Corpul de Control al Ministerului Educației desfășoară în această perioadă controale în mai multe inspectorate școlare din țară privind modul în care au fost calculate și plătite hotărâri judecătorești obținute de profesori, potrivit surselor Edupedu.ro. Verificările au loc în județele Alba, Neamț, Hunedoara, Galați și Argeș. Prima confirmare publică a acestor controale a venit din Alba, unde inspectorul școlar general Cornel Sandu a declarat pentru Ziarul Unirea că aproape toate școlile din județ au fost chemate să prezinte documente în cadrul unei acțiuni a Corpului de Control al ministrului Educației.
Corpul de Control al Ministerului Educației efectuează verificări în inspectoratele școlare din Alba, Neamț, Hunedoara și Galați, iar în județul Argeș controlul s-ar afla în faza finală.
În imaginile publicate de publicația locală Ziarul Unirea se observă zeci de directori și reprezentanți ai unităților de învățământ convocați la sediul inspectoratului pentru a aduce documentele solicitate de echipa de control.
Întrebat de jurnaliști ce se întâmplă și de ce au fost chemate școlile, inspectorul școlar general Cornel Sandu a răspuns: „Sunt aproape toți, mai puțin reprezentanții a șapte școli, care trebuie să aducă anumite documente din școli în urma unei acțiuni a Corpului de Control al ministrului Educației care verifică modalitatea în care școlile au calculat și achitat anumite hotărâri judecătorești.”
Inspectorul școlar general a afirmat că, în urma verificărilor, unele plăți sunt corecte, însă în alte cazuri apar diferențe de calcul.
„Tocmai asta este problema. Sunt niște sume, unele sume sunt normale și nu sunt probleme la ele, altele se pare că sunt calculate eronat. Au fost, în cazuri extreme, și sume de ordinul zecilor de mii de lei, undeva la 50-60.000 lei, cea mai mare sumă care știu eu că s-ar fi plătit în școli în urma acțiunilor în instanță”, a declarat Cornel Sandu.
Acesta a explicat că procesele privind drepturile salariale au fost foarte răspândite în județ.
„Cu excepția a șapte școli, în toate celelalte școli au fost acțiuni ale sindicatului sau uneori ale personalului didactic nereprezentat de sindicat în instanță pentru obținerea unor anumite sporuri”, a spus inspectorul general.
Întrebat dacă toate unitățile de învățământ s-au apărat în instanță, acesta a răspuns că au existat și școli care nu au formulat apărări.
„Au fost și școli care nu s-au apărat în instanță și aici se pare că directorul, reprezentantul legal la acea școală, are o culpă”, a declarat Cornel Sandu.
17 comments
În toată povestea aceasta se discută despre directori, contabili, juriști, întâmpinări, apeluri, calcule și hotărâri judecătorești. Foarte bine. Banul public trebuie verificat până la ultimul leu.
Dar lipsește o întrebare.
Cine verifică modul în care este făcut controlul?
Corpul de Control nu este instanță de judecată. Nu stabilește vinovății penale, nu desființează hotărâri judecătorești și nici nu poate transforma, retrospectiv, o strategie procesuală într-o abatere doar pentru că, ani mai târziu, cineva consideră că „trebuia făcut altfel”.
Dacă se impută unui director că nu a formulat întâmpinare sau apel, întrebarea serioasă nu este doar „de ce n-a făcut-o?”, ci și: exista obligația juridică concretă, cine trebuia să asigure apărarea, ce efect juridic a produs omisiunea și care este prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu acea conduită?
Răspunderea nu se stabilește cu markerul pe organigramă.
La fel, dacă se verifică plăți efectuate în baza unor hotărâri judecătorești definitive, trebuie făcută o distincție esențială între verificarea modului de calcul și de plată și punerea în discuție, pe cale administrativă, a ceea ce instanța a stabilit definitiv.
