Cartea de (pe) 10 martie adusă de Ștefan Lefter este o carte prin care autorul Zusak abandonează Australia zilelor noastre pentru experiența celui de-Al Doilea Război Mondial, cu desfășurarea lui din Germania. Inevitabil, Zusak semnalează intenția de a pune întrebări existențiale pe marginea poveștii despre Germania Nazistă, abordarea și tratamentul evreilor, bombardamentele aliaților.
Urmând cărților „The Underdog” (1999) și „Mesagerul” (2002), „Hoțul de cărți”, în 2005, la lansare, a avut un succes și mai popular, dar și mai critic. Moartea, creionată simpatic, povestește despre orfana Liesel Meminger, care își găsește prietenia și o nouă familie într-un oraș mic din Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, totodată în timp ce împreună îl ascund pe Max – un băiat evreu – în subsolul casei lor. Ea descoperă, de asemenea, puterea cuvintelor și a cărților, pe măsură ce agenda nazistă a lui Hitler amenință să distrugă tot ceea ce a ajuns să iubească.
Despre Markus Zusak menționez că (vom vedea de ce – se leagă strâns de logica și emoția cărții) s-a născut în 1975 la Sydney, în Australia, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai părinților imigranți de origine germană și austriacă. Niciunul dintre părinții săi nu a putut citi sau scrie în limba engleză când au ajuns prima dată în Australia, dar și-au dorit ca ai lor copii să stăpânească limba; i-au încurajat cu tărie să comunice și să citească în engleză de la o vârstă fragedă. Zusak a început să scrie ficțiune la vârsta de 16 ani și a urmat în tinerețe o specializare în predare. Înainte de a deveni autor profesionist, Zusak a lucrat pentru scurt timp ca vopsitor, îngrijitor și profesor de engleză la liceu.
Zusak a ales subiectul în mod special pentru a împărtăși poveștile pe care i le-au spus părinții lui despre cum era să crești în Austria și Germania în timpul războiului. „Hoțul de cărți” a fost publicat ca roman pentru adulți în Australia și ca roman pentru tineri adulți în Statele Unite, dar Zusak nu face astfel de distincții. „Ceea ce am vrut să fac… a fost să scriu cartea preferată a cuiva, mai degrabă decât să scriu pentru un anumit public”, a dezvăluit Zusak în 2010 într-un interviu de aici.
Ca narator al romanului se prezintă Moartea. În început, ea spune că prima dată când l-a văzut pe hoțul de cărți a fost într-un tren. Următoarea dată când l-a văzut a fost când a venit după un pilot care se prăbușise cu avionul, iar a treia oară a fost după un bombardament. Moartea asociază o culoare fiecărui moment simbolic: alb, roșu și negru, culorile steagului nazist. Moartea începe apoi povestea propriu-zisă.
Liesel, mama ei și fratele ei Werner călătoresc într-un tren spre München, când Werner moare brusc. Liesel și mama ei coboară din tren pentru a-l îngropa, iar Liesel fură o carte de la unul dintre gropari. Ea și mama ei își continuă călătoria într-un oraș numit Molching, unde Liesel va fi crescută de părinții adoptivi, Hans și Rosa Hubermann, întrucât mama ei este reținută de naziști pe motivul că ar fi comunistă. La început, lui Liesel nu-i sunt pe plac părinții adoptivi, dar Hans îi câștigă încrederea, învățând-o să ruleze țigări pentru el.
Încet, Liesel se adaptează noii ei vieți, deși are de multe ori coșmaruri legate de fratele ei. Când Hans descoperă că Liesel nu știe să citească, el începe să o învețe alfabetul și împreună parcurg cartea pe care Liesel a furat-o de la gropar. Între timp, situația politică din Molching și din întreaga Germanie devine gravă, războiul se intensifică; intervine lipsa mâncării și a locurilor de muncă. Atunci când orașul organizează o ardere de cărți pentru a sărbători ziua de naștere a lui Hitler, Liesel fură o altă carte din flăcări.
Pe parcurs, Liesel se împrietenește cu Max, băiatul evreu pe care ea și familia, dintr-o datorie morală, îl ascund în subsol, ferit de naziștii care adună evrei pentru a-i duce în lagărul de la Dachau. O prietenie care îi îmbogățește spiritual pe amândoi în construcția lor.
