Merită să încep acest text spunând că nu sunt, în niciun caz, un specialist în didactica limbii și literaturii române și sunt conștient că există numeroși colegi – profesori universitari și de liceu, inspectori, autori de programe și manuale – mult mai îndreptățiți decât mine să reflecteze asupra programei de clasa a IX-a. Tocmai de aceea am urmărit inițial această dezbatere dintr-o poziție mai degrabă rezervată. Pe de altă parte, importanța ei este incontestabilă. Pentru că am fost invitat, de mai mulți colegi și prieteni, să particip la această discuție și să-mi exprim punctul de vedere, simt nevoia să formulez câteva reflecții generale, în niciun caz cu pretenția de a tranșa dezbaterea, ci pentru a formula o poziție de principiu pe marginea ei.
Un prim lucru care merită spus este că modul în care această dezbatere s-a desfășurat în spațiul public este, în sine, regretabil. Discuția despre programă a degenerat foarte rapid într-o confruntare polarizată, în care poziții pedagogice diferite au fost adesea traduse în termeni morali sau ideologici. În locul unei deliberări calme asupra avantajelor și limitelor diferitelor modele curriculare, am asistat frecvent la etichetări, suspiciuni de intenții ascunse și la o escaladare retorică ce a făcut dificilă orice nuanțare. Or, într-un domeniu precum educația umanistă, unde pluralitatea abordărilor este nu doar inevitabilă, ci fertilă, o asemenea radicalizare a discursului public nu poate decât să sărăcească reflecția și să descurajeze intervențiile echilibrate. Trebuie să învățăm să discutăm altfel. Să respectăm efortul celor care au lucrat la programă și să nu le facem automat procese de intenție.
Dincolo de acest cadru polemic, cred că una dintre confuziile recurente ale dezbaterii este identificarea abordării istorice cu o formă de neutralitate epistemică. Fără îndoială, o minimă orientare cronologică este indispensabilă pentru înțelegerea literaturii, iar pierderea completă a acesteia produce dezorientare culturală. Totuși, faptul că o programă este structurată diacronic nu o face, prin aceasta, mai puțin interpretativă sau mai puțin dependentă de opțiuni teoretice. Istoria literară presupune selecții, ierarhii și decizii asupra relevanței care nu sunt niciodată „firești“ sau de la sine înțelese. A le trata ca atare riscă să transforme o opțiune legitimă într-o evidență pedagogică greu de discutat critic. În același registru, canonul literar apare adesea în aceste dezbateri fie ca un bastion de apărat, fie ca o structură opresivă de demolat. Ambele poziții mi se par reductive. Canonul este o construcție istorică necesară, fără de care transmiterea culturală devine arbitrară, dar tocmai de aceea el ar trebui predat ca atare: ca rezultat al unor procese de selecție, de valorizare și de excludere. Pedagogic vorbind, una dintre mizele cele mai interesante ar fi ca elevii să înțeleagă nu doar „care sunt autorii importanți”, ci și cum ajung ei să fie considerați importanți. În acest sens, canonul nu este doar un instrument de stabilizare, ci și un prilej de reflecție critică.
Un alt aspect care ridică dificultăți este tendința de a stabili relații cauzale foarte puternice între opțiunile curriculare și fenomene sociale sau politice largi. A sugera că un anumit model de predare a literaturii ar fi responsabil, fie și indirect, pentru confuzii civice sau derive ideologice mi se pare prea mult. Literatura și educația umanistă nu pot fi reduse la instrumente de inginerie civică fără a le altera sensul. Rolul lor nu este acela de a produce conformitate sau imunizare, ci și acela de a deschide spații de reflecție, ambiguitate și problematizare.
În același timp, mi se pare esențial să nu pierdem din vedere dimensiunea afectivă a educației umaniste. Într-o epocă dominată de ecrane, de fragmentarea atenției și de consum rapid de conținut, literatura are o misiune dificilă, dar crucială: aceea de a face posibilă o experiență a lecturii ca întâlnire. Nu este vorba doar de orientare cronologică sau de acumulare de repere, ci de cultivarea bucuriei de a citi un text, de a descoperi o voce, de a intra într-o lume care nu este a ta. Fără această dimensiune, orice programă – fie ea diacronică sau tematică – riscă să rămână un exercițiu formal, lipsit de forță formativă reală.
De asemenea, opoziția rigidă dintre abordarea istorică și relevanța pentru prezent mi se pare artificială. Literatura poate fi predată istoric fără a deveni muzeală și poate fi discutată tematic fără a pierde rigoarea. Problema nu este alegerea exclusivă a unui model, ci capacitatea de a le articula într-o manieră reflexivă, care să permită atât înțelegerea contextului, cât și rezonanța cu experiența elevilor.
În fine, orice discuție despre programă ar trebui să fie purtată cu luciditatea că aceasta nu poate rezolva singură problemele structurale ale sistemului educațional. Subfinanțarea cronică, suprasolicitarea profesorilor și inegalitățile de capital cultural nu pot fi compensate prin arhitectura curriculară, oricât de bine intenționată. Rămân însă o serie de întrebări perfect legitime: Ar trebui programa să fie gândită strict în funcție de aceste constrângeri sau să propună un orizont formativ care le depășește? Care este echilibrul just între orientare istorică și experiență de lectură vie? Ce anume vrem să formăm prin literatura predată la 15 ani: competențe, repere, gust, abilități de gândire critică, disponibilitate afectivă și capacitate empatică? Este rolul literaturii acela de a stabiliza identități sau de a le problematiza? Cum predăm istoria literaturii fără a o transforma într-o cronologie inertă?
Poate că miza reală a dezbaterii nu este dacă literatura se predă cronologic sau tematic în clasa a IX-a, ci ce fel de relație vrem să construim între elevi și literatură: una pur orientativă și funcțională sau una care să lase loc întâlnirii, mirării și formării unei sensibilități critice durabile. Poate că în joc este și capacitatea educației de a menține deschis spațiul unei întâlniri autentice cu textul, în care istoria, critica și bucuria lecturii să nu se excludă, ci să se susțină reciproc.
___________________
Despre autor: Paul Gabriel Sandu este lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București) și director executiv al Centrului de Cercetare al Istoriei Ideilor Filosofice (CCIIF).
Nota redacției: Opinia profesorilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
Costin Ionescu
Mihai Peticilă
C.I.
Redacția