Mai există o întrebare despre care se vorbește prea puțin: ce a făcut Ministerul Educației în toți acești ani?
Dacă aceeași categorie de litigii s-a repetat în zeci de județe și sute de școli, dacă au existat interpretări diferite și practici neunitare, au existat instrucțiuni juridice unitare? Proceduri? Modele de apărare? Informări? Mecanisme de monitorizare?
Este foarte simplu să cobori astăzi cu lupa până la directorul unei școli și să întrebi ce întâmpinare a depus acum câțiva ani.
Mai greu este să ridici aceeași lupă spre instituția centrală și să întrebi:
Ce ai făcut tu, ca autoritate a sistemului, când fenomenul se producea?
Controlul este necesar. Răspunderea, acolo unde este dovedită, la fel.
Dar controlul trebuie să caute adevărul administrativ, nu omul potrivit căruia să-i fie pus dosarul în brațe.
Altfel, riscăm o situație aproape absurdă: instanțele au judecat, hotărârile au devenit definitive, statul le-a executat, iar după ani de zile administrația începe să caute cine trebuia să fi avut o idee juridică mai bună.
Și atunci întrebarea nu mai este doar cine a greșit într-o școală.
Întrebarea este dacă sistemul și-a făcut, la vremea respectivă, propria treabă.
Asta aduce în discuție exact piesa care lipsește: răspunderea instituțională a nivelului central, fără să exonereze directorii sau inspectoratele acolo unde există fapte concrete.
Răspunde Paunica pentru banii irosiți în vânătoarea de vinovați?
Adevărul este la mijloc. Pe de o parte ministerul are dreptate sa bata obrazul directorilor care nu s-au obosit sa faca nici o forma de aparare (multi erau interesati, de fapt, sa piarda procesele, în care directorul insusi era reclamant). Pe de alta parte si MEC s-a trezit dupa 5 ani, in care chiar el a aprobat si virat sumele, să constate ca s-au platit prea multi bani prin interpretari eronate ale sentintelor. Deci 5 ani de zile cat s-au platit toate ratele la sentinte nu s-a prins nimeni ca se cer bani pe nedrept …si dintr-o data, cand s-a platit ultima transa s-au desteptat ca de fapt nu trebuiau sa plateasca atat…ca au inteles scolile gresit. P.S. Chestiunea cu sanctionarea disciplinara a directorului este o poveste de adormit copiii…din simplul motiv ca nu exista temei legal. Abia acum in contextul acestui control au modificat ROFUIP si au introdus in mod expres obligatia de a solicita ajutor juristului de la ISJ si, in caz contrar, sa fie sanctionati disciplinar. Cat este de legal sa obligi angajatul altei institutii sa presteze gratuit munca in folosul …ramane de vazut.
Modalitatea in care se face controlul este stalinista. Se pot solicita documentele justificative esalonat, cu o programare rezonabila. E greu de acceptat udeea ca s-au comis erori. O hotarare judecatoreasca definitiva nu mai poate fi revocata. Unde este eroarea?
Controlul modului în care sunt cheltuiți banii publici este firesc. Dar fenomenul hotărârilor judecătorești prin care statul este obligat la plata unor drepturi bănești nu este specific Educației.
Îl întâlnim în Justiție, Apărare, Interne și în alte instituții publice, uneori cu implicații financiare de ordinul miliardelor de lei.
De aceea, trebuie făcută o distincție esențială: plata unei hotărâri judecătorești nu înseamnă automat prejudiciu, iar prejudiciul nu înseamnă automat culpă individuală.
Trebuie stabilit concret dacă instituția s-a apărat necorespunzător, dacă hotărârea a fost calculată sau executată greșit ori dacă plata este, pur și simplu, consecința unei legislații neclare, neunitare sau ulterior corectate de instanțe.
Controlul este necesar. Dar răspunderea trebuie demonstrată, nu prezumată.
Legi proste si fct pe genunchi.
