Profesoara Aura Stănculescu, director CMBRAE: Câtă vreme îi spun unui copil că pune prea multe întrebări și că mă deranjează, mi-am tăiat legătura cu el și curiozitatea lui naturală se oprește

„Câtă vreme îi spun unui copil că pune prea multe întrebări și că mă deranjează, mi-am tăiat legătura cu el și curiozitatea lui naturală se oprește. Dacă eu, profesor, vin la clasă și mă uit doar pe tablă, n-am contact vizual cu elevii, nu îi observ, nu-i întreb în pauză sau înainte oare ce mai fac, nu voi avea o relație de încredere cu clasa aceea”, a declarat Aura Stănculescu, profesor consilier școlar și director la Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE), în cadrul podcastului Ministerului Educației, publicat pe 15 aprilie.

Aura Stănculescu a vorbit despre rolul consilierului școlar, cum ar trebui să gândim un program de prevenire a violenței în școli și cum îi putem încuraja pe elevi să vorbească cu un adult. 

• Rolul consilierului școlar: 

„Rolul nostru ca profesor consilier este să-i ajutăm pe colegii noștri profesori, diriginți, profesori de orice disciplină să identifice copiii care au astfel de comportamente în clasă, adică, nu sunt concentrați la oră, sunt temători sau irascibili sau au probleme de concentrare, atenție, au dificultăți academice în general, o reactivitate crescută la orice gest. 

Să îl orientăm pe el și familia lui către consiliere pentru a identifica toți factorii care duc la aceste comportamente disfuncționale, aș spune, care nu ajută pe termen lung și îi pot cauza chiar îmbolnăvire. Când stau cu o stare de stres mult timp, apar ticurile, vedem copii cu ticuri la școală. Acolo e stare de stres continuu, stres de intensitate nu foarte mare, vorbim de nevroze”, a declarat Aura Stănculescu. 

• Cum ar trebui să gândim un program de prevenire a violenței în școli:

„Un program de prevenire a violenței, după părerea mea, ar trebui să nu conțină cuvântul violență. Nu-i place nimănui cuvântul acesta. Nu duce către o zonă care să ne creeze confort. l-aș axa pe activități care să încurajeze faptele bune, lucrurile bune. Să apreciem la copii lucrurile astea, să le validăm toate comportamentele pozitive: Săptămâna prieteniei, Săptămâna faptelor bune”, a spus Aura Stănculescu.

Interviu cu Aura Stănculescu, profesor, consilier școlar și Director la Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE)

Reprezentant Ministerul Educației: Care este rolul unui consilier în prevenirea și combaterea violenței în școli?

Aura Stănculescu: Consilierul școlar este în primul rând un profesor, un cadru didactic, este o persoană resursă pentru școală. Este format pentru a oferi sprijin părinților, profesorilor, elevilor, în primul rând pentru ca în școală ei să funcționeze foarte bine, în echilibru, fiecare să-și atingă obiectivele pe care le are în raport cu școala. 

Este o persoană care sprijină conducerea școlii în identificarea problemelor de timpuriu, în adoptarea celor mai bune planuri pentru și măsuri pentru ca în școală climatul să fie unul favorabil învățării și dezvoltării copiilor. 

Ajută la identificarea a problemelor la nivelul claselor, bineînțeles, cu ajutorul profesorilor, dar și al părinților. Aceștia apelează oricând la consilier pentru a găsi cele mai bune modalități pentru a regla ceea ce nu merge la un moment dat într-o clasă, într-un climat, microclimat cum este clasa.

Ceea ce este important este că profesorul consilier școlar este la dispoziția cadrelor didactice, a elevilor și a părinților pentru a-i ajuta pe fiecare și pe toți împreună să funcționeze în armonie, toți în interesul copilului, pentru că, școala are în centru copilul, iar noi toți mergem la școală pentru copil, nu copiii vin la școală pentru noi.

Reprezentant Ministerul Educației: Când vorbim de cazuri de violență care apar în mediul școlar, la ce impact am putea să ne așteptăm asupra relațiilor sociale dintre elevi, dintre elevi și personalul școlii, asupra performanțelor școlare ale întregii clase? 

