“Nu contează atât de mult ce face viața din noi, contează mai mult ce facem noi cu ceea ce a făcut ea din noi”, spune profesorul Mircea Miclea, parafrazându-l pe filosoful francez Jean-Paul Sartre. Fondator al școlii cognitive în psihologia românească și cel mai tânăr cancelar șef de catedră din istoria Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde predă științe cognitive aplicate, Mircea Miclea a declarat într-un interviu pentru Andreea Roșca în seria de evenimente The Vast and the Curious că este o greșeală “să facem din prezentul și viitorul nostru notă de subsol la trecutul nostru. Este o dovadă lașitate să invoci mereu nu știu ce traumă pe care ai avut-o tu în trecutul tău ca să nu mai faci nimic azi sau mâine. Se termină primo tempo, ajungem adulți autonomi și atunci începe secundo tempo – ce fac eu cu ceea ce viața a făcut până atunci din mine”.
Mircea Miclea este psiholog, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cercetător și antreprenor. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al UBB, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. Ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – octombrie 2005, a fost timp de 5 ani președintele comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza Legii educației nr. 1/2011 în vigoare în prezent, dar modificată masiv de guvernările care s-au succedat în ultimii 10 ani. Doctor în psihologie și cu un masterat în administrarea afacerilor, Mircea Miclea este fondatorul Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom, care dezvoltă produse la intersecția dintre psihologie si tehnologie, două dintre acestea fiind paxonline.net și depreter.ro.
Mircea Miclea, fragment din declarațiile acordate Andreei Roșca în interviul The Vast and the Curious:
“Eu cred că trebuie să ne asumăm foarte clar și foarte serios responsabilități pentru cum ne construim viața. Jean-Paul Sartre, un filosof francez – are o carte interesantă, “L’Être et le Néant” –, avea o vorbă foarte faină: „nu contează atât de mult ce a făcut istoria din om, contează ce face omul din ce a făcut istoria din el”. Acum, parafrazând-ul: nu contează atât de mult ce face viața din noi, contează mai mult ce facem noi cu ceea ce a făcut ea din noi. Adică, altfel spus, viața este ca un film italienesc – primo tempo, secundo tempo. În primo tempo, vine viața peste tine și o încasezi. De regulă, o încasezi. Nu decizi tu când te naști, nu decizi tu care e contextul de oportunități și constrângeri. Nu decizi cum sunt părinții tăi, dacă se ceartă între ei, dacă taică-tău e alcoolic, dacă ei se bat. Nimic… O încasezi pentru că ești mic și dependent, trebuie să-ți dea cineva o cămașă curată, să-ți pună cineva în față o lingură de supă și stai acolo și o încasezi. Nu putem însă da mereu vina pe trecut, că din cauză că în trecut ni s-a întâmplat nu știu ce, acum noi suferim, și să facem din prezentul și viitorul nostru notă de subsol la trecutul nostru. Este o dovadă lașitate să invoci mereu nu știu ce traumă pe care ai avut-o tu în trecutul tău ca să nu mai faci nimic azi sau mâine. Se termină primo tempo, ajungem adulți autonomi și atunci începe secundo tempo – ce fac eu cu ceea ce viața a făcut până atunci din mine. Iar asta cred că e responsabilitatea noastră și trebuie să ne-o asumăm.
Să luăm decizii – decizii care sunt câteodată sunt dificile, deciziile care câteodată sunt eronate –, să trăim drama deciziilor, să trăim drama libertății, pentru că în final libertatea înseamnă a decide. Și Sartre spunea că practic trăim drama libertății, suntem – spunea el – „condamnați la libertate”, pentru că mereu putem să decidem. Deci cred că trebuie să ne asumăm mai responsabil că noi putem face ceva din ce a făcut viața din noi și nu să tot invocăm trecutul cum a fost el. A fost cum a fost.
Mintea seamănă câteodată cu un palimpsest. Știi ce e un palimpsest? La începutul Evului Mediu era o criză de piei de pergament, nu prea erau. Se scriau texte pe pergament, după care se rădea textul și se scria un alt text. Apoi iar se rădea și se scria un alt text. Aveai un text în greacă; după aia era șters, se scria un text în latină; după aia era șters, se scria în franceza medievală. Ăsta e un palimpsest – o suprapunere de texte pe același suport. Mintea seamănă cu un palimpsest. Vine o experiență și scrie pe mintea mea o versiune a textului: iată cum e viața, cum ești tu, cum sunt ceilalți, cum e lumea! Dacă eu nu mai fac nimic în domeniul ăla, atunci acel text devine textul definitiv, îmi influențează tot restul vieții. Dacă însă eu îmi produc experiențe noi, aceste experiențe scriu un alt text care se suprapune peste acel text, și apoi un alt text, și apoi un alt text. Și uite așa scap de primul text, pentru că suprascriu cu alte texte. Dar pentru asta, din nou, trebuie să fiu activ.