Ca director din județul Argeș, privesc măsurile propuse în urma controlului și mă întreb dacă nu cumva am pierdut din vedere o regulă elementară a statului de drept: Corpul de Control verifică și constată, Parchetul cercetează, iar instanța de judecată este cea care stabilește vinovăția.
Între măsurile propuse apare sesizarea Parchetului cu privire la posibila existență a unor fapte de natură penală – neglijență în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane. În același timp, se propune identificarea și atragerea răspunderii disciplinare a directorilor care nu ar fi formulat întâmpinări, apărări sau apeluri.
Sigur că orice suspiciune reală privind prejudicierea bugetului public trebuie verificată. Dar sesizarea Parchetului nu înseamnă constatarea săvârșirii unei infracțiuni, după cum o eventuală eroare de calcul sau o apărare procesuală deficitară nu transformă automat directorul unei școli într-un infractor.
Poate că Ministerul Educației ar trebui să privească și spre propriile precedente. Sesizările privind directori din județul Hunedoara, dar și cazul Șerban Iosifescu, ar trebui să îndemne cel puțin la prudență.
În cazul Iosifescu există un precedent foarte instructiv: în urma controlului din 2013 au fost formulate acuzații grave și sesizate mai multe instituții. Ulterior, ANI nu a confirmat existența încălcării regimului juridic al conflictelor de interese, iar cauza penală privind conflictul de interese a fost clasată.
Un Corp de Control este necesar. Controlul administrativ este indispensabil. Dar acesta trebuie să rămână un instrument al legalității, prevenției și corectării, nu unul care generează teamă sau creează, înaintea organelor judiciare, prezumții publice de vinovăție.
Altfel apare inevitabil întrebarea incomodă: unde se termină controlul administrativ și unde începe ceea ce persoanele controlate pot percepe drept „execuție politică”?
Directorii trebuie să răspundă atunci când încalcă legea. Dar răspunderea trebuie stabilită individual, pe baza faptelor, probelor și procedurilor prevăzute de lege, nu colectiv și nu prin prezumții.
Și rămâne o întrebare legitimă pentru Ministerul Educației:
Cine controlează Corpul de Control și cine răspunde atunci când concluziile unui control se dovedesc pripite sau neîntemeiate?
CORPUL DE CONTROL SAU POLIȚIE POLITICĂ?
Poate că ar trebui să discutăm mai serios despre rolul Corpului de Control al Ministerului Educației.
Un control trebuie să verifice legalitatea, să constate obiectiv faptele și să propună măsuri atunci când există nereguli. Dar ce se întâmplă atunci când concluziile unui control produc acuzații publice grave, afectează reputații și sunt urmate de îndepărtarea unor oameni din funcții, iar ulterior acuzațiile sau măsurile nu rezistă verificărilor instituțiilor competente?
Cazul Șerban Iosifescu – fostul președinte ARACIP – merită recitit.
În 2021, după controlul Ministerului Educației la ARACIP, au fost prezentate public presupuse nereguli grave, au fost sesizate mai multe instituții, iar Șerban Iosifescu a fost eliberat din funcție.
Iosifescu a contestat măsura în justiție.
Rezultatul?
În 2023, Curtea de Apel București a anulat definitiv Ordinul ministrului Educației nr. 4530/2021 prin care fusese eliberat din funcție. Ministerul Educației a fost obligat inclusiv la plata unor despăgubiri reprezentând diferențele de venit aferente perioadei respective.
Există și antecedentul acuzațiilor privind conflictul de interese formulate în urma unui control anterior: sesizarea a ajuns la ANI, iar verificările nu au confirmat existența conflictului de interese în cazul lui Iosifescu; componenta penală s-a încheiat, de asemenea, prin clasare.
De aici întrebarea care ar trebui să intereseze întregul sistem de educație:
Cine răspunde atunci când Corpul de Control greșește?