Aura Stănculescu: Când vorbim de cazuri de agresivitate și violență, deci de conflicte care ajung la sau se manifeste prin comportamente violente, ne gândim că părțile deja au rupt relația, se află în poziții adverse. O relație ruptă e o relație care nu funcționează și nu aduce beneficii lucrul ăsta niciuneia dintre ele. Rolul consilierului este să refacă relația. El are în formarea lui de bază informații despre cum să restaureze relațiile, despre metode și procedee pe care trebuie să le utilizeze, să le aplice atât individual, cât și la clasă pentru a restaura relațiile, pentru a le face să funcționeze în beneficiu părților.

Când un copil se află în conflict fie cu un coleg, fie cu cadrul didactic, fie cu părintele, că e posibil să fie un conflict de acasă cu care copilul vine la școală împovărat și are o stare de agitație, de tensiune, de iritabilitate, de anxietate, îl observăm și constatăm că atenția lui, toată energia lui este concentrată pe această stare de tensiune. Dacă este conflict în școală, în clasă, toată energia lui e canalizată pe identificarea momentelor în care el va putea fi din nou atacat sau în care va fi în pericol, va fi expus deci nu mai vine la școală pentru a învăța, pentru a se dezvolta, pentru a crește, energia lui este focalizată pe protejare, protecție fizică, protecție emoțională. 

Rolul nostru ca profesor consilier este să-i ajutăm pe colegii noștri profesori, diriginți, profesori de orice disciplină să identifice copiii care au astfel de comportamente în clasă, adică, nu sunt concentrați la oră, sunt temători sau sunt irascibili sau au probleme de concentrare, atenție, au dificultăți academice în general, o reactivitate crescută la orice gest. 

Poate că atunci când te apropii de copilul care e victima violenței, fie în mediul școlar, fie în mediul lui de acasă sau pe stradă, are o reacție care ti se pare bizară, dar e o reacție de apărare, e justificată cumva de către acest copil. Trebuie să identificăm aceste cazuri, să vorbim cu copiii, să vedem care este contextul în care el are astfel de comportamente, ce anume îl supără. Să facem lucrul acesta într-o manieră care să-l protejeze pe copil, nu să il expună, adică separat.

Să îl orientăm pe el și familia lui către consiliere pentru a identifica toți factorii care duc la aceste comportamente disfuncționale, aș spune, care nu ajută pe termen lung și îi pot cauza chiar îmbolnăvire. 

Când stau cu o stare de stres mult timp, apar ticurile, vedem copii cu ticuri la școală. Acolo e stare de stres continuu, stres de intensitate nu foarte mare, vorbim de nevroze. La copii există stresuri acasă, stresuri la școală pe care copiii nu le pot verbaliza când sunt mici dar, noi trebuie să fim ca adulți atenți la lucrurile acestea pentru a identifica din timp, ce anume îi supără, ce anume îi poate deturna de la creșterea lor naturală, spontană, dezvoltarea lor. 

Reprezentant Ministerul Educației: Din experiența dumneavoastră, dacă un copil a fost martor sau victimă a unui episod de violență, cum îl putem încuraja să raporteze, să vorbească cu un adult? Vorbesc ei cu adulții, spun prin ce trec?

Aura Stănculescu: Dacă ne gândim și noi ca oameni adulți, avem momentele noastre de supărare, avem conflictele noastre mici, mari în viața noastră, cu cine mergem să vorbim? Cu persoane de încredere. N-aș merge să vorbesc cu o persoană în care nu am încredere, pentru că atunci când eu dezvălui lucruri sensibile despre mine, lucruri care îmi arată vulnerabilitatea, eu trebuie să am convingerea că persoana la care voi merge este acolo pentru a mă ajuta, nu pentru a mă judeca sau a mă eticheta sau pentru a-mi spune ce să fac sau ce să nu fac. Este acolo pentru a mă ajuta pe mine, să mă clarific cu mine, să înțeleg ce mi se întâmplă, să înțeleg de ce mi se întâmplă. Să-mi formulez cumva corect problema în care mă aflu. Pentru că așa învățăm la matematică, o problemă corect formulată e pe jumătate rezolvată.

Da, îmi formulez corect problema în care mă aflu și apoi, cu ajutorul acelei persoane resursă care în școală poate să fie învățătorul, dirigintele, consilierul, depinde de cât de complicată e problema, eu găsesc resursele. Ideea e că persoanele acestea trebuie să mă ajute să mă ajut, nu să-mi dea rețete fabricate, pentru că așa ceva nu există. 

Fiecare dintre noi suntem diferiți de ceilalți, avem istorii diferite de viață, contexte care ne-au format așa cum suntem și e important să ne raportăm la fiecare ca la o persoană distinctă și aparte de ceilalți. 

