O învățătoare a fost bătută de părinții unui elev. Cât mai amânăm un statut real al cadrului didactic? / Op-Ed Profesorul Petruț Rizea

O învățătoare de 48 de ani din Dâmbovița a fost așteptată la autocar, la întoarcerea dintr-o excursie, și bătută de părinții unui elev de opt ani. Motivul? Copilul s-ar fi plâns că fusese certat în timpul excursiei. Potrivit informațiilor comunicate de Poliția Dâmbovița, cei doi părinți ar fi lovit-o cu pumnii și palmele. În timpul agresiunii, două fetițe de șapte și opt ani au fost rănite. Cei doi suspecți au fost arestați preventiv pentru 30 de zile.

Iar discuția publică va începe, probabil, așa cum începe de fiecare dată: „Dar de ce l-a certat?”, „Cât de tare a ridicat vocea?”, „Ce i-a spus copilului?”.

Sunt întrebări care pot fi puse. Modul în care un cadru didactic se poartă cu un copil poate și trebuie verificat atunci când există suspiciuni. Poate că învățătoarea a ridicat tonul. Poate că intervenția ei nu a fost cea mai potrivită. Există director, există inspectorat, există comisii, există plângeri și există instituții ale statului. Niciuna dintre aceste căi nu trece însă prin pumnii părinților.

Un părinte nu este, în același timp, reclamant, anchetator, judecător și executor.

Am mers cu elevi în excursii și în tabere. Știu ce înseamnă. Înseamnă să numeri copiii de zeci de ori, să verifici dacă au mâncat, dacă au apă, dacă și-au pus centura, dacă nu s-a îndepărtat vreunul de grup, dacă nu s-a lovit, dacă nu i s-a făcut rău. Înseamnă să adormi ultimul și să te trezești primul. Părinții văd, de cele mai multe ori, fotografiile frumoase.

Cadrul didactic poartă însă, în spatele lor, răspunderea pentru fiecare copil.

Într-o asemenea situație, profesorul trebuie uneori să vorbească ferm. Uneori trebuie să ridice vocea pentru a opri un pericol, o ceartă sau un comportament care poate pune grupul în dificultate. A atrage atenția unui copil nu înseamnă automat abuz. A-i pune o limită nu înseamnă că îl urăști, îl umilești sau îl traumatizezi. Înseamnă, de multe ori, că îți îndeplinești obligația de a-l proteja.

Cum ajungem, totuși, ca niște părinți să creadă că este firesc să-și aștepte copilul la autocar și să-i bată învățătoarea?

Nu ajungem într-o singură zi.

Ajungem după ani în care parteneriatul dintre școală și familie a fost confundat cu subordonarea profesorului în fața părintelui. Părintele este partenerul școlii, nu superiorul cadrului didactic. Profesorul nu este angajatul personal al fiecărei familii și nici prestatorul unui serviciu în care „clientul are întotdeauna dreptate”.

Ajungem aici atunci când orice observație făcută copilului este interpretată drept ofensă la adresa întregii familii. Când un copil povestește o întâmplare, un părinte responsabil îi ascultă și îi validează emoția, dar verifică și contextul. Copiii relatează realitatea prin filtrul vârstei lor. Un „m-a certat” poate însemna și „mi-a spus să nu mă mai ridic în autocar” sau „mi-a cerut să respect o regulă care nu mi-a plăcut”.

A-ți apăra copilul nu înseamnă să-i confirmi automat fiecare interpretare și cu atât mai puțin să pornești la război împotriva celui care i-a pus o limită.

Ajungem aici și pentru că autoritatea profesională a profesorului a fost măcinată constant. Cadrului didactic i se cer rezultate, incluziune, supraveghere, consiliere, siguranță, documente, proiecte și disponibilitate permanentă. Răspunde pentru tot ce face copilul, dar, în același timp, i se transmite că nu mai are voie aproape nimic: să fie ferm, să sancționeze, să refuze, să traseze o limită.

Prea des, instituțiile îi cer profesorului să evite scandalul, să cedeze, să explice din nou și să mai scrie un raport. Iar discursul public îl prezintă când drept leneș, când drept privilegiat, când drept vinovat pentru toate eșecurile sistemului. Dacă o societate repetă suficient de mult că profesorul nu valorează mare lucru, nu trebuie să ne mire că unii ajung să creadă că îl pot umili, amenința sau lovi.

Majoritatea părinților nu procedează astfel. Majoritatea își respectă profesorii și înțeleg că educația se construiește prin colaborare. Tocmai de aceea asemenea comportamente trebuie izolate și sancționate ferm, înainte să devină parte din normalitatea școlii.

Ce lecție a primit copilul în acest caz? Că, dacă un adult îi face o observație, este suficient să-și cheme părinții, iar aceștia vor rezolva problema prin violență. Ce au învățat cele două fetițe rănite? Că un profesor poate fi trântit și lovit chiar în locul în care ar trebui să fie garantul siguranței lor.

Violența aceasta nu a lovit doar o femeie. A lovit însăși ideea de școală.

Legea învățământului preuniversitar spune deja, la articolul 223, că personalul didactic are dreptul la siguranță în exercitarea actului educațional și nu poate fi perturbat în timpul activității. Formularea poate fi citită în „Legea nr. 198/2023”. Numai că un drept scris într-un PDF nu este automat și un drept garantat în viața reală.

Când cer un statut real al cadrului didactic, nu cer impunitate pentru profesori. Un profesor care abuzează un copil trebuie cercetat și sancționat. Drepturile copilului nu se negociază. Dar nici drepturile profesorului nu pot fi lăsate la bunul-plac al fiecărui părinte furios.

Un asemenea statut trebuie să prevadă clar protecția cadrului didactic în școală și în toate activitățile legate de profesie, inclusiv în excursii și tabere; intervenția obligatorie a instituției atunci când un angajat este amenințat sau agresat; asistență juridică, medicală și psihologică; proceduri rapide pentru soluționarea reclamațiilor; limite clare privind accesul și intervenția părinților; precum și o protecție juridică sporită pentru agresiunile comise împotriva profesorului din cauza exercitării atribuțiilor sale.

Profesorul nu trebuie să fie mai presus de lege. Dar nici nu poate fi lăsat singur în fața violenței, după ce statul i-a pus în brațe răspunderea pentru viețile și educația copiilor.

După fiecare asemenea caz, alți profesori se întreabă dacă mai merită să organizeze o excursie. Dacă mai merită să-și asume nopți nedormite, răspundere și riscuri suplimentare. Iar când profesorii renunță, nu pierde ministerul și nu pierd părinții agresivi. Pierd copiii, inclusiv cei care nu și-ar permite altfel să vadă lumea dincolo de localitatea lor.

Respectul pentru profesori chiar nu înseamnă flori oferite festiv o dată pe an. Înseamnă ca niciun părinte să nu creadă că poate veni la autocar pentru a-i aplica o „lecție” învățătoarei. Înseamnă ca statul să nu apară doar după ce loviturile au fost date.

Nu putem cere profesorului să reprezinte autoritatea școlii, dacă îl lăsăm fără nicio autoritate și fără apărare. Iar până când cadrul didactic nu va avea un statut care să-i garanteze efectiv demnitatea și siguranța, vom continua să-i cerem să poarte responsabilitatea statului, dar să se apere singur.

• Despre autor: Învățătorul Petruț Rizea cunoscut în spațiul public pentru intervențiile sale pe teme de educație și sănătate mintală  este profesor la Școala Gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” și absolvent al Facultății de Psihologie din cadrul Universității din București.

____________

Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.