Cine repară prejudiciul profesional și de imagine produs unui om prezentat public ca fiind responsabil pentru „nereguli grave”?
Controlul administrativ este indispensabil într-un stat de drept. Dar tocmai puterea enormă a unui corp de control presupune profesionalism, imparțialitate, probe solide și răspundere pentru propriile concluzii.
Altfel, există riscul ca instrumentul de control administrativ să fie perceput nu ca un garant al legalității, ci ca un instrument de presiune asupra celor deveniți incomozi.
Iar de aici până la expresia dură de „poliție politică” nu mai rămâne decât o întrebare:
Cine îi controlează pe cei care controlează?
Un control trebuie să aibă reguli clare înainte de a începe, nu reguli care se modifică pe măsură ce controlul avansează.
Dacă misiunea pornește de la un anumit eșantion de unități de învățământ și de la o perioadă precis delimitată, iar ulterior sunt introduse alte școli și este extinsă perioada verificată, apar întrebări legitime: care sunt criteriile obiective care au determinat extinderea controlului și unde sunt ele consemnate?
Este cu atât mai important de lămurit dacă, într-o primă etapă, sunt selectate unități de învățământ care nu au făcut obiectul verificărilor anterioare ale auditului, iar apoi aria controlului este lărgită succesiv.
Extinderea unui control poate fi justificată atunci când, pe parcursul verificărilor, sunt descoperite elemente noi. Dar tocmai de aceea trebuie să existe trasabilitate: cine a dispus extinderea, când, în baza căror constatări, pentru ce unități și pentru ce perioadă.
Altfel, există riscul ca verificarea să capete aparența unui control cu „țintă mobilă”: începi cu un eșantion, apoi mărești eșantionul; începi cu o perioadă, apoi mărești perioada, până când găsești ceea ce cauți.
Instituțiile de control ale Ministerului Educației trebuie să fie primele care respectă principiile de legalitate, obiectivitate, predictibilitate și tratament egal. Controlul trebuie să verifice faptele după criterii stabilite, nu să adapteze criteriile până când faptele se potrivesc unei concluzii.
De aceea, întrebarea esențială pentru Ministerul Educației este simplă: care a fost mandatul inițial al controlului și prin ce acte, la ce date și pentru ce motive a fost extins numărul unităților verificate și intervalul de timp supus controlului?
Publicarea acestor elemente ar înlătura orice suspiciune și ar demonstra că extinderea controlului a avut cauze obiective, nu că obiectul verificării a fost modificat din mers.
Când un psiholog este șeful unui corp de control al MEN, care verifică aplicarea corectă a sentintelor, te întrebi cât de legală este numirea??? Sau a fost trimis pentru că cunoaște anumite „mecanisme” care face ca acel control să se transforme în hărțuire? Cu urlete, amenințari și tot felul de acuze fără fundament crezi că obții ceva MEN???
În cadrul unor misiuni de audit public intern, dar și cu ocazia verificărilor efectuate de Corpul de Control al Ministerului Educației și Cercetării, reprezentanților unor inspectorate și unități de învățământ li s-ar fi solicitat parolele de acces la aplicațiile informatice utilizate de instituții.
Dacă această practică a fost dispusă sau încurajată de la nivelul Ministerului, problema este una extrem de serioasă.
Un ordin de control nu este, prin el însuși, o „parolă universală” care deschide orice sistem informatic al instituției controlate.
Aplicațiile utilizate de școli și inspectorate pot conține cantități importante de date cu caracter personal: date despre elevi, părinți, cadre didactice și salariați, informații financiare, salariale, profesionale sau alte date protejate.
De aceea, înainte ca un membru al unei echipe de audit sau control să acceseze direct un asemenea sistem trebuie să existe un temei juridic clar, să fie stabilite limitele accesului, scopul acestuia, datele care pot fi consultate, responsabilitatea persoanei care efectuează accesul și măsurile privind confidențialitatea și securitatea informațiilor.
