Undeva într-o sală de clasă din România un elev de 15 ani se pregătește pentru un examen care îi va decide următorii patru ani. Indirect, îi va influența și restul vieții. Formatul acestui examen include două probe: Română și Matematică. O medie unică stă la baza unui clasament rigid pentru un număr fix de locuri. Principiul de bază a rămas neschimbat din anul 2010, chiar dacă au mai variat unele prevederi, iar liniile lui esențiale își au rădăcina în formatul Examenului de Capacitate introdus în 1999. Între timp lumea din jurul acestui elev s-a schimbat radical.
El are un telefon mai puternic decât calculatoarele care au dus omul pe Lună, folosește zilnic instrumente de inteligență artificială, un robot de curățenie e vizibil la magazinul din colț, bunicul lui a fost probabil operat tot cu un robot și e posibil să lucreze într-o profesie care astăzi nu are nici măcar un nume. Întrebarea legată de Evaluarea Națională este, evident, când și în ce direcție trebuie schimbată pentru a fi adaptată la noile vremuri. Acest articol propune două direcții posibile.
De ce Evaluarea Națională nu mai corespunde epocii?
Există cel puțin cinci argumente solide pentru a afirma că formatul actual a devenit anacronic.
Primul argument e cel al competențelor testate. Evaluarea Națională verifică, în principal, capacitatea de memorare și aplicare a unui spectru îngust de elemente de gramatică și de matematică. Economia și societatea de azi cer, însă, gândire computațională, capacitate de a lucra cu date, implementarea sistemelor fizico-cibernetice, alfabetizare digitală și adaptabilitate. Un elev poate ieși din gimnaziu cu o notă de 9 la Evaluarea Națională fără să înțeleagă cum funcționează un algoritm informatic sau un senzor, deficit care la nivelul lui 2026 cântărește la fel de mult ca o lacună gramaticală.
Al doilea argument este demografic. România traversează o prăbușire a natalității fără precedent în istoria ei recentă. Numărul de elevi care intră în clasa a IX-a scade an de an. În multe județe, precum Satu Mare, Caraș-Severin, Mehedinți sau Sălaj, efectele se văd deja. Liceele „de elită” locale ajung să aibă loc pentru aproape toți elevii cu note acceptabile. Pur și simplu nu mai există suficienți candidați ca să justifice o selecție acerbă. Un sistem gândit pentru populația școlară în creștere din anii ’90, funcționează diferit pe măsură ce populația se prăbușește.
Al treilea argument e cel al inechității. Formatul actual presupune o singură sesiune de testare, o singură notă la fiecare materie. Aceasta conduce la zecimale care despart destine și produce de mai bine de 20 de ani aceleași efecte secundare nedorite. Avem o industrie uriașă de meditații private care pune presiune psihologică pe copii de 14-15 ani. La aceasta se adaugă un decalaj tot mai adânc între elevii din orașele mari, cu acces la meditatori și școli bune, și cei din mediul rural. Dacă un sistem produce constant aceleași inechități de două decenii înseamnă că trebuie schimbat.
Al patrulea argument constă în izolarea internațională a modelului. Așa cum vom arăta în rândurile următoare, tot mai puține țări practică formula unui examen unic care ierarhizează competitiv elevii la 15 ani. Modelul românesc bazat pe examen național unic, urmat de ierarhizare aproape integrală după punctaj și repartizare computerizată între licee nu este modelul dominant în Europa Occidentală și de Nord. Faptul că România rămâne printre puținele state care nu au schimbat deloc acest model e un semnal că suntem tot mai departe de direcția în care merge educația la nivel global.
Al cincilea argument ține de rezultatele slabe la testele PISA. România are rezultate modeste și sub media OECD la testele PISA. Dincolo de aspectele ce țin de orgoliul celor din sistemul educațional, acest lucru arată că sistemul local trebuie îmbunătățit pentru a fi competitiv la nivel internațional. Testele PISA, introduse la nivel mondial în anul 2000, au fost adoptate rapid în România, însă nu au constituit niciodată o bază pentru reformarea testării din sistemul educațional românesc, așa cum ar fi fost normal.
România e într-un club mic
Ideea unui examen unic care clasifică elevii competitiv pentru un număr limitat de locuri la licee ierarhizate public nu e o invenție românească. O mai vedem și pe la alții. Adepții ei formează un grup care este destul de restrâns la nivel global.
