A renunțat la cariera la catedră, la Universitatea din București, pentru a deveni profesorul copilului său. “Rolul meu este fundamental pentru ca fetița noastră să poată să gestioneze schimbările din viața ei. Și au fost destul de multe: mutarea în Marea Britanie, învățarea a 2 limbi în același timp, socializarea în comunitate și, ulterior, la școală, adaptarea la sistemul educațional”, a povestit Raluca Moise pentru Edupedu.ro.
- Raluca Moise a plecat din România din poziția de lector universitar la Departamentul de Științe ale Comunicării, Facultatea de Litere, a Universității din București. A fost cercetător colaborator în antropologie culturală, McCann Erikson. Este doctor în Științe Sociale și Politice – Filologie, cu diploma obținută la Université Libre de Bruxelles/ Universitatea din București. Acum, locuiește împreună cu familia în Marea Britanie.
Într-un interviu via e-mail, Raluca Moise ne-a vorbit despre sistemul de educație din Marea Britanie, despre parteneriatul școală-părinți, dar și despre adaptarea la o altă țară a copilului mic, învățarea a două limbi și resursele cele mai valoroase pe care le-a folosit pentru înțelegerea și educarea fetiței.
Rep: Ai trecut de la cariera de profesor universitar la cea de profesor pentru fetița voastră. Ce te-a determinat să te dedici full-time educării copilului?
Raluca Moise: Cred că motivul îl pot rezuma astfel: raportarea mea la rolul de părinte. Eu cred cu foarte mare convingere că părinții sunt fundamentali în creșterea și educația copilului. Mai mult decât mediul înconjurător, anturajul, instituțiile sociale, părinții și climatul familial sunt entitățile care modelează un copil.
Studiile recente, sociologice, psihologice și antropologice, cam toate converg spre această concluzie. Astfel, având în vedere că noi ne-am mutat în Marea Britanie acum 3 ani și ținând cont de tipul de personalitate al fetiței noastre, mi-am dat seama că rolul meu este fundamental pentru ca fetița noastră să poată să gestioneze schimbările din viața ei. Și au fost destul de multe: mutarea în Marea Britanie, învățarea a 2 limbi în același timp, socializarea în comunitate și, ulterior, la școală, adaptarea la sistemul educațional. Pe tot acest traseu, eu i-am fost alături și am sprijinit-o și ghidat-o cât am putut. Astfel, rolul meu a fost unul de mediator, mentor și educator.
Rep: Care au fost cele mai solicitante etape din dezvoltarea copilului, în care ai simțit nevoia unui ajutor, fie el în oameni sau în cărți de specialitate?
Raluca Moise: Până în acest moment, fetița noastră având aproape 5 ani, cele mai dificile momente au fost cele în care ea a trecut prin schimbări fundamentale. Mutarea în altă țară a adus cu sine îndepărtarea de familia extinsă, în special de bunici, de care Irina este foarte atașată. Noi am preferat ca ea să învețe în primul rând limba română, tocmai pentru a putea menține o relație sănătoasă cu bunicii, nașii, mătușile și unchii ei, și, până să ajungă la grădiniță, am învățat-o limba engleză la nivel de bază, astfel încât să înțeleagă și să se facă înțeleasă.
În același timp, ținem foarte mult la vacanța anuală în România, deoarece, pe lângă interacțiunea absolut necesară cu buncii săi și nașii săi, își face și prieteni noi, iar acest aspect nu poate decât să îi îmbogățească orizontul.
După ce a intrat la grădiniță, Irina a arătat o aplecare specială spre literatură; și-a dorit să învețe să citească mai devreme decât programa școlară, iar eu am susținut-o în acest sens. Cred că această dorință a venit din nevoia ei de a socializa cu colegii și prietenii ei de la grădiniță și de la școală. În același timp, aviditatea ei de a i se citi și de a citi provine și din plăcerea pentru povești. Îi place să inventeze povești și acesta este și jocul nostru preferat; pornim de la a crea personaje și facem o întreagă poveste în jurul lor. Sper doar ca școala să îi mențină și să îi dezvolte această pasiune. Rolul meu este de a o ajuta să descopere ce îi place și de a îi susține aceste pasiuni. Acum, de exemplu, îi plac dinozaurii și explorăm această temă prin toate mediile posibile, de la cărți, documentare, puzzle-uri și diapozitive, la a vizita muzee de profil.
