Ne mai jucăm mult de-a autonomia universitară? – Daniel Funeriu

1.395 de vizualizări
Daniel Funeriu
Daniel Funeriu / Foto: Facebook.com
Reflexul universităților este să ceară „autonomie universitară” – garantată de Constituție – pe când statul, ca principal finanțator, dorește, istoric, să le reglementeze cât mai în detaliu funcționarea. În esență statul, reglementând, spune universităților: „pe banii mei faceți ce vreau eu, nu ce vreți voi” dar, fiind slab, în realitate statul nu reușește acest lucru. Tristul rezultat este un joc de-a șoarecele și pisica: statul se preface că finanțează, universitățile se prefac că livrează calitate. În final, punându-și numele pe diplome, statul-reglementator recunoaște lipsa de încredere în universități, pe care o maschează prin proceduri birocratice justificatoare savant numite „acreditări” și „controlul calității”, în realitate niște hârtii menite a ascunde pe alții răspunderea guvernamentală pentru ceea ce nu funcționează. Da, există oaze de performanță în unele universități, dar asta este excepția, nu regula.

Cum poate fi rezolvat definitiv acest conflict între stat – care să devină un apărător real al calității învățământului superior – și universități, ca furnizor al acestei calități? Cum ar trebui să arate legea care reglementează învățământul superior? De ce eșuează „România Educată” în a da o soluție clară la această tensiune istorică?

Soluția, pentru a rezolva acest conflict, este simplă: universitățile ar trebui lăsate să funcționeze conform legii fundațiilor, iar finanțarea să fie acordată viitorilor studenți, sub formă de grant de studii obținut în urma unor clasamente naționale pe domenii. Studenții care obțin acest grant pot să opteze pentru universitatea pe care doresc să o urmeze, în limita capacității de școlarizare a acesteia. Statul ar trebui să acorde anual un număr de granturi de studii de două treimi din numărul celor care obțin bacalaureatul în acel an, defalcat pe specializări, astfel încât să se asigure că se instituie o minimă concurență. Diplomele universitare trebuie, în opinia mea, să rămână încă monopol de stat.

Ce ar rezolva un astfel de sistem? În primul și cel mai important rând am ieși din ipocrizia conform căreia „statul are obligația de a finanța universități”. Nu! Statul nu are nicio obligație față de universități, statul are obligație față de studenți. Finanțându-i direct pe studenți, care aleg, ei înșiși universitatea, avem în sfârșit un flux financiar sănătos, previzibil și concurențial. Mai mult:

  1. ar institui o reală competiție între universități, inclusiv o concurență reală între universitățile de stat și cele private: statul, forțând universitățile să lupte pentru studenți, precum și pentru finanțări din alte surse decât sursele publice. În acest mod universitățile ar fi obligate să se integreze „pe bune” în sistemul economic;
  2. fondurile publice obținute de universități, constituite exclusiv prin atragerea studenților câștigători ai granturilor și pentru alt tip de proiecte (de dezvoltare instituțională, de cercetare), sunt bani meritați, munciți, nu alocați din pix de ministru. Ei, fiind ai studenților, nu ai statului, universitatea are toate justificările necesare pentru a cere o adevărată autonomie;
  3. introducând o adevărată competiție a studenților pentru granturile de studii, ar forța liceele să pregătească pentru concursul de intrare la universitate, deci implicit o concurență a liceelor între ele, care nu poate să fie decât benefică;
  4. ar institui concurența universităților pentru profesori;
  5. s-ar introduce răspunderea publică a statului, prin guvern, pentru domeniile finanțate. Nimeni nu interzice universităților să accepte cu plată studenți la domenii de studii pe care statul nu consideră important să le finanțeze;
  6. ar încuraja fuziunea universităților mici, din provincie, cu cele mai puternice, cele mici continuând să școlarizeze, dar sub tutela calității garantate de o universitate majoră.