GDPR nu dispare atunci când la ușă bate Corpul de Control.
Mai mult, problema poate depăși sfera protecției datelor personale.
Art. 360 din Codul penal incriminează accesul fără drept la un sistem informatic. Jurisprudența Înaltei Curți arată că problema accesului „fără drept” se pune inclusiv atunci când persoana nu este autorizată să acceseze sistemul sau când depășește limitele autorizării sale.
Prin urmare, întrebarea juridică este simplă:
În baza cărui text de lege, a cărui autorizări și în ce limite poate un auditor sau un membru al Corpului de Control să primească parola unui utilizator și să intre, în nume propriu, într-o aplicație informatică a unei școli sau a unui inspectorat?
Dacă Ministerul consideră că această competență există, ar trebui să indice public și fără echivoc temeiul juridic.
Controlul poate fi riguros. Trebuie să fie riguros.
Dar tocmai cei trimiși să verifice respectarea legii trebuie să respecte, înaintea tuturor, limitele pe care legea le impune.
Altfel ajungem la un paradox greu de explicat:
în încercarea de a-i găsi pe cei care încalcă legea, controlorii riscă să fie primii care trec peste ea.
Nu contestăm dreptul Ministerului de a controla. Contestăm ideea că dreptul de control ar putea însemna acces nelimitat la sisteme informatice și la date cu caracter personal.
Controlul legalității trebuie făcut, el însuși, în limitele legii.
Este firesc ca Ministerul Educației să verifice modul în care instituțiile din subordine gestionează fondurile publice și execută hotărârile judecătorești. Nimeni nu poate contesta necesitatea controlului.
Problema începe însă atunci când controlul administrativ depășește această limită și ajunge să evalueze retrospectiv conduita juridică din procese: de ce s-a formulat sau nu o anumită apărare, de ce nu s-a invocat o excepție, de ce nu s-a exercitat o cale de atac ori de ce reprezentantul instituției nu a fost prezent fizic la fiecare termen.
Un control administrativ nu poate deveni o „instanță de recurs” asupra activității profesionale a consilierului juridic și, cu atât mai puțin, asupra unor hotărâri judecătorești definitive.
Există însă o întrebare și mai importantă:
Înainte de a căuta vinovați în inspectorate și în școli, Ministerul Educației și-a verificat propriile responsabilități?
Cine trebuia să asigure reguli unitare privind executarea hotărârilor judecătorești?
Cine trebuia să asigure proceduri clare și aplicabile la nivel național?
Cine trebuia să asigure instrumentele informatice necesare pentru punerea în plată a drepturilor salariale?
Cine trebuia să ofere îndrumare juridică instituțiilor dintr-un sistem în care foarte multe unități de învățământ nu au nici măcar consilier juridic?
Și cum poate fi imputată ulterior directorului unei școli lipsa unei anumite strategii procesuale, când statul i-a cerut să conducă o instituție, să gestioneze personal, bugete și activitate educațională, dar nu i-a pus la dispoziție asistență juridică proprie?
Mai grav ar fi ca directorii să fie selectați pentru verificări ori eventuale sancțiuni numai pentru că unitățile pe care le conduc au avut o anumită poziție procesuală sau pentru că nu au formulat întâmpinări în litigii salariale. Răspunderea nu se poate construi automat din rezultatul unui proces și nici dintr-o analiză făcută după ani de zile, cu avantajul celui care cunoaște deja soluția instanței.
Iar solicitarea accesului la programe informatice, baze de date sau alte sisteme trebuie să aibă, pentru fiecare situație, un temei legal, un scop determinat și limite clare de acces. Existența unui control nu transformă orice solicitare a controlorului într-o obligație legală a instituției controlate.
Controlul trebuie să stabilească adevărul, nu să confirme o concluzie stabilită dinainte.
Dacă există prejudicii, să fie identificate și demonstrate. Dacă există abateri, să fie individualizate și probate. Dacă există răspundere, să fie stabilită potrivit legii.
