La începutul anului școlar erau douăzeci. Douăzeci de copii într-o clasă de a V-a. Nu erau copiii unei Românii ideale. Erau copiii României reale. Copii proveniți în mare parte din medii vulnerabile, purtând deja pe umeri poveri pe care niciun copil nu ar trebui să le poarte.
Astăzi au mai rămas șapte.
Treisprezece s-au pierdut pe drum.
Nu au dispărut din cataloage. Nu au dispărut din statistici. Nu au dispărut din rapoartele pe care instituțiile și le trimit unele altora.
Au dispărut doar din bănci.
Școala i-a căutat. Profesorii au telefonat. Diriginții au insistat. Au fost trimise adrese, notificări, informări. Au fost completate formulare și respectate proceduri.
Statul și-a îndeplinit formal obligațiile.
Iar copiii au continuat să se piardă.
Există un moment în care puterea școlii se termină. Un punct nevăzut dincolo de care profesorul nu mai poate păși. Dincolo de poarta școlii începe un teritoriu în care instituțiile statului devin spectatoare ale propriei neputințe.
Acolo se pierd copiii.
Unii părinți nu mai răspund. Alții răspund prin agresivitate. Pentru unii, educația a devenit un zgomot de fond, ceva lipsit de importanță în lupta zilnică pentru supraviețuire sau în haosul propriei existențe.
Iar copiii învață repede lecția abandonului.
„La anul nu mai vin,” o spun cu seninătatea cu care alți copii vorbesc despre vacanță.
Ne-am obișnuit să discutăm despre abandonul școlar ca despre un indicator statistic. Un procent într-un raport. O cifră într-o prezentare PowerPoint. Dar abandonul școlar nu este o cifră.
Abandonul școlar este momentul în care o societate începe să renunțe la propriul viitor.
Pentru că fiecare copil care părăsește școala nu dispare. El continuă să existe. Crește. Devine adult. Intră într-o societate care, mai devreme sau mai târziu, va suporta costul indiferenței de astăzi.
De aceea abandonul școlar nu este doar o problemă educațională. Este o problemă de siguranță publică. Este o problemă economică. Este o problemă socială. Este o problemă morală.
Felul în care o societate își tratează copiii spune mai mult despre viitorul ei decât toate programele de guvernare și decât toate discursurile politice rostite la televizor.
Iar aici apare paradoxul: în timp ce România pierde copii din școli, spațiul public este ocupat de spectacolul politic al zilei. Negocieri, alianțe, funcții, calcule de partid, războaie de orgolii.
Cine va fi prim-ministru?
Cine nu va fi?
Cine câștigă?
Cine pierde?
În timp ce noi privim acest teatru al puterii, undeva, într-o clasă, din douăzeci de copii au mai rămas șapte.
Și poate că aceasta este întrebarea care ar trebui să ne preocupe cu adevărat.
Nu cine ocupă astăzi un fotoliu la Palatul Victoria, ci cine va ocupa mâine un loc în societatea românească. Pentru că viitorul unei națiuni nu se pierde atunci când cade un guvern. Viitorul unei națiuni se pierde atunci când copiii ei încetează să mai creadă că școala are vreun sens.
Din cei douăzeci au rămas șapte.
Iar tragedia nu este că nu știm unde sunt ceilalți treisprezece. Tragedia este că am început să considerăm firesc faptul că i-am pierdut.
____
Despre autor:
Claudia OSICEANU este profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Voievod”, București.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