Atunci când am o problemă, copil fiind, știu că în școală pot să merg la învățător, diriginte, consilier școlar, pot să mergi și la director, dar, voi merge în măsura în care am văzut la aceste persoane deschidere, onestitate, am văzut că persoanele acestea mă acceptă așa cum sunt.

Nu mă judecă pentru că mă îmbrac într-un fel, pentru că am un ton nu știu cum, pentru că pun prea multe întrebări, pentru că sunt prea curios, pentru că am inițiative care exced cadrul curricular, am note proaste sau nu mă îmbrac după nu știu ce tendințe. 

Pot fi multe motive pentru care cineva marginalizează, exclude pe altcineva. Niciodată un astfel de copil care se va găsi în în afara terenului nu va avea curaj să meargă la cel care îl pune în acea poziție, în afara terenului. Deci, important pentru noi toți, cei care suntem adulți în școală, responsabili de creșterea și îngrijirea copiilor, să le oferim acest cadru de siguranță, de siguranță fizică, dar și emoțională. Nu voi putea să mă deschid decât când voi găsi căldura, știți, și floarea se deschide când e cald, când e frig se închide.

Copilul nu este extras din mediul lui de acasă, din mediului natural, adus aici în școală doar pentru a-i băga în cap nu știu ce cunoștințe academice Este o perspectivă depășită de mult. Copilul e în școală cu tot ansamblul influențelor din toate mediile prin care el trece și atunci trebuie să le folosim prin comparații și activități care să-l implice, cu toate experiențele lui. Adică avem o învățare și sustenabilă. Doar așa îl facem pe copil să vină către noi, să raporteze cazurile, să aibă încredere că acolo va găsi persoana care îl va sprijini, nu va judeca și îl va și ajuta să își amelioreze starea, că poate nu se rezolvă din prima, dar măcar ameliorăm și în timp învățăm să ne ajutăm singuri.

Reprezentant Ministerul Educației: Apropo de cerut ajutor, cum facem, cum acordăm acest ajutor copilului? Când suspectăm, când suntem informați sau când observăm un astfel de caz de violență, ce ar trebui să facem? 

Aura Stănculescu: În primul rând, consilierea scolară este o activitate cu caracter proactiv. Deci nu suntem serviciu de urgență, nu intervenim doar când se întâmplă ceva. La începutul fiecărui an școlar, un consilier școlar, acolo, în de unitatea în care își desfășoară activitatea, face o analiză de nevoi. Are discuții cu conducerea școlii, are discuții cu toate cadrele didactice, cu elevii, cu părinții, în cadrul ședințelor cu părinții și află care sunt temele principale de interes pentru beneficiarii din acea instituție. În felul ăsta își face un plan de acțiune, își creează niște proiecte educaționale sau programe pe care le implementează la clasele unde există aceste nevoi.

Dacă la clasele a VII-a este nevoie să vorbesc despre pubertate și toate schimbările care se petrec în această perioadă și să fac lucrul acesta atât cu părinții cât și cu profesorii, dar și cu elevii, ca ei să se înțeleagă că trec printr-o perioadă de schimbări și să se aștepte la anumite schimbări în comportamentele și atitudinile lor în relație cu semenii.

La clasele primare e nevoie să discut cu părinții, reiese din analiza de nevoi că eu trebuie să fac activități prin care să-i fac pe părinți să înțeleagă că școală este un spațiu normativ, e nevoie de un timp de adaptare a copilului, care sunt noile reguli pe care le aduce școala, cum trebuie să ne purtăm cu copilul acasă când el vine de la școală cu anumite idei noi pe care nu le-a avut până acum.

În funcție de analiza de nevoi, consilierul școlar își face programe de intervenție. Prin aceste programe de intervenție, el practic se face cunoscut copiilor, profesorilor, arată disponibilitatea pentru discuții pentru orice subiect ar putea să apară, de interes.

Uneori, proiectul la început de an nu coincide cu ceea ce desfășurăm pe parcursul anului. Apar situații noi și te cheamă un diriginte cu o situație x, cred că ar fi necesară o discuție cu ei și atunci stabilești contextul în care s-a produs problema, îți faci un plan, te gândești dacă mergi cu o activitate sau două sau trei, depinde de ce îți oferă clasa și care e nevoia, cât de dificilă e problema acolo. Ideea e că în astfel de situații în care noi mergem să prevenim, să informăm, creăm relații cu copiii și dezvoltăm încrederea lor în noi. 