Andreea Roșca: Și cred că mai e o condiție aici importantă, și anume că trebuie să înțeleg, trebuie să descifrez puțin ce s-a întâmplat, pentru că altfel n-am nicio șansă să rescriu nimic.
Mircea Miclea: E adevărat.
Andreea Roșca: Dacă toate automatismele mele sunt inconștiente.
Mircea Miclea: E unul dintre lucrurile pe care le spun câteodată și pacienților mei. Apropo de analize. Pentru că sigur și eu fac analize cu ce se întâmplă, ce s-a întâmplat în trecutul lor și așa mai departe. Dar la un moment dat analiza are limitele ei.
Mi-aduc aminte de o poveste despre Alexandru cel Mare. Vă aduceți aminte și voi din istorie, a fost cel mai mare cuceritor, a cucerit cea mai mare suprafață de teren în antichitate, a ajuns până în India. A fost elevul lui Aristotel, deci tatăl lui l-a trimis și la studii. A avut o relație foarte bună cu Aristotel care l-a învățat logică, dar l-a învățat ca lumea, și multă vreme a păstrat relația. S-au păstrat și acum două scrisori ale lui Alexandru către Aristotel, în care Alexandru, fiind undeva prin Persia și tot bătându-se cu perșii, îi scria: „Maestre, uite ce am făcut, ce părere ai?” Era un om care gândea mult, nu era doar un om care era curajos, gândea mult, pentru că a făcut școală cu Aristotel. Ajunge într-un oraș, Gordion, acolo era un car de luptă legat foarte meșteșugit cu o funie de un stâlp de fier. Legenda locului spunea că va ajunge stăpânul lumii doar acel om care va reuși să dezlege funia aceea. El ajunge cu mintea formatată de Aristotel și, bineînțeles, începe să se gândească cum trebuie desfăcut. Și încearcă, nu-i reușește; iar se gândește, nu-i reușește; iar se gândește, nu-i reușește. Scoate sabia și taie funia. Și spune: dacă nu ajung stăpânul lumii cu mintea, o să ajung cu sabia. Ce vreau să spun? Asta este soluția pe care o numesc „soluția Alexandru Macedon”. Merită să gândim, să analizăm ce s-a întâmplat, dar la un moment dat, trebuie să încetăm să gândim pentru că soluția nu e în registrul gândirii. Soluția e în registrul acțiunii. Trebuie să schimbăm registrele. A continua să gândești înseamnă să cauți soluția în același registru. Greșit! Trebuie să schimbi registrul. Ca el. A spus: nu mai gândesc, trec la acțiune, o tai. E o replică superbă.
Andreea Roșca: Einstein este cel care spune că nu poți rezolva o problemă cu aceeași minte care a creat-o?
Mircea Miclea: Exact. Încă o dată, susțin că trebuie să facem o analiză, dar trebuie să ne dăm seama și de limitele analizei. E ca și cum ai tura motorul scos din viteză, nu ai o direcție, dar tu tot apeși, turezi motorul, dar nu înaintezi. Hamlet face chestia asta, nu? În prima parte a piesei, el hamletizează tot, se tot întreabă, se tot gândește: ”a fi, a nu fi, ce e viața, viața e vis, visul e viață, to sleep, to dream…”. Face el ce trebuie să facă? Deși bănuiește că ceva nu-i în regulă – ”uite, maică-mea cu unchiul meu i-au făcut ce i-au făcut lui taică-meu” – nu face. Dar la un moment dat, spre finalul primei părți a monologului, își dă seama și îl cheamă pe Horațiu, prietenul lui, și îi spune: „Horațiu, mișei de tot ne face gândul!”. Adică, câteodată, gândind prea mult, începi să nu mai faci ceea ce ai de făcut. Ăsta e pericolul analizei.
Încă o dată! Trebuie să gândim, trebuie să analizăm. Și am spus, una dintre premise este de a ne detașa un pic de abundența asta de informații ca să avem răgazul să gândim, ca să începem să ne îndoim de ceea ce ni se oferă, că atunci începe luciditatea, începe gândirea. Deci trebuie să facem analiză, dar să nu exagerăm cu analiza, pentru că la un moment dat soluția este în acțiune, în schimbarea registrului intern. Oamenii care au deprinderi din astea intelectuale câteodată rămân mereu acolo. Continuă să creadă că soluția este într-un plus de analiză. Dar, din păcate, cad din tren când trenul istoriei cotește brusc.”
Citiți interviul integral aici.
Raluca Pantazi
Redacția
Ștefan Lefter
Mircea Bertea