Găsim sisteme similare în țări din regiune precum Bulgaria (examene de admitere la finalul clasei a VII-a sau a VIII-a pentru liceele „specializate”), Polonia (examenul de la finalul gimnaziului combinat cu media generală), Ungaria (un hibrid de examen centralizat plus probe organizate de fiecare liceu). La acestea se adaugă câteva țări asiatice cu sisteme asemănătoare precum China (zhongkao, organizat la nivel de provincie), India (examene de tip „board”), Vietnam (examen provincial) și Japonia (examene organizate pe prefecturi).
Restul Europei a mers, în general, în altă direcție. Germania nu folosește un examen național unic de tipul Evaluării Naționale. Orientarea către Gymnasium diferă între landuri și se bazează, în principal, pe rezultatele școlare, recomandări și proceduri suplimentare de selecție, acolo unde este cazul.
Franța face repartizarea pe baza unei evaluări continue și ține cont de decizia de orientare, opțiunile familiei și numărul de locuri disponibile. În Finlanda nu există nicio selecție până la 16 ani. Coreea de Sud, care avea un sistem asemănător cu cel românesc, a redus puternic competiția pentru accesul la liceele generale în multe regiuni, mutând-o la admiterea în universități. Până și China, după cum vom vedea în continuare, se gândește să schimbe macazul.
Două direcții posibile pentru România
Din tot acest context se conturează pentru România două direcții mari de reformă diferite ca filozofie.
Opțiunea A ar fi renunțarea completă la Evaluarea Națională ca instrument de ierarhizare competitivă și înlocuirea ei cu un mecanism de recomandare asemănător celui din Germania sau Olanda. Evaluarea Națională nu ar dispărea însă ar fi doar un mecanism de recomandare. Nota sau testul standardizat ar servi mai degrabă ca ghid orientativ decât ca sentință definitivă, iar decizia finală rămâne în principal la elev și familie.
Opțiunea B ar fi păstrarea practicilor actuale, un examen unic care ierarhizează competitiv elevii pentru un număr limitat de locuri la liceele considerate „bune”, dar cu reforme inspirate din țările care încă practică acest model.
Aceste două direcții nu sunt diferite doar din punct de vedere tehnic. Ele reflectă viziuni diferite despre ce ar trebui să facă sistemul. Adică ar trebui ca școala să orienteze elevii spre ce li se potrivește și să îi susțină pe toți prin școli foarte bune sau ar trebui să îi ierarhizeze după note.
Opțiunea A presupune ca evaluarea să fie un mecanism de recomandare și nu unul de ierarhizare și înființarea a 100 de licee de elită noi
Discuția pentru această variantă e complexă și depășește cadrul acestui articol. Date fiind beneficiile majore, ea merită cel puțin schițată deoarece, surprinzător, a devenit mai fezabilă decât ar părea la prima vedere. În România se nasc atât de puțini copii încât am putea să facem școli „de elită” pentru majoritatea celor care doresc să facă carte și să meargă la o universitate.
Varianta presupune să vedem câți elevi doresc cu adevărat să facă o universitate și guvernul să facă investiții serioase pentru a crea suficiente licee de calitate (cu brand „elitar”) astfel încât să acopere cererea majorității elevilor doritori. Cei care nu au un nivel minim de pregătire să meargă spre licee tehnologice, ca acum. Abordarea presupune o reformă de infrastructură și capacitate administrativă pe termen lung. Costurile ar fi mari însă nu chiar atât de mari.
Veți spune că „ăștia abia zugrăvesc școlile anilor ’70, cum să mai facă ei alte licee de elită”? Realitatea este că avem exemple de bună practică. La Târgu-Mureș, universitatea locală de medicină a lansat în 2024 Liceul UMFST „George Emil Palade”. Acesta s-a impus instantaneu pe prima poziție din județ datorită standardelor extrem de ridicate și a resurselor universitare de care beneficiază elevii. În anul 2025 liceul s-a clasat pe locul 14 în toată România în funcție de ultima medie de admitere.
Un număr nu prea mare de profesori universitari cu idei reformiste plasați în funcția de director în vreo 100 de licee (cam 2-3 pe județ) ar replica rapid isprava peste tot unde e nevoie. La nivelul fiecărui liceu ar fi suficiente 3-4 echipe de doctoranzi și masteranzi energici și motivați financiar pentru a schimba imediat realitățile din sala de clasă venind cu exemple de bună practică și tehnologii de ultimă oră. Fără titularizări, fără examene de grad, fără dosare groase pline de tot felul de adeverințe și certificate. Doar școală modernă și de calitate pentru elevi. Universitățile sunt interesate să aibă candidați, prin urmare ar susține ideea la nivel instituțional.
