La 30 mai 1946, Secția I a Curții Marțiale a Corpului II Armată, a judecat procesul intentat lui Eugen Ionescu. Ionescu a fost condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 1116/1946, la 5 ani închisoare corecțională pentru ofensă adusă Armatei, 6 ani închisoare corecțională pentru ofensa națiunii și 5 ani interdicție corecțională. După 17 ani, la 19 septembrie 1963, Tribunalul Suprem, în dosarul nr. 257, prin Decizia nr. 253 a Colegiului militar din cadrul acestuia, a decis achitarea lui Eugen Ionescu.
La originea acestei aberații judiciare a stat un articol, astăzi uitat, semnat și trimis de la Paris de Eugen Ionescu sub titlul „Scrisori din Franța. Fragmente dintr-un jurnal intim” și publicat la 3 martie 1946 în „Viața Românească” (nr. 3). Mizele și detenta etică a articolului, scris la Paris la 19 martie 1945, le vom regăsi într-o scrisoare a aceluiași adresată, câteva luni mai târziu, în 19 septembrie, lui Tudor Vianu, în care viitorul celebru dramaturg făcea o critică necruțătoare membrilor asociației Criterion, deveniți fasciști sub influența „odiosului defunct” Nae Ionescu: Mircea Eliade „un mare vinovat”, Emil Cioran [care] „admite că a greșit”, „buhăitul” Mircea Vulcănescu, „afectatul, ipocritul” Constantin Noica, „grandilocventul” Dan Botta și alți intelectuali ai generației sale.
O generație „fudulă, prinsă de stupiditate și nebunie”. Pentru o parte a lecturii românești de azi, textul unui tânăr democrat din 1945 poate părea – amintind de Geo Bogza (arestat în aprilie 1937 pentru „trafic de publicații obscene” pentru volumul „Poemul invectivă” publicat în 1934, apărat în instanță de nimeni altul decât de Mihail Sebastian, acel Sebastian) sau Tudor Arghezi (internat de administrația antonesciană în 1943 în lagărul de la Tg. Jiu pentru celebrul pamflet antinazist „Baroane”) – unul comunist, pur și simplu.
În realitate, rândurile lui sunt ale unui om de stânga. Unele cu accente iacobine, alături de portrete în tușe groase, amintind de rechizitoriul suprarealist și caustic al lui Hieronymus Bosch. Explicabile, de altfel, în contextul imediat postbelic al dezbaterilor din Franța, marcate de tragedia colaboraționismului și – evident – a problemei fascismului românesc.
Citește pe G4Media.ro analiza semnată de Mihai Demetriade și Radu Ioanid
Alexa Stănescu
Ștefan Lefter
Redacția
Raluca Pantazi
1 comment
Tulburător! Omul acesta simțea și el enorm si vedea monstruos. E foarte, FOARTE actuala scrierea (alți actori, aceeași scenă). Mai sunt scriitori care in zilele noastre scriu in tușe groase și scriu bine. Sunt nevoiți să îngroașe tușele, că românii au tot devenit nesimțitori și procesul nu e terminat; doar zgâlțâindu-i obții o reacție cât de ștearsă. Găsesc aceste tușe groase ca un strigăt de TREZIRE, de ajutor…
Dacă ar fi să scutur toate emoțiile care rămân în urma citirii acestor patru pagini ar rămâne PATRIOTISMUL față cu naționalismul. PATRIOT versus naționalist.
E 1Mai, să ne bucurăm că putem munci chiar doar cu gândul, prin a pune rațiunea la treabă și a lăsa mult în urmă instinctele mizerabile descrise aici.
Cinste oamenilor care muncesc cu onoare și creier, ca doamna judecător din recenta victorie a doamnei jurnalist Șercan!