Un lucru foarte important și bine conturat în carte este devotamentul lui Liesel pentru cărți: dezvoltarea lui Liesel de la o fată neputincioasă la o tânără mai matură și mai puternică este ilustrată de relația ei cu cărțile. Cu alte cuvinte, nu cărțile în sine sunt simbolice, ci modul în care Liesel se raportează la ele. Prima ei întâlnire cu o carte, am zis, vine imediat după moartea fratelui ei, pe măsură ce este pe cale să fie dată unei familii adoptive. În acel moment nu poate citi cartea abia luată căci nu știe. Puțin mai târziu, se luptă să citească în fața clasei și este batjocorită de un coleg, Ludwig Schmeikl, iar incidentul o lasă din nou să se simtă slăbită, inferioară.
Dar pe măsură ce Liesel începe să învețe să citească și să scrie și, astfel, începe să câștige stăpânire asupra cărților, se dezvoltă și caracterul ei: începe să se maturizeze emoțional și să fie mai amabilă, mai înțelegătoare cu cei din jur. Această schimbare se observă în prietenia ei cu Max. Ea devine grijulie cu el și, din nou, vedem acest rol în relația ei cu cărțile: de multe ori îi citește, folosind cărțile ca o modalitate de a-l consola. Pe de altă parte, când Frau Hermann, soția primarului, încetează să o mai cheme pe Rosa să-i spele rufele și Liesel se simte neputincioasă să mai facă ceva, ea începe să fure cărți din biblioteca doamnei Hermann ca o modalitate de a revendica oarecum statutul pe care îl simte că i-a fost luat de la ea și de la familia ei săracă.
Am găsit această carte ca pe un îndreptar care deschide ochii. M-a făcut să îmi dau seama apoi că atât de mulți oameni din Germania au devenit victime ale războiului, încât nu erau toți „răi”, așa cum sunt deseori considerați – pâinea e simbolică: Hans îi dă pâine unui evreu din coada care se îndrepta spre lagăr, chiar dacă familia lui nu are mult acasă. Totodată, lui Max i se dă pâine, prietenii lui îl țin în viață, știind care sunt consecințele dacă naziștii află. Tristețea din jurul poveștii lui Liesel s-a „aruncat” peste mine, până când brusc mi-am dat seama că a fost așa pentru atât de mulți alții ca ea.
Cărți care îi seamănă într-o măsură sau alta ar putea fi, pentru voi:
- „Mesagerul”, de Markus Zusak;
- „Vânătorii de zmeie”, de Khaled Hosseini;
- „Unul dintre noi minte”, de Karen M. McManus;
- „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr.
Citate:
„O definiție pe care nu o veți găsi în dicționar – A nu pleca: un act de încredere și iubire descifrat deseori de copii.”
„Presupun că oamenilor le place să vadă puțină distrugere. Castele de nisip, case din cărți de joc, de acolo începe. Marele lor talent este capacitatea de a înteți un conflict.”
“Erau oameni peste tot pe strada din oraș, dar străinul nu ar fi putut fi mai singur nici dacă strada ar fi fost goală.”
„Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.”
O ecranizare a acestei cărți este „Hoțul de cărți” – 2013, în regia lui Brian Percival, având în distribuție pe Geoffrey Rush, Emily Watson și Sophie Nélisse; adaptare de Michael Petroni.
Citește și:
BREAKING VIDEO Iohannis: Peste 40 la sută dintre clădirile în care funcționează școli sunt amplasate în zone cu risc seismic ridicat / Nu avem în vedere un lockdown de Paști / Restricțiile de circulație ar putea fi de la 22:00
Concurs organizat de Institutul Francez despre biodiversitate, în luna francofoniei. Elevii și studenții pot trimite lucrări, video-uri sau benzi desenate până pe 14 martie
Cartea de pe (10): “Flori pentru Algernon”, de Daniel Keyes, recenzia unui elev de clasa a XI-a – Ștefan Lefter
Empowersoft, concurs online de informatică pentru elevi de gimnaziu și de liceu / Înscrieri până pe 21 martie
Lucia Baicu, olimpica de clasa a II-a care a terminat în 5 minute subiectele la Olimpiada digitală de Matematică: Timpul limitat m-a făcut să mă gândesc mai repede. Îmi place matematica de când eram la grădiniță / Cum arată programul zilnic al unei olimpice de aproape 9 ani
Redacția
Advertorial
Mihai Peticilă
Laura Cononenco