Rep: Dacă ai face trei recomandări către părinții intrați de curând în aventura asta, care ar fi ele?
Raluca Moise: Nu cred că îmi pot permite acest lucru. Cred că fiecare copil este unic și are nevoile sale. Irina este un copil introvertit, foarte sensibil, empatic și care se regăsește în contexte liniștite, calme, restrânse. O lecție pe care eu am învățat-o de la fetița noastră este că copiii ne spun, încă de când sunt mici, de ce anume au nevoie, trebuie doar să avem noi capacitatea de a îi asculta. Iar modurile în care ni le spun sunt diferite, atât în funcție de vârstă, cât și de tipul lor de personalitate.
Acum Irina este capabilă de a spune singură ce își dorește, ce îi place, atât la nivelul preocupărilor sale, cât și la nivel emoțional. Însă verbalizarea nu este singurul mod de exprimare, așa că suntem constant atenți și la celelalte moduri de transmitere a emoțiilor și a gândurilor. Un exemplu amuzant este că, de când a început școala, în primele 2 săptămâni, desenele ei pe care le lua acasă erau portrete cu familia ei. Așa că, după școală și în weekenduri, suntem cu ea și îi dedicăm 100% timpul nostru.
Rep: Care sunt resursele cele mai valoroase pe care le-ai folosit până acum, pentru înțelegerea copilului, a comportamentului său și a etapelor de dezvoltare?
Raluca Moise: Cred că cea mai bună resursă este diversitatea experiențelor. Mă refer, în primul rând, la a discuta cu cât mai mulți și diverși părinți, de orice statut social, naționalitate, etnie și așa mai departe. Reții ce este potrivit pentru copilul tău și respingi ceea ce nu crezi că ți se potrivește.
Discuțiile cu persoane specializate în creșterea și educația copilului sunt altă resursă importantă. Din acest punct de vedere, Marea Britanie ofera un sprijin important părinților, de la home visitors (adică, specialiști în creșterea copiilor mici), până la teaching assistants de la centrele de copii (centre care ofera servicii educaționale copiilor până la 5 ani, la nivel comunitar) și, bineînțeles, educatori și profesori.
Eu am extins mult rețeaua umană care să mă ajute să înțeleg și să o ajute pe Irina în devenirea ei; prietenele mele au devenit mentori, la fel și bibliotecarii, doamna vicar de la biserica unde mergeam cu Irina la playgroup, toate aceste persoane m-au ajutat să îmi înțeleg copilul mult mai bine și au devenit mentori pentru Irina.
O altă resursă cred că sunt experiențele și contextele cât mai diverse. Expunerea la situații diverse nu pot decât să îl ajute pe copil și, dacă se pot și repeta, ele devin ritualuri. Astfel, vizita săptămânală la bibliotecă (unde citește, se joacă un joc, discută cu bibliotecarele / bibliotecarii), vizitele la muzee / parcuri de distracții / parcuri sportive etc, lectura și jocul în parc, întâlnirile cu prietenii părinților și ai copilului, evenimentele în viața comunității, vacanțele în familie, toate aceste contexte ajută copilul să își dezvolte încrederea în sine și independența.
Rep: Maternitatea s-a suprapus și cu plecarea în UK. Cum este sistemul de educație în care tocmai ați intrat, față de cel românesc?
Raluca Moise: Este extrem de diferit, în sensul că aici există clar o ideologie a învățării și educației, de la nivelul de bază (creșă / centru de copii / grădiniță) până la nivelurile superioare. Un principiu extrem de important este independența copilului față de părinți, și aici mă refer, atunci când copilul este mic, la aspecte de ordin practic: să se îmbrace singur, să mănânce singur și așa mai departe. Bineînțeles că aceste conținuturi se modifică cu vârsta copilului.
