Vasile Bănescu, fost purtător de cuvânt al Patriarhiei Române și actual membru al Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), afirmă că profesorul de Religie nu trebuie să transforme catedra într-un „amvon” și că disciplina trebuie predată „în cheie culturală, nu pastorală”. Mesajul, publicat pe Facebook în 18 iulie, vine în contextul dezbaterii privind noile standarde naționale de evaluare pentru disciplina Religie, puse în consultare publică de Ministerul Educației.
- Vasile Bănescu este membru al Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) din decembrie 2024. Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, cu studii doctorale la Facultatea de Litere a Universității din București și stagii de cercetare în Germania, la Institutul Bisericilor Orientale din Regensburg și la Universitatea din Heidelberg, Bănescu a fost profesor de Religie și Istoria Religiilor în învățământul preuniversitar între 1992 și 2002. Între 2009 și 2024 a ocupat funcția de consilier patriarhal și purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, iar înainte de numirea în CNA a fost, pentru câteva luni, consilier în cabinetul demnitarului la Secretariatul de Stat pentru Culte. Este autor și coautor al mai multor volume dedicate relației dintre credință, cultură și societate și participă frecvent la dezbateri publice pe teme religioase, culturale și sociale.
Bănescu susține că profesorii de Religie trebuie să facă diferența între școală și biserică și că rolul disciplinei este acela de a transmite cunoaștere, nu de a face prozelitism sau de a încerca să îi convertească pe elevi.
„Catedra de Religie din școală NU este amvon și nici microfon pastoral. Profesorul de religie nu trebuie să vorbească de pe o solee imaginară. În fața lui sunt copii și tineri care au venit la școală să învețe, nu la biserică să se roage”, scrie acesta.
Fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei afirmă că rolul școlii este de a informa și forma intelectual, cultural și moral elevii, inclusiv atunci când predă Religia.
„Rolul esențial al școlii este acela de a transmite cunoaștere, de a informa și forma intelectual, cultural și moral, iar în cazul Religiei, de a o face, desigur, în cheie religioasă, dar nu de a «încreștina», «islamiza», «iudaiza» etc. Nu de a îndoctrina!”
În opinia sa, doctrina unei religii aparține școlilor teologice și spațiului religios propriu-zis, nu învățământului public.
„Doctrina complexă a unei religii se însușește în școlile teologice și în spațiul religios adecvat, nu în cel al școlii laice de stat.”
Bănescu susține că respectarea acestei delimitări nu diminuează importanța Religiei ca disciplină școlară, ci îi conferă credibilitate.
„Respectarea rațională, din bun-simț, a acestor principii naturale, nu afectează cu absolut nimic statutul Religiei în școală, ci doar îi creează cadrul optim din care poate pleda cu instrumentar istoric-cultural (nu cultic) pentru cunoașterea culturii creștine fondatoare, alături de cea greacă și latină, a Europei în care trăim.”
Actualul membru CNA afirmă că disciplina Religie ar trebui să valorifice mult mai mult dimensiunea culturală, istorică și artistică a creștinismului.
„Religia ca materie școlară în secolul XXI se predă credibil și cu real folos (doar) în cheie culturală, nu pastorală!”
El propune ca orele de Religie să includă și teme precum fanatismul religios, bigotismul, manipularea politică a religiei, relația dintre credință și știință, arta creștină sau literatura universală inspirată de Biblie.
„Abordarea în cadrul orelor de religie (și) a unei problematici actuale (…) este nu doar perfect justificată, ci și necesară”, afirmă Bănescu.
Mesajul vine în contextul consultării publice privind standardele naționale de evaluare pentru disciplina Religie, lansată de Ministerul Educației. Într-o analiză publicată de Edupedu.ro, redacția a arătat că singura anexă publicată pentru disciplina Religie este construită exclusiv pe repere ale Religiei Ortodoxe și conține descriptori care evaluează inclusiv participarea elevilor la slujbele religioase și experiențele religioase personale. Aceste formulări au generat dezbateri privind delimitarea dintre evaluarea competențelor școlare și practicile religioase, precum și compatibilitatea lor cu principiile unei evaluări echitabile și cu interdicția prozelitismului religios prevăzută de Legea învățământului preuniversitar.
Redăm textul integral:
„Catedra de Religie din școală NU este amvon și nici microfon pastoral
Profesorul de religie nu trebuie să vorbească de pe o solee imaginară. În fața lui sunt copii și tineri care au venit la școală să învețe, nu la biserică să se roage.
