Revista DILEMA lansează un concurs național de eseuri pentru liceeni! Premiile sunt generoase: 1200 de euro pentru locul I, 800 de euro pentru locul II, 600 de euro pentru locul III.
Concursul se desfășoară în două etape. Prima etapă este deschisă tuturor liceenilor pasionați care pasionați de citit și de scris! Eseuri pot fi înscrise în concurs până pe 20 iunie 2025, pe site-ul www.dilema.ro/concurseseuri.
Dintre concurenți vor fi selectați cei mai buni 25 de autori, care vor intra în etapa finală – adică vor primi o altă temă pentru un alt eseu. Dintre aceștia, primii trei vor fi premiați și onorați cum se cuvine de cea mai prestigioasă revistă de cultură românească, ”Dilema”.
Tema primei etape a Concursului Național de Eseuri pentru liceeni organizat de revista ”Dilema” este Trăim în cea mai bună lume posibilă. Această idee a fost susținută de unul dintre cei mai importanți gânditori ai lumii, Gottfried Leibniz (1646 – 1716). Ce răspuns ați da astăzi acestei idei, având în vedere experiența dumneavoastră, felul în care dumneavoastră înțelegeți lumea și, în particular, societatea în care trăiți?
Eseul nu va depăși 10.000 de semne cu tot cu spații. Juriul apreciază originalitatea, curajul, stilul, claritatea și complexitatea argumentului dumneavoastră. Sigur că tema invită la seriozitate și așa trebuie tratată, dar credem că un pic de ironie nu strică niciodată…
Concursul Național de Eseuri pentru liceeni organizat de revista ”Dilema” este susținut de PENNY. Pasiunea de a gândi în afara clișeelor, asumarea responsabilităților în interiorul comunității, încrederea dintre noi, efortul de a înțelege și de a fi de folos celorlalți sunt valori esențiale promovate de PENNY.
Concursul Național de Eseuri pentru liceeni este sponsorizat de ING Bank Romania și KPMG.
Intrați pe www.dilema.ro/concurseseuri și consacrați-vă ca autor!
Ștefan Lefter
Andrei Popa
Redacția
Diana Ghimiși
2 comments
„Lumea în care trăim este cea mai bună lume posibilă”
Această idee provine din lucrarea „Theodicee” (1710), în care Leibniz abordează problema răului într-o lume creată de un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și bun. Leibniz susține că: Dumnezeu, fiind perfect, a ales să creeze cea mai bună dintre toate lumile posibile. Chiar dacă există suferință și rău, acestea fac parte dintr-un plan mai larg care duce, în ansamblu, la cel mai mare bine posibil.
Cea mai cunoscută critică a acestei idei vine de la Voltaire, în romanul său satiric „Candide” (1759). Personajul Pangloss, inspirat direct de filosofia lui Leibniz, repetă obsesiv că trăim „în cea mai bună dintre lumile posibile”, chiar și în fața dezastrelor sau tragediilor. Voltaire folosește ironia pentru a arăta absurditatea acestui optimism radical.
La prima vedere, ideea unei lumi perfecte pare atrăgătoare – o lume fără suferință, fără durere, fără conflicte. Totuși, realitatea în care trăim ne demonstrează constant că răul este prezent pretutindeni. Războaie, nedreptate, boli, pierderi – toate acestea par să contrazică noțiunea de perfecțiune. Dar înainte de a conchide că o lume cu atâta suferință nu poate fi perfectă, ar trebui să ne întrebăm: cine stabilește, de fapt, ce este „rău” și ce este „bine”?
Percepția binelui și a răului este profund subiectivă și influențată de perspectiva noastră. Un exemplu simplu din viața de zi cu zi: ești pe grabă, în drum spre un loc important, și ești blocat în trafic. Inițial, acest lucru pare o piedică frustrantă. Dar mai târziu afli că în direcția în care mergeai a avut loc un accident grav, chiar cu puțin timp înainte. Dacă nu ai fi întârziat, ai fi putut fi implicat. Brusc, acel obstacol aparent negativ capătă o nouă semnificație: salvare, nu ghinion. Așadar, nu evenimentul în sine este bun sau rău, ci modul în care îl interpretăm.
Perfecțiunea absolută nu poate exista într-o lume a contrastelor. Universul funcționează pe baza dualităților: nu putem înțelege ziua fără noapte, nu putem aprecia lumina fără să fi cunoscut întunericul. Fiecare aspect pozitiv are sens doar prin existența unui opus. Dragostea este cu adevărat valoroasă doar pentru că am experimentat pierderea sau suferința. Bucuria nu ar fi la fel de intensă fără cunoașterea tristeții, iar plăcerea nu ar fi completă fără amintirea durerii. Contrastele nu doar că definesc realitatea, dar îi și oferă sens.
În această paradigmă a opozițiilor, omul devine un căutător al echilibrului, oscilând continuu între extreme în încercarea de a se regăsi pe sine. Perfecțiunea, așa cum o visăm adesea, nu înseamnă absența imperfecțiunii, ci o armonizare a contrastelor. În imperfecțiune există o frumusețe subtilă, o autenticitate pe care nicio idealizare nu o poate reda.
Această polaritate naturală are un rol esențial în dezvoltarea noastră ca ființe umane. Scopul existenței nu este acela de a trăi într-o stare permanentă de confort, ci de a evolua, de a învăța și de a ne transforma. Greutățile, obstacolele și suferințele sunt inevitabile și esențiale în procesul de creștere. Ele ne pun la încercare, ne modelează caracterul și ne învață lecții pe care nu le-am putea învăța altfel. W. Clement Stone a spus cândva: „Un paranoic întors pe dos consideră că lumea, Universul și toți oamenii conspiră ca să-l ajute să fie, să aibă și să facă tot ce își dorește el”. Când ceva rău se întâmplă, alții dau vina pe ghinion, dar tu nu vei face așa. Nu, tu vei fi un „paranoic întors pe dos” și îți vei aminti că totul se întâmplă pentru tine, nu împotriva ta.
Eu sunt de părere că, deși lumea noastră nu este una ideală, este cea mai apropiată de perfecțiune, deoarece, în ciuda aspectelor negative, ea continuă, evoluează și creează sens. Ea este perfectă în modul în care se regenerează: după iarnă vine primăvara, după furtună apare curcubeul, o floare, chiar și după ce este călcată, continuă să crească. Oamenii învață din durere, iubesc în ciuda riscului și visează chiar și atunci când realitatea pare potrivnică. Tocmai prin capacitatea ei de a transforma haosul în ordine, de a găsi frumusețea în ruptură și puterea în fragilitate, lumea își dezvăluie perfecțiunea ei. Nu este o perfecțiune statică, ci una vie, construită din contrastul dintre lumină și întuneric, dintre speranță și dezamăgire. Astfel, imperfecțiunea devine parte esențială a frumuseții, iar lumea noastră — cu toate contradicțiile ei — merită nu doar acceptată, ci și admirată.
Frumos afișul reprezentativ! Decențǎ și frumusețe în ținute!