O învățătoare de 48 de ani din Dâmbovița a fost așteptată la autocar, la întoarcerea dintr-o excursie, și bătută de părinții unui elev de opt ani. Motivul? Copilul s-ar fi plâns că fusese certat în timpul excursiei. Potrivit informațiilor comunicate de Poliția Dâmbovița, cei doi părinți ar fi lovit-o cu pumnii și palmele. În timpul agresiunii, două fetițe de șapte și opt ani au fost rănite. Cei doi suspecți au fost arestați preventiv pentru 30 de zile.
Iar discuția publică va începe, probabil, așa cum începe de fiecare dată: „Dar de ce l-a certat?”, „Cât de tare a ridicat vocea?”, „Ce i-a spus copilului?”.
Sunt întrebări care pot fi puse. Modul în care un cadru didactic se poartă cu un copil poate și trebuie verificat atunci când există suspiciuni. Poate că învățătoarea a ridicat tonul. Poate că intervenția ei nu a fost cea mai potrivită. Există director, există inspectorat, există comisii, există plângeri și există instituții ale statului. Niciuna dintre aceste căi nu trece însă prin pumnii părinților.
Un părinte nu este, în același timp, reclamant, anchetator, judecător și executor.
Am mers cu elevi în excursii și în tabere. Știu ce înseamnă. Înseamnă să numeri copiii de zeci de ori, să verifici dacă au mâncat, dacă au apă, dacă și-au pus centura, dacă nu s-a îndepărtat vreunul de grup, dacă nu s-a lovit, dacă nu i s-a făcut rău. Înseamnă să adormi ultimul și să te trezești primul. Părinții văd, de cele mai multe ori, fotografiile frumoase.
Cadrul didactic poartă însă, în spatele lor, răspunderea pentru fiecare copil.
Într-o asemenea situație, profesorul trebuie uneori să vorbească ferm. Uneori trebuie să ridice vocea pentru a opri un pericol, o ceartă sau un comportament care poate pune grupul în dificultate. A atrage atenția unui copil nu înseamnă automat abuz. A-i pune o limită nu înseamnă că îl urăști, îl umilești sau îl traumatizezi. Înseamnă, de multe ori, că îți îndeplinești obligația de a-l proteja.
Cum ajungem, totuși, ca niște părinți să creadă că este firesc să-și aștepte copilul la autocar și să-i bată învățătoarea?
Nu ajungem într-o singură zi.
Ajungem după ani în care parteneriatul dintre școală și familie a fost confundat cu subordonarea profesorului în fața părintelui. Părintele este partenerul școlii, nu superiorul cadrului didactic. Profesorul nu este angajatul personal al fiecărei familii și nici prestatorul unui serviciu în care „clientul are întotdeauna dreptate”.
Ajungem aici atunci când orice observație făcută copilului este interpretată drept ofensă la adresa întregii familii. Când un copil povestește o întâmplare, un părinte responsabil îi ascultă și îi validează emoția, dar verifică și contextul. Copiii relatează realitatea prin filtrul vârstei lor. Un „m-a certat” poate însemna și „mi-a spus să nu mă mai ridic în autocar” sau „mi-a cerut să respect o regulă care nu mi-a plăcut”.
A-ți apăra copilul nu înseamnă să-i confirmi automat fiecare interpretare și cu atât mai puțin să pornești la război împotriva celui care i-a pus o limită.
Ajungem aici și pentru că autoritatea profesională a profesorului a fost măcinată constant. Cadrului didactic i se cer rezultate, incluziune, supraveghere, consiliere, siguranță, documente, proiecte și disponibilitate permanentă. Răspunde pentru tot ce face copilul, dar, în același timp, i se transmite că nu mai are voie aproape nimic: să fie ferm, să sancționeze, să refuze, să traseze o limită.
Prea des, instituțiile îi cer profesorului să evite scandalul, să cedeze, să explice din nou și să mai scrie un raport. Iar discursul public îl prezintă când drept leneș, când drept privilegiat, când drept vinovat pentru toate eșecurile sistemului. Dacă o societate repetă suficient de mult că profesorul nu valorează mare lucru, nu trebuie să ne mire că unii ajung să creadă că îl pot umili, amenința sau lovi.