Dar dacă problemele sunt rezultatul unor disfuncționalități sistemice, al lipsei procedurilor unitare, al lipsei suportului juridic și al unor instrucțiuni insuficiente sau contradictorii venite chiar de la nivel central, atunci responsabilitatea trebuie cercetată și în sus, nu numai în jos.
Un control serios nu caută țapi ispășitori.
Caută cauzele.
Iar dacă vrem cu adevărat să aflăm de ce sistemul educațional a ajuns la mii de litigii salariale și la cheltuieli uriașe suportate din bani publici, poate că întrebarea corectă nu este doar: „Ce a greșit directorul?” Ci și: „Ce a făcut Ministerul pentru ca directorul să nu ajungă în această situație?”
Inspectorul general face niște declarații contrare realității. Sumele mari despre care vorbește sunt sporuri tăiate abuziv de la anumiți salariați, de la o luna la alta, cum ar fi sporul de fidelitate/stabilitate.Da, sunt sume mari într-adevăr însă acești oameni și familiile lor au fost lipsiți exact de aceste sume mari timp de 5 ani, sume despre care vorbiți, în mod abuziv Eu am căștigat în instanță acest spor, care nu mi-a fost plătit din 2018 luna martie pana în 2022, când s-a terminat procesul și instanta a obligat unitatea să mi-l plătească. Deci acest spor nu l-am primit timp de aproape 5 ani deloc. Așa ca este normal să am de primit sume mai mari decât cineva care a primit parțial un spor și a trebuit sa i se plătească doar diferența. Deci sunt minciuni și după ce oamenii au fost furați odată de drepturile lor salariale acum vine acest control care pe motiv că nu ar fi calculate bine sumele încalcă dispozitivele hotărârilor judecătorești și vor fi alte procese, oamenii vor trebui din nou să se judece cu școlile, să se cheltuie, să stea ani de zile prin instanțe pentru bănuții lor munciți din greu. Profesorii au căștigat atâtea procese acum vin auditorii și spun ca trebuie să le ia banii? Din spatele unor ecrane, fiind păziți de poziția înaltă pe care o ocupă și folosid formule trunchiate de calcul și de acest Edusal fură salariatii din învățământ, afirmația mea fiind susținută de multitudinea de procese căștigate. Asta va costa statul și mai mult, ceea ce nu este normal. Vor plati inflația și dobanda, care dubleaza suma datorată. Procesul meu s-a judecat pana la Curtea de apel iar argumentul celor de la control a fost deja anulat în instanță. Instanță a spus clar că ceea ce spune acum corpul de control e greșit, ce susțin ei au susținut și directorul în apărarea școlii în timpul procesului. Daca este nevoie pana la CEDO voi merge pentru că în viața mea nu am luat un leu daca acel leu nu mi se cuvenea și este o mare jignire. Rușine să le fie tuturor care acționează la comandă fara să țină cont de ceea ce a hotărât instanța. Faceți un calcul domnule inspector și vedeți 800 lei timp de 5 ani ce sume vă ies?? Și mai adăugați inflația și dobanda, care dubleaza suma și vedeți ce rezultat vă dă? Da, sunt sume mari într-adevăr însă acești oameni și familiile lor au fost lipsiți exact de aceste sume mari timp de 5 ani, despre care vorbiți, în mod abuziv… După mai mult de 10 ani de calcul a salariilor cu capul și pixul știu să calculez salarii, nu am greșit niciodată calculul nu mi s-a imputat un leu deși eram verificați foarte des de organele de control de la acea vreme.
Cine răspunde pentru acest haos?
Întrebarea esențială nu mai este cine a completat un tabel, cine a transmis o situație sau cine, într-o școală ori într-un inspectorat, a aplicat o hotărâre judecătorească. Întrebarea adevărată este: cine poartă responsabilitatea instituțională pentru situația în care s-a ajuns?