Un alt principiu îl reprezintă relația dintre părinți și școală; în 1995, guvernul britanic a făcut publică o politică intitulată “Charting our future. White paper on education” în care se trasau, pe lângă multe alte dimensiuni, și liniile parteneriatului între părinți și școală. Astfel, părinții trebuie să primească informație cât mai multă, structurată și diversă referitor la procesul de învățare al copilului lor.
În mod concret, școala are un curriculum adaptat fiecărui stadiu de învățare. La primul stadiu, de exemplu, unde se află acum Irina, sunt șapte dimensiuni: Comunicare și limbaj, Dezvoltare fizică, Dezvoltare personală, socială și emoțională, Nivel de alfabetizare, Matematică, Înțelegerea lumii și Arte expresive și design. Pentru fiecare trimestru, părinții primesc un curriculum adaptat pentru acea etapă, cu tematică și obiective de învățare, ca și sfaturi concrete pentru a-i ajuta pe copii să le atingă.
Complementar acestor informații, există și obiective pe trimestru adaptate pentru fiecare copil, care sunt explicate în cadrul ședinței cu profesorul. La școala la care este acum Irina există un intranet unde sunt săptămânal uploadate fotografii cu ceea ce fac copiii la școală și sunt făcute observații din partea profesorului, pe dimensiunile deja menționate.
Un alt principiu îl reprezinta aprofundarea, pe orizontală, prin metode extrem de diverse, a unui obiectiv de învățare. De exemplu, pentru a învăța să numere până la 10, se aplică metode diverse: narative (lectura unei povești unde personajele se adaugă unul câte unul – “A very hungry caterpillar”, învățarea unui cântec unde există o progresie până la 10), vizuale (desene, jocuri tehnologice adaptate vârstei lor etc), auditive și experimentale sau hands-on (să numere bilele colorate, să umple castroane cu diverse obiecte și așa mai departe).
Sunt multe altele, dar în general, sistemul educațional are grijă ca toți elevii să atingă obiectivele de învățare; pentru copiii avansați la un anumit nivel, am înțeles că se creează grupuri structurate care desfășoară anumite activități conform nivelului lor, dar noi încă nu am fost expuși unei asemenea metode.
Rep: În încheiere, care sunt cele mai mari descoperiri pe care viața de mamă, deci uneori de spectator al unei minți în continuă creștere, ți le-a adus până acum?
Raluca Moise: Cred că cea mai surprinzătoare este capacitatea copiilor de absorbție prin joacă. Orice informație sau formă de cunoaștere poate fi înțeleasă și învățată, dacă este transmisă printr-o metodă adecvată vârstei lor. Iar jocul și joaca sunt medii și metode inepuizabile. Eu am crescut într-un sistem educațional unde totul era transmis într-un singur mod, cel unidirecțional, formal, didactic. Am descoperit, odată cu Irina, că diversitatea metodelor, ca și moderația cu care aplici aceste metode (în funcție de vârstă, timp etc) sunt extrem de importante pentru modul în care un copil absoarbe. Un alt aspect surprinzător a fost capacitatea fetiței noastre de a înțelege prin explicație; noi întotdeauna am încercat să îi modelăm comportamentul prin a explica orice decizie pe care o luăm. Astfel, ea a crescut înțelegând “de ce” și “cum”, am expus-o constant discuțiilor pe care le-am avut între noi sau cu alți adulți, astfel că, la momentul prezent, Irina este un copil sensibil la nevoile celorlalți, intuitiv, empatic și sociabil.
Advertorial
Ștefan Lefter
Raluca Pantazi
Mihai Peticilă
1 comment
Citind articolul doamnei Raluca Moise am retrait cumva propria experienta de viata. In momentul in care fiul meu a mers la scoala am renuntat la posibilitatea unei cariere proprii ca inginer/MBA in finante.