Majoritatea părinților nu procedează astfel. Majoritatea își respectă profesorii și înțeleg că educația se construiește prin colaborare. Tocmai de aceea asemenea comportamente trebuie izolate și sancționate ferm, înainte să devină parte din normalitatea școlii.
Ce lecție a primit copilul în acest caz? Că, dacă un adult îi face o observație, este suficient să-și cheme părinții, iar aceștia vor rezolva problema prin violență. Ce au învățat cele două fetițe rănite? Că un profesor poate fi trântit și lovit chiar în locul în care ar trebui să fie garantul siguranței lor.
Violența aceasta nu a lovit doar o femeie. A lovit însăși ideea de școală.
Legea învățământului preuniversitar spune deja, la articolul 223, că personalul didactic are dreptul la siguranță în exercitarea actului educațional și nu poate fi perturbat în timpul activității. Formularea poate fi citită în „Legea nr. 198/2023”. Numai că un drept scris într-un PDF nu este automat și un drept garantat în viața reală.
Când cer un statut real al cadrului didactic, nu cer impunitate pentru profesori. Un profesor care abuzează un copil trebuie cercetat și sancționat. Drepturile copilului nu se negociază. Dar nici drepturile profesorului nu pot fi lăsate la bunul-plac al fiecărui părinte furios.
Un asemenea statut trebuie să prevadă clar protecția cadrului didactic în școală și în toate activitățile legate de profesie, inclusiv în excursii și tabere; intervenția obligatorie a instituției atunci când un angajat este amenințat sau agresat; asistență juridică, medicală și psihologică; proceduri rapide pentru soluționarea reclamațiilor; limite clare privind accesul și intervenția părinților; precum și o protecție juridică sporită pentru agresiunile comise împotriva profesorului din cauza exercitării atribuțiilor sale.
Profesorul nu trebuie să fie mai presus de lege. Dar nici nu poate fi lăsat singur în fața violenței, după ce statul i-a pus în brațe răspunderea pentru viețile și educația copiilor.
După fiecare asemenea caz, alți profesori se întreabă dacă mai merită să organizeze o excursie. Dacă mai merită să-și asume nopți nedormite, răspundere și riscuri suplimentare. Iar când profesorii renunță, nu pierde ministerul și nu pierd părinții agresivi. Pierd copiii, inclusiv cei care nu și-ar permite altfel să vadă lumea dincolo de localitatea lor.
Respectul pentru profesori chiar nu înseamnă flori oferite festiv o dată pe an. Înseamnă ca niciun părinte să nu creadă că poate veni la autocar pentru a-i aplica o „lecție” învățătoarei. Înseamnă ca statul să nu apară doar după ce loviturile au fost date.
Nu putem cere profesorului să reprezinte autoritatea școlii, dacă îl lăsăm fără nicio autoritate și fără apărare. Iar până când cadrul didactic nu va avea un statut care să-i garanteze efectiv demnitatea și siguranța, vom continua să-i cerem să poarte responsabilitatea statului, dar să se apere singur.
- Despre autor: Învățătorul Petruț Rizea cunoscut în spațiul public pentru intervențiile sale pe teme de educație și sănătate mintală este profesor la Școala Gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” și absolvent al Facultății de Psihologie din cadrul Universității din București.
____________
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
13 comments
Nu exista nici director, nici inspectorat. Pur și simplu se acoperă unii pe alții. La școală la fiul meu o diriginta s-a enervat pe un elev în excursie și l-a abandonat lângă o pădure intenționat. Copilul a fugit spre autocar, dar l-a oprit, a tipat la el apunandu-i că nu intra în mașină și a plecat lasandu-l acolo. Părinții au depus plângere la director și inspectorat, dar nu au găsit nimic în neregula la lasă un copil de 11 ani și singur langa sosea abandonat. Mai e ancheta penală care trenează de doi ani. Daca instituțiile care ar trebui să facă curat in ograda învățământului nu funcționează, părinții ajung să-și facă singuri dreptate. E un efect previzibil.
