Rezultatele PISA 2025 referitoare la competențele elevilor, publicate astăzi, rezultate ce semnalează că „52% dintre elevii români nu ating nivelul de bază la matematică, 48% nu îl ating la lectură”, reprezintă „nu o surpriză, ci un verdict”, afirmă Federația Națională a Părinților – Edupart într-o poziție transmisă după publicarea acestor date de către OCDE. În punctul său de vedere, organizația apreciază că aceste cifre descriu „un eșec al adulților care au construit, administrat și apărat acest sistem”.
Edupart formulează, în aceste condiții, 5 cereri de intervenție din partea autorităților, ce vizează un plan „cu obiective numerice” de reducere a analfabetismului funcționar, auditarea curriculumului și schimbarea evaluării, așa încât aceasta să „verifice sistematic capacitatea copilului de a utiliza cunoștințele”.
Cererile Federației Naționale a Părinților – Edupart:
- „Un plan național de reducere a analfabetismului funcțional, cu obiective numerice, termene, responsabili și raportare publică anuală, inclusiv la nivel de județ.
- Auditarea reală a curriculumului, a numărului de discipline și a conținuturilor, pornind de la întrebarea „ce trebuie să știe să facă un copil?”, nu de la „ce mai putem introduce în programă?”.
- Schimbarea evaluării, astfel încât școala să verifice sistematic capacitatea copilului de a utiliza cunoștințele, nu doar capacitatea de a le reproduce.
- Responsabilitate managerială măsurabilă pentru Minister, inspectorate și conducerile unităților de învățământ — nu sancțiuni arbitrare, ci indicatori publici, progres măsurabil și intervenție obligatorie acolo unde rezultatele rămân cronice.
- Participarea reală a părinților la decizie. Atunci când organizațiile reprezentative formulează observații oficiale, ministerul trebuie să arate transparent ce a preluat, ce a respins și de ce. Consultarea nu mai poate însemna simpla bifare a unei obligații procedurale.
Potrivit organizației, „dacă aproape jumătate dintre copiii unei țări nu ating nivelul de bază la competențe fundamentale, aceasta nu mai este o problemă tehnică a Ministerului Educației, ci o urgență națională. Iar dacă analfabetismul funcțional este deja tratat ca risc pentru securitatea națională, a continua cu aceleași mecanisme administrative, aceleași reflexe și aceeași viteză de reformă devine imposibil de justificat, cu atât mai mult cu cât Daniel David însuși afirmă astăzi explicit că măsurile adoptate până în 2025 nu au reușit să reducă analfabetismul funcțional și că este necesară o schimbare de paradigmă. Atunci întrebarea noastră către statul român este foarte simplă: ce anume mai așteptăm? (…)”
Și tot Edupart afirmă că o parte din responsabilitate revine inspectoratelor școlare:
- „Nu putem pune însă întreaga responsabilitate la București. Inspectoratele școlare și structurile teritoriale ale sistemului trebuie să înceteze a mai fi percepute predominant ca mecanisme de transmitere a ordinelor, de verificare birocratică și de administrare a procedurilor, pentru că rolul lor ar trebui măsurat printr-o întrebare mult mai simplă: copiii din județul dumneavoastră învață mai bine sau nu?”
Comunicatul Federației Părinților – Edupart, integral:
„PISA 2025: Statul român nu mai are dreptul să spună că nu știa
Poziția Federației Naționale a Părinților – Edupart
Rezultatele PISA 2025 nu sunt o surpriză, ci un verdict. 52% dintre elevii români nu ating nivelul de bază la matematică, 48% nu îl ating la lectură, 46% la științe, iar la rezolvarea computațională a problemelor procentul urcă la 57%. România se situează sub media OECD în toate aceste domenii, cu o scădere semnificativă statistic la lectură și cu o stagnare la matematică și științe, adică o stagnare la un nivel deja foarte scăzut. Iar diferența de performanță dintre copiii avantajați și cei dezavantajați socioeconomic ajunge, la științe, la 122 de puncte, față de 85 la nivelul OECD.
Aceste cifre nu descriu un eșec al copiilor, ci un eșec al adulților care au construit, administrat și apărat acest sistem. De ani de zile ni se spune că educația este „prioritate națională”; astăzi vedem rezultatul concret al acestei priorități declarative.
