Am vizitat recent fostul lagăr de concentrare de la Stutthof, aflat în apropiere de Gdańsk, în Polonia. Am mers acolo cu informațiile pe care le aveam din cărți, documentare și articole. Am plecat însă cu ceva ce nicio lecție și niciun manual nu pot transmite pe deplin, iar asta vă spun cu multă încredere: conștiința fizică a răului, ipostaza sa telurică.
Știm, da, că istoria este adesea predată în școli prin cifre, date și definiții. Vorbim despre Holocaust ca despre un eveniment istoric petrecut între 1941 și 1945, despre șase milioane de evrei uciși și despre alte milioane de victime ale persecuției naziste. Vorbim despre lagăre, despre deportări și despre genocid. Însă la Stutthof am înțeles că, dincolo de toate statisticile, Holocaustul a fost o tragedie formată din milioane de destine individuale.
Stutthof a fost înființat de naziști în septembrie 1939 și a devenit unul dintre locurile în care mii de oameni au fost exploatați, înfometați, umiliți și exterminați. Peste 100.000 de persoane au trecut prin acest sistem concentraționar, iar mai mult de 60.000 au murit aici. Prizonierii erau obligați la muncă forțată, supuși epidemiilor, violenței și, în ultimii ani ai războiului, gazării cu Zyklon B.
Există un moment pe care nu îl voi uita. Am privit o fotografie a unor deținuți și, pentru câteva secunde, am rămas blocat asupra unei fețe. Nu era o imagine celebră și nici o personalitate istorică. Era doar un om. Un om speriat. Un om care nu știa dacă va mai vedea ziua următoare. În acel moment, Holocaustul a încetat să mai fie o lecție de istorie și a devenit o experiență profund umană.
Eu cred că aceasta este cea mai mare provocare a educației contemporane: cum să îi facem pe elevi să înțeleagă că victimele nu au fost simple numere. Fiecare dintre ele avea o familie, vise, temeri, prieteni și planuri. În spatele fiecărui număr se afla o viață întreagă, oameni buni.
Vreau să înțelegem că predarea Holocaustului în școli nu este importantă doar pentru a cunoaște trecutul. Este importantă pentru a înțelege mecanismele prin care o societate poate ajunge să accepte răul. Să îl privească ca pe o normalitate. Holocaustul nu a început cu camerele de gazare. A început cu prejudecăți, cu stereotipuri, cu discursuri despre superioritate și inferioritate, cu excluderea unor oameni din comunitate și cu transformarea lor în țapi ispășitori.
Acesta este motivul pentru care Holocaustul trebuie studiat nu doar la istorie, ci și la educație civică, filosofie, sociologie sau consiliere școlară, după mine. El reprezintă una dintre cele mai puternice lecții despre efectele urii, ale intoleranței și ale indiferenței.
În ultimii ani, instituțiile dedicate memoriei Holocaustului au subliniat că educația reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de combatere a antisemitismului, a teoriilor conspiraționiste și a extremismului contemporan. Muzeele și memorialele Holocaustului nu cred că urmăresc doar conservarea trecutului, ci și formarea unor cetățeni capabili să recunoască manipularea, discriminarea și propaganda.
La Stutthof, cu neliniște, am înțeles și altceva. Timpul lucrează împotriva memoriei. Supraviețuitorii dispar treptat, iar mărturiile directe devin tot mai rare. Tocmai de aceea, fiecare obiect păstrat, fiecare fotografie și fiecare loc memorial capătă o valoare uriașă. Un supraviețuitor al lagărului afirma recent că „fiecare dovadă este vitală”, referindu-se la mii de pantofi ai victimelor descoperiți în apropierea fostului lagăr. Într-o perioadă în care negarea și distorsionarea Holocaustului continuă să existe, e important să știm că memoria devine o formă de responsabilitate.
Ca profesor, cred că avem obligația de a-i ajuta pe copii să privească dincolo de manual. Nu pentru a-i speria, ci pentru a-i face să înțeleagă cât de fragilă este civilizația atunci când empatia dispare. Holocaustul ne arată că oameni obișnuiți pot deveni complici ai răului și că instituții aparent normale pot fi transformate în instrumente ale crimei. Tocmai de aceea, educația despre Holocaust este, în esență, o educație despre demnitatea umană.
Când am părăsit Stutthof, nu am simțit furie. Nici măcar șoc. Am simțit o liniște apăsătoare. O liniște care te obligă să reflectezi. Printre barăcile reci, printre gardurile de sârmă și urmele crematoriului, am realizat că adevărata întrebare nu este ce s-a întâmplat acolo.
Adevărata întrebare este dacă noi, cei de astăzi, am învățat suficient din ceea ce s-a întâmplat.
Iar răspunsul la această întrebare depinde, în mare măsură, de felul în care alegem să predăm istoria generațiilor care vin după noi.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
