebui privit ca o completare a acestor abilități fundamentale, nu un înlocuitor. În plus, colaborarea internațională și schimbul de bune practici pot ajuta și România să se alinieze la tendințele globale.

În concluzie, credem că AI nu trebuie privit ca un pericol pentru predarea istoriei, ci ca o oportunitate sau o șansă. Totul depinde de modul în care folosim și de valorile pe care ne angajăm să le transmitem generațiilor viitoare.

Despre autor:

Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.