Reacțiile publice ale ministrului Mihai Dimian din ultimele două zile spun foarte multe despre felul în care profesorul Mihai Dimian înțelege, de fapt, relația cu elevii și mai ales cu vulnerabilitatea lor.
Marți, la Senat, în cadrul mesei rotunde „Tinerii, educația și sănătatea mintală: o singură prioritate”, o elevă de clasa a V-a a vorbit despre presiunea resimțită în școală, despre anxietate, despre profesori care nu ascultă și despre părinți care cer permanent performanță. A spus că elevii ajung extenuați și că nu mai vrea să audă tot felul de voci care îi spun că nu merită atenția lor și că „e zero”.
În timpul discursului Ilincăi, transmis live pe canalele oficiale ale Senatului, ministrul Educației apare minute în șir privind în telefon. Tot discursul elevei a fost ignorat de ministrul ocupat cu mesajele urgente de la minister, după cum a spus acesta în ziua următoare.
Un copil vorbea despre faptul că elevii nu se simt ascultați, iar ministrul Educației era absent chiar în acel moment.
Mihai Dimian a ieșit cu o apărare exclusiv tehnică și administrativă timp de o zi întreagă. Nu și-a cerut scuze, nu a spus că îi pare rău, nu a spus nimic despre ceea ce eleva spusese atât de sincer și deschis acolo, în fața lui.
Mihai Dimian a explicat, în intervenții înregistrate la Antena 3, Digi24 și TVR Info, că în acea zi se trezise la ora 2 dimineața pentru a lucra la proiecte de lege și jaloane PNRR, că existau raportări urgente și negocieri privind salarizarea din educație și că primea mesaje care „nu suportau amânare”. Mai important însă este altceva.
La Digi24, ministrul a emis poate cea mai relevantă explicație pentru întregul episod și pentru felul în care gândește și acționează: „Pe de altă parte ieșisem din perioada în care am agreat cu ei să particip și am răspuns la urgențele privitoare la proiectele de lege menționate.”
Această frază merită citită atent. În logica ministrului, timpul pe care îl alocase evenimentului se terminase deja. Le-a zis organizatorilor că poate sta doar o oră, apoi se teleportase, deși rămăsese fizic acolo. Mental și instituțional trecuse deja la următoarele probleme administrative, la „mesaje importante”, cum a spus în justificările înregistrate de la televiziuni.
Numai că evenimentul respectiv era o dezbatere despre sănătatea mintală a copiilor și tinerilor, în care copiii, elevi în sistemul de învățământ preuniversitar, și-au spus problemele, au cerut să fie ascultați, văzuți, au cerut răspunsuri.
Iar în momentul în care ministrul spune că „ieșisem din perioada în care am agreat cu ei să particip” un copil vorbea despre anxietate, presiune, epuizare și sentimentul că elevii nu sunt ascultați. Cum poți să spui, ca ministru al Educației, că atunci când un elev vorbește cu tine, tu erai de fapt mult prea ocupat cu „lucruri importante”. Ce era mai important decât elevul respectiv? Ce poate fi mai important pentru un ministru al Educației decât un elev? Decât vulnerabilitatea unui copil?
Și exact asta spunea eleva: că adulții sunt preocupați de proceduri, rapoarte, norme, evaluări și obiective, dar nu mai sunt cu adevărat prezenți în relația cu copiii.
Potrivit CV-ului său public, Mihai Dimian nu este doar un administrator oarecare ajuns în vârful Ministerului Educației. Este profesor universitar și rector suspendat al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, este cercetător, este absolvent al unor instituții prestigioase. Ai putea spune că vine chiar din interiorul educației, dintr-un spațiu în care relația cu studenții, ascultarea, atenția și respectul pentru vocea celui care învață ar trebui să fie reflex profesional, nu ceva încadrat la gesturi opționale.
Reacțiile multiple ale ministrului, în care a încercat să își justifice comportamentul nu conțin aproape nicio referire despre sau la copilul care vorbea, la Ilinca. Sunt construite aproape integral în jurul propriei persoane a ministrului: cât a muncit ministrul, cât de încărcată era agenda lui, câte urgențe avea, cât de lungă fusese ziua lui de om ocupat.
Inclusiv postarea publicată de Mihai Dimian pe Facebook noaptea trecută, la ora 2:19, urmează aceeași logică. Ministrul vorbește despre fiul său, despre faptul că acesta a ajuns la „cartea cu numărul 100”, despre cât a muncit în ziua respectivă și despre cât de nedrept a fost tratat public.
În aceeași postare, Mihai Dimian publică și un mesaj primit de la o persoană care califică discursul elevei drept „emoțional și manipulator”. Ministrul nu se delimitează în niciun fel de această formulare. Raluca Pantazi a punctat aici: ne-a dat șansa să-i vedem impostura în toată splendoarea.
Adică toate discursurile sforăitoare și false despre cât de importantă este „vocea elevului”, „starea de bine a elevului”, despre cum „școala e centrată pe copil”, despre „empatie” și chiar tema conferinței – „sănătatea mintală”, toate au fost goale. Acest moment de la Senat arată cât de repede dispare această retorică politicianistă și populistă atunci când un copil vorbește cu adevărat sincer, direct și vulnerabil.
Ilinca nu a avut un discurs pregătit pentru televiziune. Nu a citit dintr-un document. Nu a învățat nicio pezie pe de rost, pe care s-o recite la comandă. A vrut să vorbească, a venit de pe scaunele din marginea mesei rotunde, s-a ridicat și a cerut cuvântul. A vorbit exact așa cum vorbesc copiii atunci când simt că ceva îi apasă și când speră că adulții îi vor asculta. Și-a pus sufletul în fața tuturor, dar mai ales în fața ministrului Mihai Dimian.
Iar reacția ministrului Mihai Dimian a fost aproape în mod instantaneu să mute discuția de la copil la adult. În loc să trateze fondul, să vorbească despre anxietatea elevilor, ministrul Dimian ne-a vorbit despre agenda lui foarte încărcată, despre urgențele lui administrative, despre imaginea lui de om care se trezise la ora 2 și era obosit pentru că a avut o zi plină. Un demnitar al statului român lângă care copilul vorbește cu el degeaba, pentru că el este cu mintea în altă parte.
Un copil vorbea despre cum elevii nu se simt ascultați. Ministrul Educației Mihai Dimian a demonstrat exact asta.
