Colegul nostru, profesorul Adrian Hatos de la Universitatea din Oradea a lansat o discuție interesantă pornind de la un raport UEFISCDI referitor la accesul în învățământul superior (https://uefiscdi.ro/index.php), discuție pe care îmi permit să o dezvolt aici – poate și în continuarea celor dezbătute într-un articol anterior – ”Pe buza prăpastiei”. Studiul amintit urmărește traseul promoției care a început clasa I în anul 2003 și a susținut bacalaureatul și examenele de admitere în universități în 2015.
Dacă în anul universitar 2015/2016 erau înscriși în anul I al celor 91 de universități de stat și private din România 121.910 studenți, ei bine, aceștia nu reprezentau decât 27% din cei care în urmă cu 12 ani se înscriseseră în clasa a I-a. Aproximativ 17% din aceștia nu trec de clasa a VIII-a, dar cifrele dramatice apar la finalul traseului:
- ”28,5% dintre cei care au participat la evaluarea națională în 2010/2011 nu finalizează învățământul liceal (clasa a XII-a) în 2014/2015,
- 28% dintre cei ce finalizează învățământul liceal (clasa a XII-a) nu promovează examenul de bacalaureat,
- 29,3% dintre cei care au promovat examenul de bacalaureat în 2014/2015 nu s-au înscris în învățământul superior românesc”.
Deci o treime se pierd pe parcursul anilor de liceu, iar apoi din ceea ce a mai rămas se mai pierde câte o treime la bacalaureat și încă una prin dezinteresul față de universitățile autohtone sau dificultatea de a face față unui traseu universitar. Nu știu dacă e bine sau rău…
Dacă pornim de la imaginea universităților care formează elitele unei țări, atunci această treime care a trecut de aparent foarte exigentele filtre din preuniversitar ar intra în logica acestui model. Dacă pornim de la ideea că universitățile trebuie să formeze un număr cât mai mare de tineri pentru a avea competențele necesare provocărilor viitorului, atunci evident că pierderea este mult prea mare. Să lăsăm specialiștii care se ocupă de problemele de strategie a dezvoltării naționale să ne deslușească această situație și să ne uităm mai atent la imaginea mediului universitar care se conturează din aceste statistici.
Prima surpriză: 25% dintre studenții de anul I (adică 30.477) nu reușesc să promoveze în anul II de studiu! Și sunt sigur că nu examenele grele sau hiper-grele sunt de vină – sistemul de credite le permite să se prezinte, pentru promovarea restanțelor din anul I, în sesiunea/sesiunile de restanțe, și în sesiunile obișnuite din anul II și din anul III. Deci, de fapt, 30.477 pur și simplu dispar din statisticile referitoare la anul II. Dar întrebarea esențială este: CÂND? În plan birocratic, exmatricularea lor s-a efectuat la finalul anului universitar 2015-2016; dar acest lucru naște o altă întrebare: au frecventat ei anul I si apoi, brusc, au decis să nu mai vină în anul II? Sau, pur și simplu, au dispărut din facultate pe durata anului I?…
Sau poate sunt naiv – ar fi posibil ca aproximativ o pătrime dintre cei declarați înmatriculați să nu se fi prezentat încă din prima zi la universitate și să fie doar dosare, nu studenți fizici? Si alte studii au atras atenția asupra acestui corp de ”ghost students”, care figureaza în anul I ca înmatriculați (și pentru care se primește finanțarea de stat) și se evaporă la începutul anului II…
Aflăm, din același document, că 86,5% din tineri erau înscriși în universități publice (56 universități), iar 13,5% erau înscriși în universități private (35 universități). Deși universitățile private reprezintă aprox. 36% din totalul instituțiilor academice, ele au atras în anul I doar 13,5% din totalul absolvenților examenului de bacalaureat (din promoția 2015, plus cei din promoțiile anterioare care abia în 2015 și-au luat examenul de bacalaureat). Dacă luăm în calcul numai pe cei care au susținut bacalaureatul în 2015, situația este mai dezechilibrată: numai 6,7%, adică 8.167 studenți, s-au înscris la universități private, adică jumătate din procentul total al studenților din anul I de la universitățile private.