În România putem avea copii care știu formule, definiții și algoritmi, care obțin rezultate rezonabile atunci când sunt testați în logica programei școlare, dar care întâmpină dificultăți majore în momentul în care trebuie să folosească ceea ce au învățat pentru a rezolva o situație din viața reală. Chiar comparația dintre TIMSS și PISA ridică această problemă: la TIMSS 2023 România a obținut 496 de puncte la matematică, în timp ce PISA 2025 indică 419 puncte și 52% dintre elevi sub nivelul de bază. Cele două evaluări nu sunt identice și nu trebuie comparate mecanic, însă diferența dintre ele susține o întrebare pe care sistemul românesc nu mai are voie să o evite: ce folos are o școală care reușește să transmită informație, dacă prea mulți copii nu reușesc să utilizeze acea informație?
A ne invita nu înseamnă a ne asculta
Federația Națională a Părinților trebuie să spună astăzi un lucru pe care probabil multora nu le va plăcea să îl audă. În ultimii doi ani, vocea părinților a început, într-adevăr, să fie auzită mai mult: suntem invitați la minister, chemați la dezbateri, participăm la comisii, conferințe și mese rotunde, ni se solicită puncte de vedere, ni se oferă un loc în sală. Este, fără îndoială, un progres față de anii în care părinții erau aproape complet ignorați.
Dar să nu confundăm lucrurile. A ne invita nu înseamnă a ne asculta, a ne cere un punct de vedere și a continua apoi exact ca înainte nu este dialog, iar a organiza o consultare fără ca opiniile exprimate să producă vreo consecință vizibilă în politica publică nu este participare reală. Este, în cel mai bun caz, consultare formală; în cel mai rău caz, decor democratic.
Părinții sunt cei care văd în fiecare zi efectele deciziilor luate de sistem: copilul obosit de prea multe ore, curricula încărcată, materia predată pentru test și uitată după test, nevoia de meditații, diferențele uriașe dintre școli, lipsa profesorilor în anumite comunități, clasele supraaglomerate în unele locuri și fragmentate artificial în altele, manualele care nu ajung la timp, schimbările succesive ale regulilor și experimentele făcute generație după generație. Și tot părinților li se spune mereu că mai trebuie răbdare. Nu. După aceste rezultate, răbdarea nu mai poate fi politică publică.
Ministerul Educației nu poate continua să administreze eșecul
Nu mai este suficient ca Ministerul Educației să publice rezultate PISA, să organizeze un eveniment, să invite experți, să formeze un panel și apoi să treacă la următorul subiect de pe agenda publică. Ministerul însuși anunță că rezultatele PISA 2025 trebuie folosite pentru fundamentarea politicilor de predare, învățare și evaluare — exact aici trebuie să înceapă responsabilitatea.
Dacă aproape jumătate dintre copiii unei țări nu ating nivelul de bază la competențe fundamentale, aceasta nu mai este o problemă tehnică a Ministerului Educației, ci o urgență națională. Iar dacă analfabetismul funcțional este deja tratat ca risc pentru securitatea națională, a continua cu aceleași mecanisme administrative, aceleași reflexe și aceeași viteză de reformă devine imposibil de justificat, cu atât mai mult cu cât Daniel David însuși afirmă astăzi explicit că măsurile adoptate până în 2025 nu au reușit să reducă analfabetismul funcțional și că este necesară o schimbare de paradigmă.
Atunci întrebarea noastră către statul român este foarte simplă: ce anume mai așteptăm? Încă un PISA, încă o generație, încă patru ani, încă un ministru, încă o strategie, încă o reformă începută și abandonată de următorul guvern? Copiii care astăzi au 15 ani nu vor mai avea 15 ani atunci când statul român va decide, în sfârșit, să se reformeze.
Inspectoratele trebuie și ele să răspundă
Nu putem pune însă întreaga responsabilitate la București. Inspectoratele școlare și structurile teritoriale ale sistemului trebuie să înceteze a mai fi percepute predominant ca mecanisme de transmitere a ordinelor, de verificare birocratică și de administrare a procedurilor, pentru că rolul lor ar trebui măsurat printr-o întrebare mult mai simplă: copiii din județul dumneavoastră învață mai bine sau nu?