Exact. Mușamalizează. Ba îl mai și ironizează și umilesc pe cel care e victimă.
Eu cunosc situație inversă. Profesorul e cel umilit. Imaginea față de șefii politizați contează mai mult decât siguranța ori a profesorului, ori a elevului în muuulte cazuri. Și se dosesc relele. Așa că victima e mai rău învinuită dacă se agită și refuză răul. Ca la români, mortul este vinovat că a murit.
Domnule profesor Rizea,
Eu cer insistent un statut real al cadrului didactic de 15 ani, diluat teribil prin legea 1/2011.
Între timp si ceferiștii și elevii au statut.
Cadrele didactice nu mai au după abrogarea lui (vechea lege 128/1997)
Deși sunt elemente de statut in legea 198/2023 sunt doar o înșiruire de funcții și calendare de mișcare de personal.
Și o listă lungă de obligații și interdicții și sancțiuni disciplinare -art 209
E o intenție vădită de a submina orice formă de recunoaștere oficială în societate a rolului cadrului didactic.
Vă zbateți in zadar cum am făcut și eu.
Lipsa unui statut serios, separat, al cadrului didactic, folosește in special sindicatelor si apoi politrucilor.
Astfel au o pârghie zdravănă prin care pot dilua și mai tare lipsa de solidaritate, de protecție juridică și de respect public față de profesor.
Janes…..ca DACA erau romani,erau normali la cap.
Guvernantii au grija sa mai comaseze niste clase, sa inghesuie claie peste gramada niste CES cu d-aia normali, sa mai faca nitica economie si la plata profesorilor, credeti ca le pasa de statut, ce statut, care statut, daca in grila bugetara sunt la coada.
singura soluție….învățământ privat.
Se mai miră lumea de ce a scăzut nivelul învățământului, de ce e lipsă de cadre didactice. Păi, cum poate fi altfel dacă și-au bătut joc de statutul dascălilor în societate, de capacitatea lor de a se impune în fața elevilor. Au fost lăsați fără nicio pârghie, putere de decizie. Oricare neavenit îl judecă, îl contestă. Și va fi din ce în ce mai rău.
Este normal sa contesti munca oricarui functionar. Evident, pe un ton civilizat, fara amenintari, cu argumente. Iar 90% dintre profesori chiar trebuie intrebati de ce s-au facut profesori daca nu se pricep, nu le pasa sau nu au chef.
Nu asta s-a vrut?Atatea articole defaimatoare in presaascultatul la usi al Lui Anisie,notele puse doar cu acordul parintilor,obligatia de a da explicatii pentru note de parca profesorii sunt dusmanii tarii,ai lumii si ai tuturor.Urmeaza sa fie bagati in lagare de concentrate.
Vă agitați degeaba. Un elev de clasa a X-a (deci de peste 16 ani) a tăiat gâtul unei profesoare în timpul orei, vă mai amintiți?
Ce a pățit elevul?
Nici părinții ăștia nu vor păți nimic.
Doamne,ca in spitalul de nebuni!
Dupa ce fuge toata lumea bagaAI.
5 ani de detenție si 50 000 de euro penal, nu civil, nu-i nimic, dat fiind că pustiul era minor iar profa e absolut ok. Nu-i nici mult pentru tentativă de omor premeditat, dar nu-i nimic.
Da, ca la Radio Erevan. Nu sunt 5 ani de detenție, ci într-un centru pentru minori, și nu sunt 50k ci 20k, plătibili când vrea el, dacă-i plătește vreodată. Pentru tentativă de omor premeditat, întradevăr. Ce vor ”păți” părinții ăștia pentru câteva palme și pumni și umilirea unei învățătoare în fața elevilor săi la care trebuie să se întoarcă în câteva săptămâni? NIMIC.
Între timp, d-na din cazul cuțitarului minor parcă a plecat din învățământ, că nu te duci la oră pregătit mintal să iei un cuțit în gât de la un copil (oficial). Nu știu cât de ”ok” poți fi după așa ceva, chiar dacă n-a murit atunci.