Au apărut rezultatele PISA 2025 și cred că ar fi o greșeală să le tratăm ca pe încă o știre care ne revoltă două zile, după care continuăm exact ca înainte.
România a obținut 425 de puncte la Științe, 419 la Matematică și 413 la Citire. Față de PISA 2022, avem minus 3 puncte la Științe, minus 9 la Matematică și, cel mai grav, minus 16 puncte la Citire. În clasamentul prezentat pe baza celor 91 de țări și economii participante, România se află pe locul 55 la Științe, 53 la Citire și 48 la Matematică. În Uniunea Europeană rămânem printre ultimele țări.
Pentru mine, ca profesor, problema nu este însă locul într-un clasament. Problema este ce se află în spatele acestor cifre. Doar 48% dintre elevii români ating cel puțin nivelul 2 de competență la Matematică, față de media OCDE de 65%. La Citire ajung la acest prag 52%, față de 69% în OCDE, iar la Științe 54%, față de 74%.
Cu alte cuvinte, avem un sistem de educație în care, la 15 ani, aproape jumătate dintre copii întâmpină dificultăți atunci când trebuie să folosească la un nivel de bază ceea ce au învățat. Și aș fi atent cu expresia pe care o folosim atât de ușor în spațiul public – „analfabeți funcțional”. În spatele procentelor nu sunt niște copii pe care avem dreptul să îi etichetăm. Sunt copii pe care i-am avut în școală ani întregi. Copii cărora le-am cerut să memoreze, să reproducă, să completeze, să obțină note, să treacă teste și examene, dar cărora nu am reușit întotdeauna să le formăm capacitatea de a înțelege profund un text, de a selecta informația relevantă, de a argumenta, de a aplica matematica într-o situație concretă sau de a analiza critic o informație.
PISA nu verifică dacă elevul știe definiția pe care profesorul a dictat-o în caiet. Verifică, în esență, ce poate face cu ceea ce știe. Iar aici se vede una dintre marile vulnerabilități ale școlii românești.
Noi încă avem prea multe situații în care succesul școlar se confundă cu reproducerea. Copilul învață pentru test, pentru teză, pentru evaluare, pentru notă. După aceea uită. Uneori chiar îl antrenăm să caute „ce trebuie să scrie”, nu să se întrebe de ce, cum, în ce situație se aplică și dacă informația pe care o primește este corectă. Cea mai mare îngrijorare a mea este scăderea la Citire.
Nu vorbim doar despre ora de Limba și literatura română și nu vorbim doar despre faptul că „elevii nu mai citesc cărți”. Competența de lectură este fundația aproape întregii învățări.
Dacă un copil nu înțelege ceea ce citește, va avea dificultăți să rezolve o problemă la matematică, să înțeleagă un experiment la științe, să urmărească un text de istorie, să descifreze un contract când devine adult sau să facă diferența între informație și manipulare. OCDE arată și că, dacă privim evoluția pe termen mai lung, față de 2015, proporția elevilor cu performanțe sub nivelul 2 a crescut în România cu 12 puncte procentuale la Matematică, 9 la Citire și 7 la Științe.
Asta înseamnă că nu putem explica rezultatele printr-un ministru, un profesor, o programă sau o singură generație de elevi.
Avem o problemă care s-a acumulat. Și mai este ceva despre care vorbim insuficient: școala românească nu reușește să compenseze suficient diferențele cu care copiii vin de acasă. În PISA 2025, elevii români aflați în sfertul cel mai avantajat socioeconomic îi depășesc cu 122 de puncte la Științe pe cei aflați în sfertul cel mai dezavantajat. Diferența medie în statele OCDE este de 85 de puncte. Mai grav, OCDE constată că între 2015 și 2025 această diferență s-a mărit în România: performanța elevilor dezavantajați a scăzut, în timp ce aceea a elevilor avantajați a rămas relativ stabilă. Pentru mine, aici este una dintre cele mai grave concluzii ale raportului.
O școală publică ar trebui să îi ofere copilului șansa de a depăși condiția în care s-a născut. Dacă performanța lui școlară continuă să depindă atât de mult de banii, educația și resursele familiei, atunci nu mai putem vorbi liniștiți despre egalitate de șanse. Sigur că profesorul are responsabilitatea lui și ar fi incorect să pretindem că toate problemele educației vin exclusiv din afara clasei.
Avem profesori extraordinari și avem profesori care trebuie să își schimbe practica. Avem ore vii și avem încă ore în care elevul tace, copiază și reproduce. Dar refuz ideea comodă că rezultatele PISA se rezolvă arătând cu degetul spre profesori. Un profesor nu poate compensa singur sărăcia, abandonul, clasele dificile, lipsa specialiștilor, birocrația, absenteismul, diferențele uriașe dintre copii, lipsa sprijinului familiei și schimbările permanente de politică educațională. În același timp, nici noi, profesorii, nu avem voie să folosim problemele sistemului ca argument pentru a nu ne mai întreba ce putem face mai bine în clasă. Eu aș începe schimbarea mult mai devreme decât la 15 ani.
