Psihoterapeutul Viorel Roman: Când ecranul este oprit, părintele trebuie să tolereze „nefericirea” copilului. Mulți cedează și prelungesc timpul, „încă o jumătate de oră”,  alții evită conflictele în care copilul devine nefericit și urlă că se plictisește

„Vedem familii care vin cu adolescenți și comunicarea este complet deteriorată pentru că nu se înțeleg asupra timpului de ecran. De fapt, avem părinți care nu reușesc să pună limite. Părintele trebuie să rămână calm și să tolereze toată acea „nefericire” care apare când ecranul este oprit. Acolo mulți părinți cedează: „te mai las încă o jumătate de oră”, a declarat Viorel Roman, psihoterapeut și director executiv ALIAT, într-un interviu pentru Radio România Cultural, pe 19 februarie. 

„Pentru unii părinți este foarte greu să facă față acestor reacții. Mulți ajung la psiholog spunând: „uitați câte ore stă pe ecran pe zi”, dar ei se văd cu copilul doar o oră pe săptămână.

Părinții sunt cei care pun limite, negociază limitele și le impun ori de câte ori este necesar, cu fermitate și blândețe”, a spus Viorel Roman.

Telefonul poate deveni refugiu emoțional pentru adolescenți. „Se întâmplă ceva la școală, vine acasă obosit, are o primă interacțiune cu părinții care nu e pozitivă, are teme pentru a doua zi. Apar anxietate, frustrare, dezamăgire, sentiment de neputință.

În loc să tolereze aceste stări sau să le gestioneze sănătos, mâna se întinde foarte repede către device. Intră în aplicații care nu aduc relaxare, ci disociere, o suspendare temporară a travaliului emoțional”, a declarat Viorel Roman.

Declarațiile lui Viorel Roman, psihoterapeut și director executiv ALIAT: 

„Nu telefonul în sine trebuie demonizat și nu el este problema, ci aplicațiile care apar pe telefon. Există limite de vârstă pe care aplicațiile le anunță, dar care sunt încălcate. Și mai sunt câteva reguli non-negociabile care ar trebui să existe în fiecare familie, cum ar fi adolescentul să nu se ducă la culcare cu telefonul și să nu fie „adormit” de telefon.

E clar că somnul este afectat și vedem adolescenți care ajung să se culce la 12, 1 sau 2 noaptea. Apoi ar fi regula siguranței online: siguranța lor trebuie să fie prioritară, fără discuții cu persoane necunoscute și așa mai departe. De asemenea, telefonul nu ar trebui să substituie activitățile de bază ale copilului. Dacă telefonul ocupă mai mult timp decât mâncatul, sportul sau hobby-urile, mi se pare din nou non-negociabil și trebuie intervenit.

Fără telefon în momente-cheie relaționale, cum ar fi statul la masă sau întâlnirile de familie. Apoi, adultul are dreptul să intervină atunci când vede că starea copilului nu mai este în regulă: dacă, după folosirea ecranului, este irascibil, nervos, nu-i mai convine nimic sau urlă că se plictisește.

Plictiseala este un alt lucru pe care părinții încearcă să-l evite la copii. Vedem că devine din ce în ce mai mult o abilitate pierdută, dar, de fapt, plictiseala este locul din care apare creativitatea și maturizarea emoțională. Vedem familii care vin cu adolescenți și comunicarea este complet deteriorată pentru că nu se înțeleg asupra timpului de ecran. De fapt, avem părinți care nu reușesc să pună limite. Când îi spui unui copil despre limite, mai ales dacă este într-un episod de consum de ecran, părintele trebuie să rămână calm și să tolereze toată acea „nefericire” care apare când ecranul este oprit.

Acolo mulți părinți cedează: „te mai las încă o jumătate de oră”. Alții evită conflictele în care copilul devine nefericit și urlă că se plictisește. Pentru unii părinți este foarte greu să facă față acestor reacții. Mulți ajung la psiholog spunând: „uitați câte ore stă pe ecran pe zi”, dar ei se văd cu copilul doar o oră pe săptămână.

Părinții sunt cei care pun limite, negociază limitele și le impun ori de câte ori este necesar, cu fermitate și blândețe.

Se întâmplă ceva la școală, vine acasă obosit, are o primă interacțiune cu părinții care nu e pozitivă, are teme pentru a doua zi. Apar anxietate, frustrare, dezamăgire, sentiment de neputință. În loc să tolereze aceste stări sau să le gestioneze sănătos, mâna se întinde foarte repede către device. Intră în aplicații care nu aduc relaxare, ci disociere, o suspendare temporară a travaliului emoțional.

Alfabetizarea emoțională înseamnă întâi să-mi pot numi emoția: cu ce emoție stau acum? Am venit acasă de la școală, sunt supărat. Întâi să detectez emoția și să o numesc: anxietate, tristețe, furie, dezamăgire.

Alfabetizarea emoțională înseamnă creșterea granularității emoționale: să îmi pot vedea emoția, să stau cu ea, să respir și să apelez la resurse interne pentru a-i scădea intensitatea, nu pentru a o face să dispară.

Când adolescentul pune mâna pe telefon, încearcă să facă emoția să dispară. Ea dispare temporar, dar revine. Dacă o tolerezi și apelezi la alte resurse, faci un duș, vorbești cu un părinte sau cu un prieten, apare autoreglarea.”

ID 133747413 © Toa555 | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.