Ne văd, copiii ne citesc imediat. Văd dacă îi privim în ochi, văd dacă le zâmbim. Dacă aș avea o putere, aș obliga pe toată lumea care intră în școală să aibă zâmbetul la intrare. Un copil care vede un adult care-i zâmbește, e un copil care se va deschide. Un copil care vede un adult morocănos, care mai are și un ton care stă și la o înălțime, nu va veni către tine, ca adult, să-ți spună ce problemă are. Da, deci e important pentru noi, adulții, să conștientizăm că noi trebuie să stabilim relații cu ei, relații de încredere, relații de susținere, de încurajare a lor, să fie așa cum ei pot fi, este obligația noastră să le cunoaștem potențialul. Este o obligație, pentru ca altfel nu știm ce să le adresăm. 

Un copil are un potențial diferit de un altul și atunci eu trebuie să mă uit cumva să am o intervenție individualizată sau personalizată. Nu toți au nevoie de aceleași lucruri. Da, vorbim de echitate în educație. Echitatea nu e totuna cu e cu egalitatea. Echitate înseamnă să îi dau fiecăruia atât cât are nevoie și de ce are nevoie, pentru a-l ajuta să se dezvolte la maximum posibil pentru el, doar așa îl ajut, iar copilul trebuie să simtă lucrul acesta. 

Dacă copilul nu vede disponibilitatea la mine, eu mi-am tăiat orice șansă de a produce schimbare în bine la acel copil, pentru că în fiecare zi producem schimbare prin orice comportament al nostru. Chiar și când predăm integrale, sau ce predăm noi la matematică sau la fizică, ce teorii, producem schimbare în comportamentul lor. Și asta nu doar prin cunoștințele teoretice, ci prin tot ansamblul comportamentelor pe care noi le avem pe parcursul unei ore.

Dacă eu, profesor, vin la clasă și mă uit doar pe tablă, cu spatele la ei, sau mă uit doar pe fereastră și n-am contact vizual cu ei, nu trec printre ei, nu îi observ, nu-i întreb în pauză sau înainte oare ce mai fac, eu nu voi avea o relație de încredere cu clasa aceea.

Reprezentant Ministerul Educației: Cum putem integra un copil care a fost autorul unui episod de violență?

Aura Stănculescu:  Aici e într-adevăr o problemă, pentru că avem păreri în școală cum că cel care a făcut o faptă, considerată gravă trebuie pedepsit, să nu mai facă a doua oară. Da, e firesc să existe consecințe ale comportamentelor considerate indezirabile. Da, e firesc, pentru că și când mergem pe stradă, am depășit viteza maximă admisă, domnul polițist ne dă amendă e un lucru pe care îl înțelegem de mici, că există reguli care trebuie respectate. Când nu avem regulă, avem haos. Regula încălcată aduce după sine sancțiune. Numai că și la școală ei trebuie să știe regulile, trebuie să le cunoască, trebuie să le înțeleagă, trebuie să fie la nivelul lor de putere de a le respecta, ca mediul să fie unul cumva în siguranță pentru ei și să aibă acele comportamente așteptate de la școală.

Orice persoană are nevoie de o a doua șansă. Nu putem doar să considerăm că acela este vinovatul. Îl sancționăm dur sau mai puțin dur, iar el va sta cu eticheta aceasta toată viața sau cât el este elev. În momentul în care avem atitudinea aceasta, pe acel copil l-am pierdut, el nu mai poate să aibă aceeași relație cu colegii, cu colectivul din care face parte. 

Noi trebuie să avem grijă să-l recuperăm și atunci avem o evaluare inițială a situației. Apoi, avem o evaluare detaliată a situației. Diferențiem persoana de comportamentul acesteia. Intervenția noastră este pe comportamentul persoanei. Ne asigurăm că persoana înțelege că facem această distincție, că dacă ceva s-a spus rău nu e despre persoană, ci despre acel comportament care a produs consecințe nu tocmai plăcute asupra unei alte persoane.

