E vremea Sărbătorilor de Iarnă și, în mod clar, ar trebui să vorbim doar despre lucruri frumoase și să uităm de toate cele rele. Căci, o vorbă de prin cei bătrâni spune, parafrazând-o, că schimbarea domnilor e bucuria nebunilor celor mulți.
Și, ca să nu uităm, Mihai Eminescu scria, poate nu fără folos, într-un articol din ziarul „Timpul” că „vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de aceea atâtea ţipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de aceea atâtea schimbări de miniştri, de aceea atâtea falimente”.
Și totuși, acum câteva seri, când am aflat vestea că Demnitarul din Casa Școalelor lui Spiru Haret a demisionat, am spus de la bun început că este realmente un fake. Că nu se poate! Și apoi, treptat, vestea a primit confirmarea! Actul demisiei era real, indiferent de motivația invocată!
Sunt doar un cadru didactic, un slujitor al școlii românești de multe decenii și trebuie să spun că nici unul dintre predecesorii Demnitarului, cel puțin din perioada postdecembristă, nu a procedat vreodată așa și nu a lăsat în urmă atâtea discuții.
Sosit dintr-un centru universitar prestigios – Cluj-Napoca, ce mai dăduse doi miniștri, cu un background științific de calitate absolut evidentă, apărător declarat al educației în fața conspiraționismului și, respectiv, al unei Românii încadrate în lumea euroatlantică, Demnitarul a anunțat reforme, măsuri de care, desigur, educația românească avea nevoie – de exemplu, reforma curriculară. Astfel, nu se poate uita faptul că pus în fața atâtor luări de poziție, Demnitarul a decis menținerea istoriei ca disciplină de studiu la toate specializările și profilele învățământului liceal.
Dar, concomitent, nu a mai luat în considerare deschiderea și chiar încrederea ce i s-au arătat la început. Au urmat vorbe frumoase, de multe ori întoarse din condei, postări, rapoarte, mesaje, apariția la nenumărate posturi TV, radio, podcasturi, interviuri, etc. De multe ori m-am întrebat simplu – cum putea să transmită atâta informație, atâtea mesaje, cum puteau reține marea masă a colegilor de breaslă ideile transmise, care va fi fost finalitatea demersurilor Domniei Sale etc.?
Dar, de cele mai multe ori, cel puțin clar din vara anului ce stă să se sfârșească, mesajele transmise au avut că țintă corpul didactic din preuniversitar, cu idei „aparte” după care ne plângem, suntem vinovați de analfabetismul funcțional, abia de acum vom munci cât trebuie, căci până acum am muncit mai puțin decât media din UE, norma didactică este mai mică decât în UE și multe altele.
Lent și aproape pe nesimțite, totul s-a transformat într-un discurs repetat, cu accente critice și deseori dure la adresa cadrelor didactice. Rezultatul a fost afirmarea unei atitudini greu de definit față de profesori.
Și, sub cupola austerității, promovată oficial de cabinetul în exercițiu, primele măsuri nu au întârziat – mărirea normei didactice, ajustarea salariului, scăderea drastică a plății cu ora – în cel mai pur stil contabilicesc (educația a fost printre cele dintâi domenii supuse austerității, deși contribuția sa era redusă în cadrul deficitului bugetar) – chipurile s-ar fi pus serios sub semnul întrebării capacitatea de plată a salariilor/pensiilor/burselor/ajutoarelor sociale etc., dezorientarea corpului didactic cu unele metodologii – ex.: măsurile remediale în învățământul primar, apelul la delațiunea colegilor care fac altfel decât în ordinele/deciziile oficiale, temele pentru acasă, reducerea masivă a numărului de posturi ocupate și altele.
Pornind de la numeroase informații s-a afirmat des că multe dintre măsurile adoptate nu au avut la baza o analiză de tip critic a sistemului educațional la momentul respectiv, nu s-au raportat critic la ceea ce s-a întreprins anterior, nu a existat o reflecție așezată asupra problemelor de analizat/remediat și, chiar au fost utilizate date insuficiente ale cercetării de specialitate.