Ca profesor pentru învățământul primar, cred că una dintre cele mai mari greșeli este să ne trezim în gimnaziu că un copil „nu înțelege ceea ce citește”. Competența de lectură se construiește din primii ani de școală. Nu este suficient ca elevul să citească fluent. După orice text trebuie să îl învățăm să întrebe, să explice cu propriile cuvinte, să facă legături, să găsească informația, să argumenteze și să își susțină o opinie. Același lucru trebuie făcut la matematică. Mai puține pagini rezolvate mecanic și mai multe situații în care copilul explică de ce a ales o operație, dacă există altă cale și dacă răspunsul lui are sens. La științe, mai puține definiții învățate cuvânt cu cuvânt și mai multă observație, experimentare, predicție și argumentare.
Nu cred că România mai are nevoie de încă o reformă spectaculoasă anunțată la televizor. Are nevoie de câteva lucruri făcute consecvent timp de zece ani, indiferent cine este ministru.
Avem nevoie de programe școlare mai aerisite, în care profesorul să aibă timpul necesar să formeze o competență, nu să alerge după conținut.
Avem nevoie ca lectura și înțelegerea textului să devină responsabilitatea tuturor disciplinelor, nu doar a profesorului de română.
Avem nevoie de evaluări diagnostice reale în primii ani de școală, astfel încât copilul care rămâne în urmă să fie identificat și sprijinit imediat, nu după cinci ani, când dificultățile s-au acumulat.
Avem nevoie de programe remediale serioase, cu profesori plătiți pentru această muncă și cu rezultate urmărite, nu proiecte bifate pe hârtie.
Avem nevoie de biblioteci funcționale, cărți accesibile, consilieri școlari, logopezi, profesori de sprijin și de intervenție timpurie.
Avem nevoie să facem atractive școlile din comunitățile vulnerabile și să oferim stimulente reale profesorilor foarte buni care aleg să lucreze acolo.
Avem nevoie de formare continuă care să intre efectiv în clasă, nu de diplome adunate într-un dosar.
Și, poate cel mai important, avem nevoie să încetăm să schimbăm direcția educației de fiecare dată când se schimbă conducerea Ministerului. Educația nu produce rezultate într-un mandat politic. Copilul care intră astăzi în clasa pregătitoare va ajunge la vârsta evaluării PISA peste aproape un deceniu. Dacă vrem alte rezultate atunci, munca începe acum.
Eu tocmai am preluat o nouă generație de copii. Sunt la începutul clasei pregătitoare. Privind rezultatele PISA de astăzi, nu pot să mă gândesc la ei ca la niște viitoare procente într-un raport internațional. Îi văd acum în bănci, învățând când să vorbească, cum să asculte, cum să pună o întrebare, cum să își țină creionul, cum să lucreze împreună, cum să aibă răbdare. Pare foarte departe PISA. În realitate, drumul până acolo începe exact acum. Dacă vreau ca peste nouă ani un elev să citească un text și să îl înțeleagă, trebuie ca astăzi să îi cultiv curiozitatea. Dacă vreau să rezolve o problemă, trebuie să îl obișnuiesc de acum să gândească, nu doar să execute. Dacă vreau să devină un adolescent care argumentează, trebuie să îi permit de mic să întrebe „de ce?”. Dar profesorul nu poate construi singur toate acestea. Are nevoie de familie, de specialiști, de școală, de comunitate și, mai ales, de un stat care să nu își amintească de educație doar în ziua în care apar rezultatele PISA.
Rezultatele de astăzi nu sunt o sentință împotriva copiilor României. Nici măcar împotriva profesorilor României. Sunt o radiografie a unui sistem. Iar o radiografie are valoare numai dacă, după ce vezi problema, începi tratamentul. Putem să ne indignăm că România este iar la coada clasamentelor, putem să găsim vinovați și putem să ne certăm câteva zile. Sau putem accepta un lucru mult mai incomod: acești copii au petrecut ani în școala noastră.
Rezultatele lor sunt, într-o anumită măsură, rezultatul alegerilor noastre ca sistem și ca societate.
Dacă vrem ca PISA 2028, 2031 sau 2034 să arate altfel, soluția nu este să îi învățăm pe copii să rezolve teste PISA. Soluția este să construim o școală în care copilul înțelege ceea ce citește, gândește ceea ce învață și poate folosi ceea ce știe. Abia atunci nu vom mai avea nevoie să explicăm, din trei în trei ani, de ce România a rămas în urmă.
____________
- Despre autor: Profesorul pentru învățământ primar Petruț Rizea cunoscut în spațiul public pentru intervențiile sale pe teme de educație și sănătate mintală este profesor la Școala Gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” și absolvent al Facultății de Psihologie din cadrul Universității din București.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