Și nu știm câți dintre aceștia au susținut admiterea NUMAI la instituția privată, sau ajuns acolo după o admitere eșuată la o instituție de stat. De altfel, o altă statistică aruncă o lumină edificatoare: ”În cazul universităților publice, 57,54% studiau pe locuri bugetate iar 41.57% pe locuri cu taxă”. Deci locurile cu taxă de la universitățile de stat sunt atrăgătoare (adică aproape jumătate din studenții de la stat își plătesc studiile!), ceea ce ne-ar îndemna să ne întrebăm dacă nu cumva acestea sunt MAI atrăgătoare decât cele de la universitățile private… Punând problema altfel: ce imagine de brand au universitățile private? Căci dacă imaginea lor este negativă (marcată fie de stereotipuri, fie de asocierierea cu scandaluri) sau nedefinită, încețoșată, ele nu vor avea cum să atragă tineri merituoși. Sau sunt din nou naiv? Poate nu aceștia sunt target-ul lor, ci un altfel de public…
O altă formă de învățământ care promitea mult, dar care nu atrage un public reprezentativ, este așa-numitul (generic) ID; astfel ”90% dintre studenții de anul I erau înscriși la programe de zi, 6,3% la învățământ la distanță și 3,7% la învățământ cu frecvență redusă”. Deci majoritatea zdrobitoare a absolvenților de bacalaureat vor să își ”trăiască studenția” – lucru firesc de altfel; ar fi interesant de aflat câți participanți la formele de ID sunt adulți, persoane care au deja o diplomă, care lucrează și își propun conversia profesională? Sau la ID vin absolvenții de liceu care compensează astfel eșecul la admiterea într-o facultate la cursurile de zi? Si câți dintre cei care plătesc taxe de studiu o fac din veniturile părinților sau din venituri proprii – lucrând full time sau part time pentru a strânge banii de taxă. Și dacă sunt supuși constrângerilor legate de un serviciu, cum se rezolvă problema frecvenței care, după Legea Educației Naționale din 2011, este obligatorie?!
Îmi pun aceste întrebări în condițiile în care, pentru anul I din 2015, ”raportat la numărul de studenți înscriși pe locuri bugetate (universități publice), 16,6% dintre studenții de anul I beneficiau de burse pe criterii de merit și 5,4% de burse pe criterii sociale”. Deci un număr mic de studenți este susținut direct de către stat prin burse (să nu uităm totuși formele de susținere indirecte, prin subvenționarea cazării și a cantinelor și prin gratuitea transportului urban și pe căile ferate). Deci acum întrebarea este: din ce surse își finanțează studenții studiile? Și ce impact are necesitatea de a avea un ”job” asupra calității formării academice?
Alte corelații statistice: ”Analizând mediul unității de învățământ proveniență (SIC) a studenților de anul I, se poate observa că 1.937 studenți din anul I provin din unități de învățământ din mediul rural – promoția curentă (3.005 studenți dacă ne uităm la toate promoțiile care au promovat examenul de bacalaureat în 2015). Aceștia reprezentau 51,74% dintre absolvenții de bacalaureat din acele școli (1.937 din 3.744 elevi)”. Deci foarte puțini studenți provin din licee catalogate ca făcând parte din mediul rural, dar dintre absolvenții examenului de bacalaureat de la aceste licee jumătate reușesc admiterea la facultate (cam același procent cu absolvenții din liceele din mediul urban). Trebuie spus că în anul 2015 nu apăruseră locurile rezervate pentru acești absolvenți: de abia în 2018 se vor aloca fără examen de admitere, adică se vor extrage din cifra de școlarizare circa 4000 de locuri pentru absolvenții liceelor din mediul rural.
Cifrele ne arată și disparitățile dintre nivelul de pregătire în licee – astfel 50% din candidații admiși în anul I provin de la licee din 12 județe, reprezentând deci mai puțin de o treime din toate județele țării; și dintre concentrarea universităților: trei sferturi dintre studenții de anul I sunt înscriși în opt localități; iar 61,33% dintre studenții de anul I din cadrul universităților private studiază în București.
Pe de altă parte, parcă în contradicție cu datele de mai sus, studiile de învățământ superior se desfășoară în 53 de localități din România. Dar și aici sunt disproporții uriașe: la nivelul anului I există 37.340 studenți în București, 15.543 în Cluj și 12.169 în Iași; dar învățământul universitar se derulează și în Călimănești – 11 studenți, Blaj – 14 studenți, Tg Secuiesc – 15 studenți, Sebiș – 21 studenți; pe lângă acestea, Marghita cu 46 de studenți, Beiuș cu 47 studenți, Cernica cu 69 studenți și Călărași cu 84 studenți par adevărate metropole academice!
Să revenim: în anul universitar 2015/2016 erau înscriși în primul an de studiu 121.910 studenți; în același an numărul maxim de studenți care puteau fi școlarizați în universitățile de stat (adică cifra de școlarizare maximă aprobată de ARACIS) a fost de 166.929, plus 45.253 la universitățile private, adică un total de 212. 282. Nu este nicio greșeală: universitățile ofereau un număr de locuri la admitere care era dublul numărului de absolvenți de bacalaureat care doreau să urmeze studii universitare. Deci avem o ofertă academică disproporționat de mare față de cerere!
Economiștii susțin că atunci când între cerere și ofertă este o asemenea prăpastie, urmează inevitabil o criză. Și cum estimările privind numărul de absolvenți de bacalaureat ne anunță scăderi dramatice pentru anii ce vin, cum deja au apărut universități de stat în insolvență, cum, cu toate acestea, secțiile și specializările sunt aprobate de ARACIS pe bandă rulantă, trebuie să fi orb ca să nu vezi ceea ce se petrece și să nu iei măsurile raționale care se impun.
Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit
R.P.
Redacția