Răspunsul trebuie căutat, înainte de toate, la nivelul Ministerului Educației.
De ani de zile, conducerea Ministerului cunoaște caracterul lacunar, neunitar și uneori contradictoriu al legislației privind salarizarea personalului din învățământ. Cunoaște existența miilor de litigii.
Cunoaște faptul că organizațiile sindicale din educație dispun de structuri juridice puternice, de experiență procesuală și de capacitatea de a coordona litigii similare la nivel național, obținând hotărâri care, odată devenite definitive, trebuie executate.
În fața acestei realități, Ministerul ar fi trebuit să facă ceea ce îi revine unei autorități centrale: să clarifice legislația, să unifice practica administrativă, să emită instrucțiuni juridice coerente și să apere instituțional sistemul de învățământ.
În schimb, asistăm la o situație paradoxală: după ani în care problemele legislative au rămas nerezolvate, sunt trimise succesiv echipe de control în inspectoratele școlare pentru a verifica efectele unor litigii și ale unor hotărâri judecătorești pe care tocmai lipsa unei reacții coerente la nivel central a contribuit la multiplicarea lor.
Nu poți lăsa ani întregi cauza neatinsă, iar apoi să controlezi obsesiv efectele.
Direcția juridică a Ministerului, slabă și obedientă ar fi trebuit să fie unul dintre principalii actori ai acestei probleme: să urmărească jurisprudența, să identifice vulnerabilitățile legislative, să propună modificări normative și să elaboreze o strategie unitară de apărare.
Dacă inspectoratele și unitățile de învățământ au fost lăsate să gestioneze fragmentar sute sau mii de litigii similare, atunci trebuie analizată mai întâi responsabilitatea administrației centrale pentru absența unei strategii juridice naționale.
Iar dacă actualele controale urmăresc verificarea modului de executare a hotărârilor judecătorești, ele trebuie să se desfășoare strict în limitele competențelor legale, cu respectarea drepturilor persoanelor și instituțiilor controlate, fără presiuni, intimidări din partea lui Paunica Mihai sau transformarea controlului administrativ într-un instrument de culpabilizare colectivă.
Responsabilitatea nu poate fi împinsă permanent în jos, către directorul de școală, contabil, consilier juridic sau inspectorat.
Când aceeași problemă apare în zeci de județe, nu mai vorbim despre greșeala unui om sau a unei instituții locale. Vorbim despre o problemă de sistem. Iar pentru problemele de sistem răspund, în primul rând, cei care conduc sistemul.
Ministerul Educației trebuie să explice nu numai ce controlează astăzi, ci și ce a făcut în ultimii ani pentru a împiedica apariția situației pe care acum o controlează.
Aceasta este întrebarea la care opinia publică, directorii, inspectoratele și angajații din învățământ merită un răspuns.
Controalele sunt necesare într-un sistem public. Dar și controlorii sunt obligați să respecte legea și limitele mandatului de control.
În acest caz apar însă întrebări foarte serioase.
S-a solicitat inclusiv accesul la programe și aplicații informatice utilizate de unitățile de învățământ. O asemenea solicitare nu poate fi tratată ca un gest administrativ banal. Trebuie să existe un temei juridic clar, competență expresă, un scop determinat și respectarea regulilor privind securitatea sistemelor, confidențialitatea și protecția datelor. Simplul fapt că cineva are calitatea de membru al unei echipe de control nu îi conferă, prin el însuși, un drept nelimitat de acces la orice sistem informatic.
Și mai îngrijorător este un alt aspect: par să fie căutați în mod special directorii unităților de învățământ care, în anumite litigii, au avut o dublă calitate procesuală și nu au formulat ori semnat întâmpinări.