De ce nu am aplicat acest sistem în Legea 1/2011? Nu sunt ipocrit să spun asta acum, dar când am avut puterea să o fac, nu am făcut-o? Am considerat că în acel moment universitățile nu erau pregătite pentru o asemenea schimbare. Majoritatea intraseră în anii 90 pe mâinile unor vătafi care le erau rectori, nu se vorbea deloc despre etica universitară, plagiatele erau la ordinea zilei, fabricile de diplome aveau sute de mii de studenți care nu văzuseră niciun profesor la față, în sala de curs sau laborator, pe scurt haosul întreținut de stat era în floare. Am început curățenia în toamna lui 2011 când, aplicând Legea 1/2011, am clasificat universitățile. A rezultat un număr de 12 universități „de top” cărora intenționam să le acord, prin mecanismul de mai sus, o adevărată autonomie universitară odată cu intrarea în mandat a primilor rectori aleși democratic, de întreaga comunitate academică. Îmi sunt martori cei câțiva rectori cărora le-am împărtășit ideea și cu care începusem să discut fezabilitatea ei.

În concluzie: termenul constituțional generos de „autonomie universitară” în loc să fie aplicat cu bună-credință este pervertit în funcție de interesele fiecăruia:

  • universitățile de stat spun obsesiv că „autonomie universitară” înseamnă „fac ce vreau eu pe banii statului”.
  • Universitățile private spun că „autonomie universitară” înseamnă „dau diplome, care poartă ștampila statului român, fără număr și în condiții de calitate dubioase”, iar
  • statul, incapabil, se preface că finanțează și că reglementează.

Dacă, în loc să avem oameni care pălăvrăgesc despre „autonomie universitară” în funcție de interese cu geometrie variabilă am avea oameni cu lecturi fundamentale în domeniu, discuția despre autonomie universitară ar fi despre alegerea rolului statului între a fi un stat-reglementator sau un stat-evaluator.

Este teza mea că „autonomie universitară” trebuie să însemne două lucruri: libertate academică totală și libertate organizațională totală pe banii obținuți de universitate, exercitarea acestor libertăți fiind evaluată de beneficiari (studenții, prin alegerile pe care le fac) și stat, prin ștampila pusă pe diplome. Nimeni, nicio ideologie sau interes al cuiva -Guvern, Biserică, Parlament – nu are a se amesteca în ceea ce predau sau cercetează universitățile. Banii universităților, odată obținuți meritat, le dau dreptul acestora să se organizeze cum doresc: să acorde salarii mari anumitor profesori dacă doresc, să dezvolte anumite specializări, să investească în infrastructură și, cel mai important, le-ar forța să își optimizeze structura administrativă pentru a nu risipi resursele.

Schița unei legi a învățământului superior ar trebui să arate așa:  

Art. 1. Universitățile de stat, cele private și cele confesionale funcționează potrivit legii fundațiilor. Ele sunt libere să își stabilească structura de personal și organele de conducere conform procedurilor interne.

Art. 2. Statul, prin ministerul însărcinat cu educația, se constituie în fondator al universităților de stat existente la data intrării în vigoare a prezentei legi. Patrimoniul fiecărei universități, de stat, private sau confesionale, aparține acesteia. Dreptul de înstrăinare poate fi acordat universităților de stat doar prin hotărâre a guvernului.

Art. 3. Universitățile private vor avea ca fondator o fundație.

Art. 4. Guvernul acordă anual un număr de granturi de studii egal cu două treimi din numărul elevilor care obțin bacalaureatul în prima sesiune a anului respectiv. Numărul granturilor de studii se stabilește prin hotărâre a guvernului care decide alocarea pe domenii a granturilor.

Art. 5. Granturile de studii se acordă, în urma întocmirii unor clasamente naționale anuale, pe domenii. Pot participa la concurs cei care au promovat cu succes examenul de bacalaureat. Studenții care, pe timpul parcursului universitar, nu ating standardele de exigență pentru promovarea examenelor pierd grantul de studiu, conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului, fără ca universitatea să piardă suma aferentă grantului.

Art. 6. Clasamentele naționale pe domenii se organizează conform unui ordin al ministrului însărcinat cu educația. Studenții, în funcție de clasamentul lor, pot alege universitatea publică sau privată la care se vor înscrie, grantul urmând a fi încasat de universitate, conform principiului „grantul urmează studentul”.

