“La început de an școlar sunt martora a zeci de stiluri de adaptare a copiilor înapoi la școală sau în primele zile de grădiniță. Copiii pot fi anxioși, nesiguri, temători, vehemenți, timizi, plângăcioși, furioși, neîncrezători”, scrie Oana Moraru, pedagog și fondator de școală privată.
Într-un text despre “nevoia părinților de a eticheta rațional stările emoționale ale copiilor”, Oana Moraru subliniază următoarele: “‘De ce plângi, mami? Nu mi-ai promis? Nu am vorbit acasă? Ce s-a întâmplat?’ – sunt întrebări care îl invită pe cel mic să își ia în tragic trăirea, să o îngroașe, să o aducă în existență ca pe ceva real, periculos, existent ca atare și predispus oricând să atace”.
Textul Oanei Moraru, publicat pe contul său de Facebook:
“Despre nevoia părinților de a eticheta rațional stările emoționale ale copiilor…
La început de an școlar sunt martora a zeci de stiluri de adaptare a copiilor înapoi la școală sau în primele zile de grădiniță. Copiii pot fi anxioși, nesiguri, temători, vehemenți, timizi, plângăcioși, furioși, neîncrezători etc.
Înainte de a intra propriu-zis în spațiul școlilor, mai toată povara emoțiilor inconfortabile e purtată de mama sau de tata. Amândoi – oameni grăbiți, cu servicu, care sigur nu ar prefera să plece spre birou storși de energia luptelor de despărțire.
În încercarea de a calma furtuni emoționale de tot felul, adultul se străduiește adesea să afle cauza lor exactă și să pună pe ‘borcanul’ cu senzații o etichetă clară: ‘plânge că nu are prieteni’, ‘plânge că nu vrea să doarmă acolo’, ‘plânge că e programul prea lung’, ‘plânge că la masă… nu-știu-ce’, ‘plânge că îl enervează un coleg’, ‘nu știu de ce plânge’…
Pentru mintea adultului, o explicație, o raționalizare a emoției este un fel de a aranja ordine în haos. Și un mod artificial de a o calma.
Copiii, însă, nu simt această nevoie. Explicarea cauzei și puterea ei în cuvinte, crearea unei povești care să justifice ‘de ce mă simt așa’ accentuează adesea anxietatea, rezistența copilului la schimbare.
Tumultul emoțional în fața schimbării este declanșarea naturală a unei chimii cu intensități adesea moștenite dintr-o generație în alta. Stările proaste răsar în conștiința copilului în mod natural și nu cer neapărat explicații și etichetări. Ele pot exista ca atare, pot fi primite cu prezență din partea adultului fără să se repeadă neapărat în a-și justifica ‘de ce-ul’ trăirii.
A trăi lângă copilul tău o emoție pentru ceea ce este, firesc, în ascultare și prezență, fără să o definești, este un mod de a o face să treacă mai ușor. Și un mod de a nu crea teamă în plus pentru ce nu se simte neapărat confortabil. Anxietățile de separare, de acomodare sunt uneori ca trecerea unui nor pe cer. Sunt ceea ce sunt, pot fi primite din tot sufletul fără urgența explicării lor.
Abia după ce atârni și o poveste de o emoție la despărțire – doar din senzația falsă a adultului că va controla astfel situația – abia atunci starea respectivă devine o entitate puternică, adevărată, cu putere de propagare și a doua zi.
‘De ce plângi, mami? Nu mi-ai promis? Nu am vorbit acasă? Ce s-a întâmplat?’ – sunt întrebări care îl invită pe cel mic să își ia în tragic trăirea, să o îngroașe, să o aducă în existență ca pe ceva real, periculos, existent ca atare și predispus oricând să atace.
Sunt o mulțime de adulți printre noi (persoanele care citesc se exclud, desigur!) care își justifică la nesfârșit tristețile, anxietățile – cu o poveste clară, cu o explicație ‘obiectivă’. Pentru că ne place să avem dreptate și pentru că iubim să repetăm stările pe care creierul le percepe ca familiare, am ajuns să etichetăm tot ce simțim, să dăm greutate dublă ‘norilor’ de moment, să îi facem, prin explicații și supraraționalizări, să se întoarcă – până devin parte din caracterul și personalitatea noastră.
Mulți copii se cred triști pentru că au fost prea des întrebați ‘de ce sunt triști?’. Mulți se cred timizi pentru că și-au auzit prea adesea părinții oftând sau reexplicând de ce ‘copilul meu este așa.’
Dincolo de necesarul exercițiu de a fi conștienți de ce se întâmplă în sufletul nostru, sunt multe momente în care o emoție – ca cea naturală și simplă de la despărțire – este ceea ce este și o poți întâmpina nu prin cuvinte, ci prin oglindirea ei în prezență, acceptare și seninătatea încrederii că toate sunt omenești și toate trec.
Curaj tuturor părinților! Întăriți-vă perspectiva din care priviți despărțirea și curățați-vă propriile povești din trecut. Toate atârnă tare de ea, ca o coadă grea și zornăitoare degeaba!“
Diana Ghimiși
Ș.L.
Mihai Peticilă