Unde sunt datele, unde sunt intervențiile pentru școlile care rămân în urmă, unde sunt obiectivele județene de reducere a analfabetismului funcțional și unde este răspunderea managerială atunci când, ani la rând, aceleași comunități produc aceleași rezultate? În orice organizație serioasă, când indicatorii esențiali se deteriorează, managementul răspunde. În educația românească avem prea des rezultate fără răspundere.
Educația nu mai poate fi decor electoral
Responsabilitatea nu aparține unui singur ministru și nici unui singur partid. PISA 2025 măsoară efectul cumulat al unor politici construite în ani, iar datele au fost colectate în mai–iunie 2025, așa că ar fi incorect să atribuim rezultatul exclusiv actualei conduceri a Ministerului sau unui singur guvern.
Tocmai de aceea verdictul este mai grav: vorbim despre un eșec instituțional acumulat, guverne după guverne, miniștri după miniștri, majorități parlamentare diferite și strategii după strategii. Toți au declarat educația prioritate, iar copiii ne arată astăzi ce valoare au avut aceste declarații. Nu mai vrem să auzim, în fiecare campanie electorală, că „educația este cheia viitorului”, pentru ca între două campanii să vedem cum problemele fundamentale sunt împinse din nou la marginea agendei, în favoarea subiectelor facile, spectaculoase sau convenabile politic. Un stat care discută mai intens despre forma școlii decât despre ceea ce copilul este capabil să facă după zece ani petrecuți în acea școală și-a pierdut busola.
Copiii nu sunt problema, profesorii nu sunt dușmanul – sistemul este problema
Aici suntem de acord cu concluzia exprimată de profesorul Daniel David: nu există motive să credem că elevii români ar avea capacități intelectuale inferioare celor din alte state și nici că profesorii români ar fi, în ansamblu, incapabili să predea. Atunci să avem curajul să spunem lucrurilor pe nume: arhitectura sistemului nu funcționează suficient de bine.
Nu copilul trebuie „reparat” și nu putem cere familiei să compenseze permanent, prin meditații, ceea ce școala nu reușește să producă. Nu putem transforma profesorul într-un funcționar sufocat de raportări și apoi să-i cerem creativitate pedagogică, după cum nu putem încărca programele cu tot mai multe informații și discipline, pentru ca apoi să fim surprinși că un copil învață pentru teză și uită pentru viață. Nu putem vorbi despre egalitate de șanse atâta vreme cât originea socioeconomică explică în România o parte mult mai mare a diferențelor de performanță decât media OECD. Și, mai ales, nu putem continua să schimbăm bucăți din sistem fără să stabilim foarte clar ce vrem să obținem la finalul celor 12 ani de școală.
Nu mai cerem încă o dezbatere. Cerem decizii.
Federația Națională a Părinților solicită:
- Un plan național de reducere a analfabetismului funcțional, cu obiective numerice, termene, responsabili și raportare publică anuală, inclusiv la nivel de județ.
- Auditarea reală a curriculumului, a numărului de discipline și a conținuturilor, pornind de la întrebarea „ce trebuie să știe să facă un copil?”, nu de la „ce mai putem introduce în programă?”.
- Schimbarea evaluării, astfel încât școala să verifice sistematic capacitatea copilului de a utiliza cunoștințele, nu doar capacitatea de a le reproduce.
- Responsabilitate managerială măsurabilă pentru Minister, inspectorate și conducerile unităților de învățământ — nu sancțiuni arbitrare, ci indicatori publici, progres măsurabil și intervenție obligatorie acolo unde rezultatele rămân cronice.
- Participarea reală a părinților la decizie. Atunci când organizațiile reprezentative formulează observații oficiale, ministerul trebuie să arate transparent ce a preluat, ce a respins și de ce. Consultarea nu mai poate însemna simpla bifare a unei obligații procedurale.
Pentru că există o diferență enormă între a auzi și a asculta. În ultimii doi ani, părinții au început să fie auziți; de astăzi înainte, cerem să fim și ascultați.
Iar dacă rezultatele PISA 2025 nu sunt suficiente pentru ca Președinția, Parlamentul, Guvernul, Ministerul Educației, inspectoratele și întreaga administrație educațională să trateze educația cu caracterul de urgență pe care cifrele îl reclamă, atunci trebuie să spunem lucrurilor pe nume: problema României nu mai este că nu știe ce nu funcționează, ci că știe de ani de zile și continuă să accepte. Iar această acceptare are un preț, pe care îl plătesc copiii noștri.”