Art. 7. Universitățile au dreptul de a școlariza un număr de studenți cel mult egal cu capacitatea de școlarizare aferentă fiecărui domeniu, stabilit de o agenție însărcinată cu controlul calității, reglementată prin hotărâre a guvernului.

Art. 8. Diplomele universitare și condițiile de acordare ale acestora se stabilesc prin hotărâre a guvernului. Diplomele universitare sunt monopol de stat. Ministerul însărcinat cu educația are obligația, în condiții stabilite prin ordin al ministrului, să stabilească modalități de control asupra modului în care sunt examinați studenții în vederea obținerii diplomelor.

Art. 9. Titlurile de doctor se acordă, după susținerea cu succes în cadrul universității, în urma verificării centralizate a lucrării de doctorat de către o comisie stabilită prin ordin al ministrului educației. Această comisie verifică obligatoriu și abaterile de la etica universitară, precum frauda la examenele din sânul universităților, existența plagiatului, frauda rezultată în urma fabricării rezultatelor sau însușirea datelor unui terț cu scopul de a le prezenta ca fiind producție intelectuală proprie.

Art. 10. În urma constatărilor făcute de comisia de la Art. 9, ministrul însărcinat cu educația are obligația de a sesiza organele de cercetare penală. Abaterile de la etică aferente Art. 9 se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Desigur, o serie de detalii tehnice trebuie discutate „cu creionul în mână” și, fără îndoială, sunt lucruri care trebuie puse la punct. Dar, atunci când reglementăm un domeniu, avem obligația să pornim cu idei clare despre fundamentele acelui domeniu, iar în domeniul universitar conceptului de autonomie i se subsumează toate soluțiile legislative. Altminteri e ca și cum am discuta despre cum aranjăm mobila într-o casă despre ale cărei fundații și ziduri nu avem habar. Să spună cineva decidenților politici că o lege nu este doar o optimizare a unor reglementări pentru un ipotetic „mai bine”. Este, mai ales, un cadru de îndrumare dat societății, care să schimbe comportamente și reflexe sociale. Or aici este impardonabilul și – probabil – iremediabilul eșec al „României Educate”: după 8 ani nu a produs nicio clarificare fundamentală, ba chiar a introdus confuzii care nu pot să ducă la nimic solid.

PS: văd că se vorbește despre posibilitatea universităților de a înființa licee. E o propunere surprinzătoare, în afara misiunii consacrate pentru universități, dar nu neapărat rea în condițiile actuale. Dacă tot se dorește mers pe această cale, atunci să obligăm universitățile să „înfieze” școli și licee rurale. Și, dacă tot se desființează inspectoratele, de ce să nu dăm universităților rolul inspectoratelor?

__________

Despre autor:

Daniel Funeriu a fost ministru al Educației în 2009-2012, perioadă în care a implementat o nouă lege a educației, bazată pe Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru educaţie condus de Mircea Miclea (Legea educației nr. 1/2011, în vigoare și în prezent, dar modificată masiv de toate partidele care s-au succedat la putere). A fost consilier prezidențial în domeniul educație și europarlamentar. În prezent, face parte din corpul de experți al Comisiei Europene care asistă Guvernul Republicii Moldova în eforturile de a implementa Acordul de Asociere UE – Republica Moldova. Chimist cu doctoratul obținut la Universitatea din Strasbourg sub îndrumarea laureatului Nobel Jean-Marie Lehn, Daniel Funeriu a fost cercetător în Japonia și SUA, înainte de a reveni în țară.


3 comentarii
  1. „România Educată” nu are nevoie de continuarea SIMULĂRII „asigurării calității educatiei” în școli și universități, conform Proiectelor de lege privind învățământul preuniversitar și cel superior.
    Deși aceste proiecte abrogă, în fine, oficial Legea 87-2006 (de aprobare a OUG 75-2005 privind asigurarea calității educației) – eveniment mult dorit și așteptat timp de 17 ani! – ele mențin în 2022, prin multe prevederi, PRACTICILE SIMULATOARE contra-productive introduse în 2005. Deci avem de-a face acum și cu o SIMULARE a … schimbării!

