Profesorul Petruț Rizea: Cea mai mare dovadă de maturitate politică ar fi tocmai renunțarea la controlul politic asupra școlii. Nu cer o școală fără stat, ci o școală fără interese de partid

Profesorul pentru învățământ primar Petruț Rizea susține că școala românească are nevoie de depolitizare și de stabilitate pe termen lung, nu de reforme schimbate odată cu fiecare guvern. Într-o postare publicată pe Facebook, acesta afirmă că educația este invocată drept „prioritate națională” în fiecare campanie electorală, însă după alegeri revine la rolul de „instrument politic”.

„În fiecare toamnă auzim același discurs: că educația este o prioritate națională. În fiecare campanie electorală, fiecare partid își descoperă brusc dragostea pentru școală. După alegeri, însă, școala se întoarce la rolul pe care l-a avut prea des în ultimele decenii: acela de instrument politic. Învățământul românesc nu are nevoie de mai multă politică. Are nevoie de mai puțină”, scrie Rizea.

Profesorul critică schimbările frecvente din sistemul de învățământ și susține că acestea afectează elevii, profesorii și părinții. „Aproape fiecare ministru al educației simte nevoia să lase ceva în urmă. Un nou examen. O nouă programă. O nouă metodologie. O nouă reformă. Copiii devin astfel generații de experiment. Profesorii sunt obligați să se adapteze permanent unor reguli care se schimbă înainte să apuce să fie înțelese. Părinții nu mai știu la ce să se aștepte. Singurul lucru constant este lipsa de continuitate.”

În opinia sa, depolitizarea educației înseamnă ca deciziile să fie luate de profesioniști, iar funcțiile de conducere să fie ocupate pe criterii de competență, nu politice. „Eu cred că cea mai mare dovadă de maturitate politică ar fi tocmai renunțarea la controlul politic asupra școlii. Nu cerem o școală fără stat. Eu cer o școală fără interese de partid. Și nu miniștri care să gândească la următoarele alegeri. Cerem oameni care să gândească la următoarea generație. Pentru că viitorul unei țări nu se decide în sediile partidelor, ci în sala de clasă.”

Textul integral, publicat cu acordul autorului:

„În fiecare toamnă auzim același discurs: că educația este o prioritate națională. În fiecare campanie electorală, fiecare partid își descoperă brusc dragostea pentru școală. Aș spune mai multe, dar nu doresc să intru pe domeniul politicii, îmi e străin. Se promit reforme, investiții, respect pentru profesori și viitor pentru copii. După alegeri, însă, școala se întoarce la rolul pe care l-a avut prea des în ultimele decenii: acela de instrument politic.

Învățământul românesc nu are nevoie de mai multă politică. Are nevoie de mai puțină.

O țară care își schimbă direcția educației după culoarea guvernului nu construiește nimic. Construiește doar instabilitate. În România, aproape fiecare ministru al educației simte nevoia să lase ceva în urmă. Un nou examen. O nouă programă. O nouă metodologie. O nouă reformă. Totul pentru că fiecare vrea să-și pună semnătura pe un mandat care oricum va fi scurt.

Copiii devin astfel generații de experiment. Profesorii sunt obligați să se adapteze permanent unor reguli care se schimbă înainte să apuce să fie înțelese. Părinții nu mai știu la ce să se aștepte. Singurul lucru constant este lipsa de continuitate.

Școala nu poate funcționa după ciclurile electorale. Un copil care intră în clasa pregătitoare termină liceul peste treisprezece ani. Educația are nevoie de stabilitate pe termen lung, nu de strategii care expiră odată cu schimbarea unui guvern.

Depolitizarea nu înseamnă doar că politicienii nu mai finanțează educația. Ar fi absurd. Statul are obligația de a susține școala. Depolitizarea înseamnă altceva: ca deciziile privind educația să fie luate de oameni care înțeleg educația, nu de oameni care înțeleg sondajele de opinie.

Înseamnă ca funcțiile de conducere să fie ocupate prin competență, nu prin carnet de partid. Înseamnă ca inspectorii și directorii să nu fie schimbați pentru că s-a schimbat majoritatea politică. Înseamnă ca profesorul să nu simtă că valoarea lui depinde de relația cu un partid, ci de ceea ce face la clasă.

Din păcate, am ajuns să discutăm prea mult despre cine conduce școala și prea puțin despre cum învață copiii în ea.

Educația nu este nici de stânga, nici de dreapta. Un copil care învață să citească nu votează. Un elev care încearcă să înțeleagă matematica nu este interesat de negocierile dintre partide. Un profesor care își pregătește lecția pentru a doua zi nu are nevoie de propagandă, ci de predictibilitate și respect.

Țările care au construit sisteme educaționale performante au avut un lucru în comun: au înțeles că școala trebuie scoasă din lupta politică. Au făcut pacte pe termen lung. Au păstrat direcția chiar și atunci când s-au schimbat guvernele. Pentru că educația nu produce rezultate în patru ani, ci într-o generație.

În România încă avem reflexul de a confunda reforma cu schimbarea. Nu orice schimbare este o reformă. Uneori, cea mai curajoasă decizie este să lași să funcționeze ceea ce merge bine și să repari ceea ce nu merge, fără să dărâmi totul de fiecare dată. Altfel, devine totul obositor.

Eu cred că cea mai mare dovadă de maturitate politică ar fi tocmai renunțarea la controlul politic asupra școlii.

Nu cerem o școală fără stat.

Eu cer o școală fără interese de partid.

Și nu miniștri care să gândească la următoarele alegeri. Cerem oameni care să gândească la următoarea generație.

Pentru că viitorul unei țări nu se decide în sediile partidelor, ci în sala de clasă, oameni buni. Iar atunci când politica intră prea adânc în școală, educația iese, încet, pe ușa din spate. Și semnele se văd deja”.