O idee absolut obsesivă în discursul ministerial a fost aceea că măsurile de austeritate în învățământ au luat sfârșit, iar salariile nu vor fi afectate.
Analiza de bilanț a Demnitarului are la baza cunoscutul raport QX, deși interesant, este realizat în termeni nu ușor de înțeles pentru profesorul obișnuit. Aceasta prezintă măsurile adoptate cu privire la educație, inclusiv în sistemul de învățământ preuniversitar.
Un punct interesant in analiza menționată se referă la aspectele transversale: „educația bazată pe dovezi”, „educația-știința ca domenii strategii, etc. În legătură cu subiectul măsurilor fiscal-bugetare se afirmă că au sprijinit introducerea de „reforme paradigmatice în domeniu” (sic?!). În același timp se punctează că reorganizarea rețelei școlare, dar, mai ales, creșterea normei didactice sunt „măsuri benefice” (sic?!) în educația românească.
Totodată, se menționează introducerea învățării remediale în învățământul primar (2 ore pe săptămână), schimbarea evaluării naționale la clasele a II-a și a IV-a, a VI-a, folosirea unui procent de 25% din timpul alocat fiecărei discipline pentru învățare remedială – măsură salutară, dar, cam greu de manageriat, reglementarea operațională a reformei învățământului tehnologic (și dual), reforma curriculară, prin flexibilizarea structurii programei și prin focalizarea pe competențe, inclusiv realizarea de standarde de evaluare și notare (la toate nivelurile în preuniversitar), necesitatea reconceptualizării „olimpiadelor”.
Suntem de părere că în pragul anului 2026 școala românească traversează o perioadă evidentă de criză de încredere. Evident, că Demnitarul care a ocupat portofoliul educației timp de un an a dorit să întreprindă măsuri de ameliorare clară a sistemului național de educație, dar s-a făcut puțin înțeles de o mare parte din profesori și chiar de părinți, fiind contestat puternic de către sindicate.
La plecarea Domniei Sale dosarele de rezolvat sunt numeroase și chiar dificile – programa pentru limba română la clasa a IX-a – discuțiile, comentariile și ecourile continuă, concursurile de directori, continuarea aplicării noilor planuri-cadru la liceu, doar ca să amintim câteva.
Dincolo de toate punctele slabe și tari ale învățământului românesc în etapa actuală, cel puțin la nivelul preuniversitarului, există întrebări rămase poate chiar și fără răspuns (autorul le formulează fără a dori să supere sau să vizeze pe cineva):
– Cât de mult a cunoscut realmente Demnitarul educația la nivelul preuniversitarului?
– Cum credeți că a înțeles Domnia Sa că se poate lucra la clasă interdisciplinar, transversal sau cross-curricular, atât timp cât formarea inițială este practic încremenită de ani?
– A înțeles Domnia Sa cât de mult trebuie să lucrează un profesor pentru 20 de ore (tot ce înseamnă pregătirea unei lecții, demersul didactic propriu-zis, evaluarea testelor, etc)?
– Cât a realizat Domnia Sa că, mai ales, creșterea obligației de catedră poate afecta calitatea și substanța actului managerial propriu-zis în cazul directorilor unităților de învățământ și, respectiv, activitatea inspectorilor școlari (activitatea de îndrumare și control, inspecțiile de specialitate (grade didactice, etc)?
Sigur, putem să sperăm că lucrurile vor merge mai bine! Măcar să sperăm!
_________
PS. Semnatarul rândurilor de mai sus este doar acela care „de 45 ani nu a făcut nimic în educația în domeniul istoriei” (vorba unei onorabile colege) și care a fost boicotat și izolat în discuțiile unui grup de lucru pe programe.
Despre autor:
Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Mihai Peticilă
Redacția
Matei Pop