    La reuniunile miniștrilor Educației din statele membre ale E16 (anterioare anului 2005, inclusiv cea din Berlin în 2003) – aceștia s-au referit la necesitatea adoptării și implementării – doar în universități – a unor modele de bază ale asigurării / managementului calității, bine cunoscute și implementate în cadrul mediului de afaceri (modelele PDCA, ISO 9001, EFQM, etc. – toate reprezentând, doar pentru cunoscători, „cicluri virtuoase” generatoare de progres general în ceea ce privește calitatea organizațiilor/ proceselor/ produselor/ serviciilor, etc. implicate, prin participarea lor conștientă, motivată și responsabilă).

    Dar această recomandare a fost respinsă a priori de autorii OUG 75-2005 care, prin aceasta, au introdus de fapt un amplu și contraproductiv ciclu vicios – generator de regres, birocrație și mari costuri inutile, fără să se obțină calitatea mult dorită a educatiei, după cum demonstrează numeroasele contra-performanțe ale educației românești obținute în 17 ani de aplicare a OUG 75-2005…In plus, contrar recomandării miniștrilor Educației din statele membre ale E16, ei au ținut să implice și învățământul preuniversitar din România în așa zisa lor „asigurare a calității educației”, situație ne mai întâlnită, nici până astăzi, în alte state… !!!

    Interesele autorilor OUG 75-2005 (toți fără competențe, calificări și certificări în domeniul Managementului/ asigurării calității) au fost de fapt cu totul altele decât cele ale miniștrilor Educației din statele membre ale E16: sub pretextul unor pretinse cerințe ale Comisiei Europene (deși România a aderat abia în 2007 și deși educația nu face parte din Acquis-ul comunitar!) și declarând în mod pseudo-științific „modelul de guvernare bazat pe Leviathan” (din Științele politice ale secolului al XIX-lea) ca … „model de asigurare a calității educației” (!!!) în România, ei au impus tuturor universităților și școlilor din România – de stat și private – condiția obținerii prealabile a acreditării de către ARACIS/ ARACIP pentru a obține mult dorita finanțare bugetară anuală dar și recunoașterea diplomelor emise.

    Astfel, de 17 ani, satisfacerea celor cca 200 cerințe/ „standarde” inventate pentru școli și circa 100 cerințe/ „standarde” inventate pentru universități – toate stabilite autoritar și arbitrar din birourile ARACIS și ARACIP, fără a lua în considerare cerințele, nevoile și așteptările numeroșilor parteneri de interese (mai ales angajatori, studenți, absolvenți, elevi, cadre didactice, etc. – ce ar trebui să le respecte) și fără negocierea și consensualizarea acestora – trebuie să fie “confirmată” periodic de … sute de documente, multe complexe, cerute (uneori în 3 versiuni – pe suport electronic, imprimate și stocate pe CD!) de evaluatorii-experți ai celor 2 agenții !!! Se pare că, la noi, încă nu se știe că principiul “orice document este dovada unui fapt” este tot mai puțin acceptat de birocrații lumii care și-au dat, în fine, seama că „hârtia poate suporta orice!”

    Cum să satisfacă universitățile noastre aceste numeroase cerințe/ „standarde” arbitrare dacă acestea, în litera și spiritul constituționalei „autonomii universitare”, nu vor/ pot / știu să acționeze in acest sens? Departe de practicile democratice și ale realei asigurări a calității, aceste pretenții amintesc de art.1 al Regulamentului militar nr.1 (de dinainte de 1990) „Ordinul șefului este lege pentru subordonat – el se execută întocmai și la timp, fără comentarii”…

    Pe de altă parte, să remarcăm faptul că sutele de cerințe/ criterii/ „standarde” inventate din birouri de personalul ARACIS / ARACIP ar fi putut defini – după consensualizare – „modelul românesc al universității/ școlii de calitate”, dacă aceste cerințe/ criterii/ „standarde” ar fi fost în prealabil definite, negociate și consensualizate cu reprezentantii tuturor partenerilor de interese…Dar, în acești 17 ani de simulare a asigurării calității educației în universități si în relația lor cu Ministerul Educației, nu numai că o asemenea acțiune de natură a dezvolta încrederea reciprocă nu a fost posibilă dar au apărut și s-au dezvoltat numeroase incompatibilități și situații conflictuale (inclusiv conflicte de interese) toate fiind în defavoarea beneficiarilor educației, deci generând NON-CALITATE…
    Așa se explică NON-CALITATEA – numeroasele contra-performanțe – (ale) educației în România dar și deciziile tot mai multor tineri de-a continua studiile în străinătate și apoi, de-a emigra temporar sau definitiv…