Am gestionat relatia lui cu invatarea si scoala asemenea unui sofer care este nevoit sa-si adapteze in permanenta condusul la conditiile de drum. Atunci cand parcursul, din diferite motive, devia de la directia fireasca, m-am implicat redresandu-l cu blandete si fermitate, in acelasi timp. Am considerat educatia fiului meu, inca de la gradinita, ca pe o “intreprindere’ personala. Am inteles relativ repede ca gradinita, si mai apoi scoala, nu-i ofera decat un cadru, un “environment” pentru invatare, si ca, de fapt, principalul rol in indrumarea/formarea lui il voi juca eu.
Am urmarit de timpuriu inclinatia pe care o avea pentru matematica si abilitatea de a asambla, dupa scheme complicate, jocuri Lego. Am incurajat inca de la 5-6 ani aceste abilitati si ele au constituit fundamentul dezvoltarii lui viitoare ca elev, mai apoi ca student si, astazi, doctorand in inginerie biomedicala si cercetator la King’s College London. Nu m-am bazat niciodata pe ceea ce facea la scoala, de altfel, era “ingrozitor” de putin ceea ce se petrecea acolo. Dar, nici nu am apelat la meditatori, decat atunci cand s-a pus problema examenelor Cambridge/Toefl de limba engleza, respectiv pregatirea pentru sustinerea examenelor SAT (pentru aplicarea la universitati americane). A mers la o scoala publica, pana in clasa a VII-a, cand, nemaiputand suporta nivelul scazut si modul de abordare al procesului de invatamant, profitand si de invitatia facuta de una din scolile Lumina, mai precis Spectrum, a intrat in sistemul privat de invatamant. Am intalnit aici, si el, si eu, un mediu puternic concurential, unde daca aveai chef sa inveti, indiferent ce: matematica, fizica, chimie, literatura, limbi straine si sa te antrenezi in participarea la concursuri nationale si internationale, o puteai face si chiar erai incurajat sa o faci. Participantii la concursuri cu rezultate remarcabile beneficiau de burse si de reduceri de taxe. Perioada liceului a fost dedicata in principal matematicii, dar si informaticii fara de care astazi, la nicio facultate tehnica, si nu numai, nu mai ai ce cauta.
Cu acest spirit extraordinar de competitie a abordat, la momentul examenelor SAT, trei probe: matematica, fizica si chimie, toate in aceeasi zi, cu rezultate remarcabile. Pentru ca a fost admis la universitati americane, dar fara o bursa integrala, a ales, la sfarsitul liceului, sa mearga la Londra, pentru a studia intr-un domeniu de inalta performanta, si anume ingineria biomedicala. Tot ce a acumulat in Romania, la ICHB, in urma pregatirilor de acolo la matematica si informatica, i-a fost de mare folos la universitate. De altfel, a constatat ca, cunostintele pe care le avea erau superioare celor ale studentilor englezi nativi, sau ale unora din alte tari europene. Din acest motiv, nu vom regreta niciodata, miscarea pe care a facut-o prin trecerea din sistemul invatamantului de stat, in cel privat. A insemnat la vremea respectiva o provocare, dar care, mai tarziu, si-a aratat roadele.
Sigur ca astazi toata lumea doreste ce-i mai bun pentru copii sai si pentru asta pune in joc bani, in primul rand. Parerea mea este ca fara o implicare totala, fara sacrificiu, fara o urmarire permanenta si intelegere cinstita a nevoilor copiilor, doar banii nu fac mare lucru. Cand spun intelegere cinstita, ma refer la acceptarea/urmarirea abilitatilor pe care un copil le are in mod natural, ca zestre genetica, si incurajarea acestora, mai degraba decat fortarea unor abilitati pentru care copilul nu manifesta nicio deschidere. Cand un copil manifesta un anumit talent, aceea este directia care trebuie incurajata cu precadere. Cand nu, nu trebuie fortat…