Desigur ar fi nevoie de bani, campanii de informare și publicitate și ar fi de rezolvat provocări logistice. Acestea nu sunt însă insurmontabile. O provocare ar fi și oferirea unei forme de recunoaștere academică, pentru că acești universitari nu își vor sacrifica ani din viață fără o recompensă pe măsură, plus asigurarea unor condiții confortabile pentru transport și cazare. Ar mai fi necesară și schimbarea criteriilor de numire a directorilor, înlocuirea temporară a inspectorilor școlari generali cu cadre didactice universitare cu vederi reformiste, eliminarea politicienilor din procesul de numire a directorilor și inspectorilor etc. Însă nu e chiar atât de greu de găsit resurse și de schimbat regulile.
Într-un asemenea scenariu, Evaluarea Națională ar deveni un examen mai degrabă orientativ deoarece oferta de locuri în liceele cu brand „elitar” ar fi atât de mare încât anxietatea părinților ar dispărea. Ar putea veni în completare testele standardizate date pe parcursul gimnaziului. Evaluările ar fi pe standarde PISA și ar fi menite să orienteze elevii, nu să-i claseze într-un top. Dacă „ești bun la matematică și informatică, profilul mate-info ți s-ar potrivi”. În cazul în care „ești bun la chimie și biologie, științe ale naturii ar trebui să fie alegerea ta”. Iar liceele „de elită” ar avea locuri pentru o parte foarte mare a celor care vor să facă o facultate, nu doar pentru un număr fix artificial de mic.
E un scenariu plauzibil având în vedere prăbușirea demografică a României. În 2026 în România bacalaureatul a fost promovat de 90.263 de candidați din promoția curentă. Numărul lor se va reduce în perioada următoare. În 2007 (adică acum 19 ani) s-au născut în România 215.066 de copii. Dintre aceștia cam 42% au promovat bacalaureatul. În anul 2025 România a înregistrat o scădere drastică la aproximativ 145.700 de născuți-vii, conform Institutului Național de Statistică. Dacă am aplica pur ilustrativ același raport de aproximativ 42% cohortei născute în 2025, am ajunge la circa 61.000 de absolvenți care promovează Bacalaureatul în jurul anului 2044.
Interesul pentru universități este redus. În 2024 doar 23,2% dintre românii de 25–34 ani aveau studii superioare finalizate, cel mai mic procent din UE. Desigur că elevii care își doresc la 15 ani să facă o facultate sunt mai mulți. Prin urmare, dacă s-ar înființa 100 de licee de elită noi (prin rebranduirea unor licee deja existente sau chiar de la zero), selecția pentru clasa a IX-a s-ar relaxa foarte mult. În plus, mulți dintre elevii români care vor să urmeze o facultate ar găsi loc într-unul din cele 100 de licee cu brand „de elită” nou apărute sau în vreunul din vechile licee „de elită” publice. Dacă ținem cont că în sistemul educațional funcționează și numeroase licee private, presiunea pe admiterea în clasa a IX-a scade semnificativ.
În opinia mea, acest scenariu rămâne deocamdată o temă de gândire și o bază pentru dezbateri viitoare. Textul de mai sus este departe de a fi o propunere gata de implementat.
Opțiunea B ar fi să păstrăm ierarhizarea prin evaluare cu unele reforme
Dacă România alege să păstreze Evaluarea Națională ca instrument de clasificare competitivă, este legitim să ne întrebăm care sunt bunele practici din alte țări cu abordări similare. Adică ce reforme au încercat alte țări care practică același model?
Adevărul e că nu prea s-au făcut reforme semnificative în restul acestui grup restrâns de țări. Bulgaria, Polonia și Ungaria funcționează în linii mari cu formate similare de multă vreme. Nu prea există schimbări structurale majore.
Singura țară care a inovat cu adevărat în materie de admitere prin examen unic este China, unde zhongkao-ul, care diferă între provincii și municipalități, a început să fie modificat. E important de notat că multe provincii chineze au o populație mai mare decât întreaga Românie, deci comparația cu o provincie chineză are sens.