    Acest joc infantil de tip „Loose-Loose” (în loc de „Win-Win”) între Statul român și universități – prin care, de 17 ani, Statul mimează interesul pentru calitatea educației și, aparent, condiționează finanțarea de aceasta, iar universitățile mimează calitatea educației, amintind de vechiul principiu socialist „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – ar trebui să înceteze prin noile Proiecte de legi ale învățămîntului. Este total contraproductiv!!!

    De remarcat și faptul că printre pozițiile exprimate public în cadrul actualei dezbateri publice inițiate de Ministerul Educației în legătură cu aceste proiecte de lege privind învățământul, predomină cele care aprobă sau dezaprobă diferite criterii posibile de finanțare a universităților și școlilor, fără să implice irelevantele evaluări de școli și universități practicate timp de 17 ani de ARACIS și ARACIP.

    În alte state, chiar mai avansate ca România, nu se practică, diferențierea birocratică atât de categorică la noi între „universitatea de stat” și „universitatea privată” privind sursele de finanțare publice… De fapt, și la noi, orice universitate poate fi finanțată din multiple surse, inclusiv cele publice… Dar, în acele state, doar utilizarea acestor surse poate constitui obiectul unor condiționări introduse de Stat și evaluări publice…Modul de utilizare a celorlalte surse de finanțare este exclusiv o responsabilitate (inclusiv de raportare) a managerilor instituției și nu ar trebui să intereseze Statul…

    De remarcat și faptul că în alte state, singura cerință impusă de Stat universităților (indiferent de proprietarul lor) constă în evaluarea și raportarea periodică și publică doar a propriei RATE A ANGAJABILITĂȚII – un indicator UNIC deosebit de relevant al calității unei universități, în funcție de care se realizează periodic top-uri/ clasamente ale universităților iar acestea își stabilesc valorile taxelor universitare aplicate studenților… De ce nu ar fi posibil și în România așa ceva?

    Calitatea educației se definește, construiește, evaluează și îmbunătățește doar prin practica artei și științei Managementul calității, fără intervenții administrative, dar prin jocul liber al cererii și ofertei, pe piața concurențială liberă în care fiecare actor are acces la multiple surse de finanțare (obtenabile legal, eficace și eficient) dar se și implică în eforturile necesare, ținând cont de cerințele, nevoile și așteptările tuturor partenerilor de interese…
    In România vom fi, în continuare, foarte departe de așa ceva, dacă actualele proiecte de legi ale învățământului nu vor fi radical îmbunătățite…

  2. Vise, asa ceva nu o sa vedeti niciodata in Ro. Pentru ca multi parlamentari, in 1-2 mandate devin profesori univ.si ei sustin acreditarile dubioase ale facultatilor si univ. Statul est cel mai mare corupt si hot. Iar prin oFundatie a functionat si marea Univ Spiru Haret doar pentru a nu plati taxe si impozite la stat iar din 2004 a fost intezis acest lucru. Legile proaste din Ro trebuiesc schimbate din temelie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like
Limitarea la strict două mandate pentru rectorii universităţilor

Universitățile trebuie să se ridice în apărarea democrației – apelul The Guild, organizație ce reunește mari universități europene de cercetare avansată / UBB, instituție membră, oferă sprijin academic și material în contextul războiului din Ucraina

The Guild, organizație ce reunește peste 20 de mari universități europene cu o componentă puternică de cercetare, printre care și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a lansat un apel la adresa…
Vezi articolul

Studenții, despre bugetul educației: PSD și ALDE și-au încălcat promisiunile din campania electorală și au alocat “fonduri insuficiente” pentru căminele studențești

Studenții avertizează PSD și ALDE că au alocat “fonduri insuficiente” pentru căminele studențești, “în comparație cu promisiunile realizate în campania electorală” de către “cele două partide care exercită actul de…
Vezi articolul