În activitatea noastră de consiliere e important să-l conștientizăm pe cel care a produs acel comportament agresiv sau violent, cu pagube, cu daune, să înțeleagă ce simte celălalt, să înțeleagă de ce a făcut el lucrul acesta, să-și înțeleagă propriile motive, pentru că în spatele oricărui comportament evident stau în nevoia noastră de fapt ce ne lipsește de avem nevoie să facem lucrul ăsta ca noi să ne echilibrăm. Să vadă, să conștientizeze amplitudinea problemelor generate de comportamentele sale agresive asupra celorlalți, să-și dezvolte empatia, să înțeleagă cum trebuie să comporte de acum în raport cu ceilalți colegi, să-și repare relația cu cel pe care l-a agresat. Aducem și persoana victimă pentru că doar stând împreună aceștia pot să-și repare relația, dar doar în momentul în care sunt pregătiți fiecare dintre ei pentru a fi împreună. Uneori e nevoie de mai multe întâlniri cu fiecare separat până a-i aduce împreună, să-și repare relația.

În tot procesul acesta avem nevoie de sprijinul părinților, de sprijinul cadrelor didactice pentru a afla informații care ne sunt utile în acest proces, de a restabili echilibru pentru fiecare dintre persoane. Pornind de la premiza că fiecare persoană are nevoie de a doua șansă. Pornind de la premiza că orice comportament este motivat de o nevoie, iar noi suntem obligați să aflăm, pentru a avea intervenții adecvate, nevoile din spatele comportamentelor copiilor. Până nu aflăm lucrurile acestea, intervenția s-ar putea să nu fie cea potrivita și să facem lucruri doar ca să fie făcute și atât.

Reprezentant Ministerul Educației: Apropo de intervenție, cum ar trebui să gândim un program de prevenire a violenței în școli?

Aura Stănculescu: Un program de prevenire a violenței, după părerea mea, ar trebui să nu conțină cuvântul violență. Nu-i place nimănui cuvântul acesta. Nu duce către o zonă care să ne creeze confort. Mai degrabă aș pune un program prin care să dezvoltăm relații de prietenie, să învățăm să facem lucruri bune, să ne proiectăm activități care să contribuie la starea aceasta de bine a noastră. 

Dacă suntem atenți la gândurile noastre, suntem atenți și la sufletul nostru. Dacă vom avea gânduri frumoase către noi și către ceilalți, vom înflori din interior și lucrul ăsta se vede în exterior. Tot așa, un program de prevenire a violenței mai degrabă l-aș axa pe activități care să încurajeze faptele bune, lucrurile bune. Să apreciem la copii lucrurile astea, să le validăm toate comportamentele pozitive: Săptămâna prieteniei, Săptămâna faptelor bune. 

Un program de prevenire a violenței trebuie să se desfășoare cu contribuția tuturor într-o școală, nu numai copiii sunt cei care desfășoară activitățile sau diriginții sau învățătorii, tot personalul școlii. 

Să simtă copiii că noi suntem toți din școală pe aceeași lungime de undă, că toți apreciem, toți validăm comportamentele pozitive, toți încurajăm exprimarea naturală, firească, curiozitatea, dezvoltarea copilului în direcția bună a lui. Dacă nu facem lucrurile astea, nu vom obține nici rezultate. 

Ce ar fi pentru mine important să știe fiecare adult din școală, că un copil când vine în școală, vine ca într-o altă familie și se va simți bine în acest spațiu, va merge cu drag la școală, cum se duce cu drag acasă, dacă acel mediu e sigur pentru el, sigur fizic, sigur emoțional, dacă acel mediu îi oferă o stabilitate, o predictibilitate, are niște reguli clare pe care el le înțelege și poate să le respecte. Da, aș formula un set de reguli în regulamentul școlar pe înțelesul tuturor copiilor. 

Apoi, copilul în școală găsește această structură, data de reguli, de limite și de așteptări. Copilul să știe ce așteaptă școala de la el. Când merg eu acolo, trebuie să știu ce vor oamenii ăia de la mine, ce așteaptă să vadă ca să știe și ce comportamente să aibă, să fie apreciat. Copilul are nevoie să fie el însuși, să fie spontan, să exploreze, să fie încurajat să pună întrebări.

Câtă vreme îi spun unui copil că pune prea multe întrebări și că mă deranjează, eu mi-am tăiat legătura cu el și curiozitatea lui naturală se oprește. Să avem umor în relația noastră. Când copiii găsesc toate lucrurile acestea în spațiul școlii, vor veni și ei cu zâmbetul pe buze la școală. Dacă nu le găsesc, s-ar putea să le caute în altă parte, poate pe stradă sau doar acasă, dacă au noroc.