Nu aruncăm literatura în lada istoriei, spune profesoara Maria Manea despre noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a

Revenirea la studiul diacronic al literaturii nu este un pas înapoi, ci un demers necesar pentru stabilitatea intelectuală a elevilor, spune pentru Edupedu.ro profesoara Maria Manea, într-o scurtă opinie la cald despre noua programă școlară propusă de Ministerul Educației pentru clasa a IX-a. Opinia sa este aceea că înțelegerea începuturilor este esențială pentru formarea gândirii critice.

Noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a a generat reacții puternice în rândul profesorilor, părinților și specialiștilor. Pentru unii, structura diacronică propusă pare o întoarcere în timp; pentru alții, o încetinire a ritmului într-o epocă accelerată.

Profesoara Maria Manea, cadru didactic la un colegiu național, fost inspector școlar și fost secretar de stat în Ministerul Educației, susține însă că această „revenire la începuturi” oferă elevilor un cadru coerent de înțelegere, îi ajută să își formeze fundamentul cultural și intelectual și, mai ales, previne confuziile pe care graba curriculară le-a generat în ultimii ani. În opinia sa, literatura nu poate fi ruptă de contextul istoric, iar rolul profesorului este să le arate elevilor legătura dintre evoluția culturii și propriile lor întrebări despre lume.

Redăm opinia integrală a profesoarei Marina Manea:

„Nu aș arunca, precum David, cu o piatră în Goliat, în noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, pusă în dezbatere. Voi explica de ce, în calitate de profesor care predă la un colegiu național fruntaș, la două clase a IX-a, cred că această schimbare este nu doar necesară, ci și profund benefică pe termen lung.

Revenirea diacronică poate restabili fundația solidă a înțelegerii evoluției literaturii române.

Structurarea conținuturilor pe principiul diacronic, deși reprezintă o întoarcere în timp, îi ajută pe elevi să își organizeze cronologic cunoștințele despre apariția și evoluția literaturii române și a limbii române.

În egală măsură, absolvenții de gimnaziu, abia relaxați după o perioadă tensionată a examenului de Evaluare Națională, vin în fața unor autori care definesc zorii literaturii, așa cum este, de exemplu, Vasile Alecsandri, considerat primul poet național, depășit în timp și de timp. Este greu să le câștigi interesul imediat cu nume care nu rezonează cu zeitgeist-ul lor.

Un alt exemplu: numele unui iluminist, Dimitrie Cantemir, o personalitate plurivalentă a culturii românești. Dacă este prezentat elevilor astfel încât să le trezească curiozitatea ascultării, a cercetării pe cont propriu, îi poate face să înțeleagă evoluția culturii românești, implicit a literaturii românești, a curentelor culturale și literare universale și naționale, dar și a preocupărilor intelectuale ale reprezentanților epocilor, prin comparație sau în legătură cu alte personalități universale, bază a culturii generale.

Suntem dezamăgiți, poate, de această întoarcere în timp, dar puțini suntem aceia care interacționăm zilnic cu acești elevi, puțini suntem aceia care le înțelegem gândirea, pregătirea și nivelul real de cunoaștere, nevoile. Sunt de părere că specialiștii care au lucrat la această programă școlară le înțeleg.

Față de vechea programă sau paradigmă, actuala programă ne obligă să punem accentul (și) pe competențe de gândire critică și pe integrarea fenomenelor literare în contexte socioculturale transnaționale, nu doar pe memorarea de informații.

M-a întrebat ieri un elev, pornind de la o discuție despre romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (un text pe care îl abordăm pentru a dezvolta competența critică și reflexivă), cum mai poate fi el interesat astăzi de perspectiva asupra iubirii prezentată în roman — nu este oare ea depășită de timp? Să fie, oare, cu adevărat depășită de timp ideea unei iubiri amenințătoare, atâta vreme cât legătura nu este stabilită prin convenție? Cred că miezul experienței umane rămâne valabil, iar sarcina noastră este să scoatem la lumină această continuitate tematică, în ciuda variabilelor care o definesc circumstanțial.

Cred cu toată ființa mea de profesoară, de mamă și de femeie că literatura este o artă — și nu doar literatura predată în mod dominant la liceu, ci și modul acesteia de predare, dincolo de conținuturi, competențe, paradigme.

Nu putem arunca definitiv în lada istoriei ceea ce este anacronic, ceea ce nu mai reprezintă, poate, interes de lectură, ci putem să contribuim, în calitate de profesori de limba și literatura română, la stabilitatea intelectuală și personală a elevilor. Putem contribui la clarificarea relațiilor de cauzalitate istorică, culturală, literară — și, implicit, existențială — ale acestora. Le putem transmite un principiu fundamental care să le ghideze existența: nu sărim pași în cunoaștere, în relații, în pregătirea profesională și personală, indiferent de cât este de greu, de anost sau de nesatisfăcător începutul.

Precum în literatură. Începi cu zorii, ca să înțelegi pe deplin apogeul. Putem fi buni profesori de literatură deasupra oricărei provocări, precum aceea a lipsei de interes cauzată de trecerea timpului peste temele și spațiile literaturii române, prin claritatea, coerența și perseverența cu care le prezentăm evoluția acesteia și a noastră, odată cu ea.

În final, i-am întrebat pe elevii mei ce părere au despre noua programă școlară. Au răspuns că interesul lor ar fi fost mai mare pentru studiul gramaticii limbii române, nu doar pe anumite componente de limbă și comunicare, întrucât, indiferent de meseriile pe care le vor avea, vor fi nevoiți să stăpânească corect limba română. De asemenea, au spus că apreciază accentul pus și pe componenta de integrare a tehnologiilor în studiul limbii și literaturii române, dar și că autorii și conținuturile menționate în programă nu sunt pe gustul și aprecierea lor literară”.