Rolul esențial al școlii este acela de a transmite cunoaștere, de a informa și forma intelectual, cultural și moral, iar în cazul Religiei, de a o face, desigur, în cheie religioasă, dar nu de a „încreștina”, „islamiza”, „iudaiza” etc.
Nu de a îndoctrina!
Doctrina complexă a unei religii se însușește în școlile teologice și în spațiul religios adecvat, nu în cel al școlii laice de stat.
Respectarea rațională, din bun-simț, a acestor principii naturale, nu afectează cu absolut nimic statutul Religiei în școală, ci doar îi creează cadrul optim din care poate pleda cu instrumentar istoric-cultural (nu cultic) pentru cunoașterea culturii creștine fondatoare, alături de cea greacă și latină, a Europei în care trăim.
Libertatea religioasă în România este riguros respectată, Biserica și cultele religioase sunt partenere sociale ale statului (neutru religios) care le sprijină financiar conform legii, vocea credinței se aude clar, adesea strident, în spațiul public românesc, materia Religie e prezentă în școală.
Întrebarea pe care bunul-simț o ridică nu este unde mai poate fi infuzată religia, ci cum poate fi ea (re)credibilizată și inserată în paradigma relativismului moral al epocii post-adevăr și post-virtute! Ce înalt conținut al ei poate fi azi transmis în zona cunoașterii?
Trăirea mistică, cvasi-absentă azi inclusiv în zona bisericească și teologică, nu e chiar pentru oricine și cu atât mai puțin pentru elevi.
Nu există, așadar, absolut niciun motiv, absolut niciun obstacol pentru care religia să nu ofere societății tot ce are mai prețios și benefic.
Din această perspectivă, valorarea „religiosului” este inestimabilă, dar ea trebuie mijlocită în spațiul public prin oameni cultivați, cu simțul realității și cu onestitatea de a accepta că a fi credincios nu înseamnă a triumfa „pedagogic” împotriva rațiunii și a culturii.
Abordarea în cadrul orelor de religie (și) a unei problematicii actuale, impuse de realitatea în care trăiesc elevii înșiși (patologii religioase precum fanatismul, ortopraxismul, bigotismul, formalismul, filetismul ca erezie neeradicată, ci din păcate chiar cultivată în Biserică; politizarea și manipularea electorală a religiosului vânat fotografic ca trofeu, ideologii și „religii politice” cristofobe), este nu doar perfect justificată, ci și necesară, demnă de maxima atenție a cultelor religioase care propun programele și manualele de Religie.
Relevanța materiei Religie în spațiul școlar ar putea fi cu atât mai mare, cu cât orele dedicate ei ar mijloci accesul elevilor inclusiv la noțiuni de artă (paleo)creștină, artă europeană majoră prezentă în muzeele lumii, literatură universală, raporturile fertile dintre credință, rațiune și știință.
Transdisciplinaritatea este un aliat, nu un adversar al oricărei materii școlare, deci și al Religiei.
Biserica nu a livrat în lume doar un catehism, ci opere majore ale gândirii inspirate de Revelație, care se regăsesc în cele mai prestigioase biblioteci din lume.
Biblia nu e doar o „carte” religioasă printre altele, ci Cartea (cărților) pe care s-a întemeiat inclusiv cea mai rafinată cultură a lumii, cea europeană.
Credința și cultura nu se contrazic când sunt autentice, nici știința cu credința.
Tradiția nu e tradiționalism, așa cum Ortodoxia nu e ortodoxism.
Conflictul real se consumă întodeauna între două credințe fanatice, strâmbe, ireconciliabile, nu între rațiunea, ca dat al structurii persoanei umane și credința, ca reacție nobilă, firească, în fața infinitei complexități a macro/microcosmosului în spatele cărora stă Inteligența supremă și a realității istorice a Întrupării lui Dumnezeu.
În realitate este foarte greu, nu să crezi, ci să nu crezi.
Această bogată, mereu actuală realitate trebuie tradusă elevilor la ora de Religie, iar prin ei chiar și părinților care își doresc în mod firesc copii educați și cultivați, nu plictisiți și alergici la religios, Biserică și Tradiție.
Religia ca materie școlară în secolul XXI se predă credibil și cu real folos (doar) în cheie culturală, nu pastorală!
Școala nu se suprapune cu Biserica. Nici invers.
Istoria creștinismului, care merită cu prisosință cunoscută de oricine (o datorie culturală), nu e aceeași cu teologia lui, rezervată clericilor și acelor laici pasionați de studiile religioase.
Istoria creștinismului și a culturii sale ramificate este, în mare parte, istoria României și a Europei. Exact cunoașterea ei face parte din trunchiul culturii care trebuie transmisă elevilor în școală la ora de Religie!”