Ce a făcut China în unele provincii ar putea fi replicabil la scară românească. În ultimii ani, câteva provincii chineze (Hunan, Jiangxi, Shaanxi / Xi’an, Shanxi / Taiyuan și Ningxia) au introdus la examenul de admitere în liceu o probă de Informatică și TIC. În Hunan proba are și o componentă de IoT (un fel de robotică aplicată). Informatica nu reprezintă o materie „grea”, ci mai degrabă o completare.
Ceva similar ar fi fezabil și în România, însă trebuie făcută o precizare importantă. O probă de informatică axată pe IoT și robotică ar fi utilă, însă una bazată pe programare clasică nu își găsește rostul. În 2026 codul se scrie tot mai mult cu ajutorul modelelor de limbaj (LLM-uri). Prin urmare, competența relevantă nu mai e „cine scrie sintaxă corectă”. Trebuie evaluat mai degrabă cine înțelege logica sistemelor digitale, a senzorilor și automatizărilor.
Avantajul acestei abordări ar fi că infrastructura de bază există. România are din 2017 o programă de Informatică și TIC introdusă în curriculumul de gimnaziu. Lipsește pregătirea serioasă a tuturor profesorilor pe zona de competențe digitale și IoT. Unele școli au profesori bine pregătiți, altele nu au.
Al doilea scenariu este mult mai ușor de implementat decât reforma structurală de la opțiunea A. O formare serioasă a cadrelor didactice, la fața locului în școli, este mai puțin costisitoare și mai rapidă decât scenariul A.
Însă și beneficiile sunt considerabil mai mici. Conform lui Eric Hanushek de la Universitatea Stanford, România ar câștiga pe termen lung suma astronomică de 3,26 mii de miliarde de dolari (3260 de miliarde $) dacă toți copiii din țară ar atinge cel puțin nivelul minim de competență (Nivelul 2) la testele PISA. Nu este vorba despre venituri bugetare directe, ci despre valoarea estimată a creșterii economice suplimentare acumulate pe termen foarte lung într-un asemenea scenariu. Cifra trebuie privită cu rezervele de rigoare, însă e utilă pentru a înțelege beneficiile investițiilor în educație. Acest lucru s-ar putea întâmpla pe scenariul A și mai puțin pe scenariul B.
Trebuie, de asemenea, spus că și în China există voci care cer anularea sistemului actual. În acest an, reprezentantul Congresului Național al Poporului și președintele Universității din Liaoning, Yu Miao Jie, a propus deschis abolirea sistemului rigid de repartizare prin zhongkao. Propunerea nu a fost acceptată, însă e de reținut că au apărut unele efecte. Raportul de activitate al guvernului chinez pentru 2026 a cerut creșterea numărului de locuri disponibile în liceele generale, iar unele autorități locale au început deja să reducă rolul selectiv al zhongkao sau să extindă considerabil accesul la liceele generale. Adică și China cochetează cu opțiunea A.
Concluzie
Abordarea rămâne la decizia politicienilor. Putem însă afirma că nu mai e admisibil ca în 2026 discuția publică despre reforma admiterii la liceu să graviteze în jurul unor propuneri de revenire la practici din altă epocă, precum introducerea unor materii clasice (inclusiv limba latină) ca probă de examen. Ignorăm astfel complet transformarea tehnologică prin care trece societatea. Lumea de azi funcționează cu inteligență artificială și roboți, iar sistemul prin care selectăm și orientăm următoarea generație ar trebui, măcar din când în când, să țină cont de asta. În plus, mizele financiare pe termen lung sunt uriașe, România ar putea obține beneficii financiare mari dacă face o reformă reușită a sistemului educațional.
__________________
Despre autor: Răzvan Bologa este profesor universitar la Departamentul de Informatică Economică și Cibernetică al Academiei de Studii Economice din București, unde conduce și comisia de inovare și cercetare a universității. Domeniile sale de cercetare includ inteligența artificială aplicată în educație, Industry 4.0, securitatea cibernetică și învățarea online/adaptivă. A coordonat numeroase proiecte de cercetare și este directorul unui masterat în sisteme informatice pentru afaceri, fiind totodată activ implicat în ecosistemul de start-up-uri axate pe AI în educație. Este fondatorul celei mai ample inițiative de robotică educațională pentru copii din Europa de Sud-Est, NextLab.Tech și, ca președinte al organizației CyberKnowledgeClub, coordonează din 2018 proiecte care aduc educația bazată pe inteligență artificială în comunități defavorizate.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