Aici analiza trebuie făcută juridic, dosar cu dosar, nu prin construirea retroactivă a unei prezumții de vinovăție. Trebuie verificat cine era parte în proces, cine reprezenta legal instituția, dacă directorul însuși avea interese procesuale proprii sau contrare instituției, dacă apărarea a fost asigurată în alt mod și, mai ales, dacă lipsa unei întâmpinări a produs efectiv un prejudiciu.
Un director aflat el însuși într-o dublă calitate procesuală nu poate fi judecat administrativ prin simpla formulă: „nu a făcut întâmpinare, deci este vinovat”. Tocmai existența unui posibil conflict de interese impunea o analiză juridică atentă a reprezentării unității.
Controlul trebuie să stabilească fapte și responsabilități, nu să caute persoane cărora să le atribuie ulterior o culpă.
Dacă există prejudicii, ele trebuie demonstrate. Dacă există abateri, trebuie individualizate. Dacă se pretinde încălcarea unei obligații, trebuie indicat textul legal concret care o instituia și persoana căreia îi revenea obligația la momentul respectiv.
Altfel, există riscul ca un control care ar trebui să clarifice situația să se transforme într-o vânătoare administrativă de directori, în timp ce cauzele reale ale miilor de litigii salariale din învățământ și responsabilitățile celor care au creat cadrul normativ rămân în plan secund.
Legalitatea nu se verifică prin presiune. Se verifică prin lege, probe și responsabilități individualizate. Iar legea este obligatorie și pentru cel controlat, și pentru cel care controlează.
Controale de forma. Nu se va intampla nimic. Se baga mizeria sub pres.
controalele sunt abuzive. Auditorii nu citesc ce scrie în sentință și deși oamenii au câștigat sentinte la Curțile de Apel ei reinterpretează hotărârile după bunul plac, le încalcă și vor să ia oamenilor banii. Auditorii țipă la oamenii chemați acolo. Deși sunt calculele corecte, anul trecut fiind verificate toate plățile din 2020 pana în 2025 de către o comisie formată în conformitate cu ordinul 5200/2026, și nu s-au constatat greșeli în cazul meu, iar unde au fost calculate și date sume gresit s-au făcut corectii acum „foamea de bani” a guvernului îi învinge sa vina sa ia banii de la persoanlul din învățământ, prin interpretări abuzive ale sentințelor
Am formulat intenția de „ascundere” ca suspiciune legitimă, nu ca fapt dovedit. Articolul confirmă controale simultane în cinci județe și convocarea masivă a școlilor, iar cazul Constanța privește nereguli de peste 7 milioane de euro semnalate de Corpul de Control. Edupedu, Digi24
Nu asistăm la un control bine organizat, ci la propagarea administrativă a panicii. După neregulile grave descoperite la Constanța și după problemele existente în alte inspectorate, Ministerul Educației și Cercetării pare să răspundă nu prin transparență, asumarea responsabilităților și măsuri precise, ci prin controale în cascadă, mobilizări generale și trimiterea personalului dintr-un județ în altul.
Să chemi aproape toate școlile, să produci cozi, să soliciți într-un timp foarte scurt volume uriașe de documente și să blochezi directori, contabili, juriști și inspectori chiar la începutul anului școlar nu demonstrează eficiență. Demonstrează un sistem condus prin presiune, improvizație și teamă.
Răspunderea trebuie individualizată: cine a greșit, prin ce act, cu ce sumă, prin încălcarea cărei norme și cu ce consecințe. Nu poți transforma toate inspectoratele și toate școlile în suspecți pentru a dilua gravitatea unor nereguli deja descoperite.
În lipsa transparenței asupra obiectivelor, criteriilor și rezultatelor acestor verificări, apare suspiciunea legitimă că mizeria nu este curățată, ci mutată dintr-un județ în altul și ascunsă sub un preș tot mai mare. Iar când un singur om poate genera haos și stres într-un sistem întreg, nu mai vorbim despre management, ci despre conducere prin presiune. Controlul nu trebuie să producă mai multă dezordine decât aceea pe care pretinde că o verifică.