Nu știu cum e la alții, dar la noi politicile educaționale se fac pentru electorat, nu pentru bunul mers al învățământului. Legiuitorul român ne-a obișnuit ca, în locul unei politici educaționale coerente, să genereze abrupt și strident soluții simpliste, pliate pe un nivel educațional modest al dezbaterii publice și pe inițiative legislative care ridică întrebări serioase cu privire la buna-credință a decidenților. Aparența prezentului este că politicile în educație se fac pentru faima inițiatorului, nicidecum pentru binele elevului sau interesul educației. Sau, poate, pentru marii beneficiari financiari ai piețelor deschise legislativ – în cazul de față, industria vestimentară, controlată de firme agreate politic.
Când probleme structurale sunt reduse la camere de detenție, uniforme, telefoane sau alte măsuri cu puternic caracter simbolic, există riscul ca forma să ia locul fondului, iar spectacolul „reformei” să substituie reforma propriu-zisă. Propunerile superficiale și populiste pe care se concentrează decidenții sunt non-soluții și praf aruncat în ochii privitorilor preocupați de soarta educației.
Societatea românească nu are nevoie de soluții care să dea impresia că „se face ceva”, are nevoie de politici fundamentate pe dovezi, evaluări serioase și obiective asumate transparent! Un legiuitor cu adevărat de bună-credință ar trebui să urmărească rezolvarea problemei, nu doar producerea unei norme care să creeze aparența că problema a fost rezolvată. Nivelul modest al educației nu poate fi compensat printr-un exces de reglementare sau prin măsuri care abundă în intransigență strict pentru elevi. Carențele generate de transformarea postdecembristă a educației în tărâm exploatat politic nu se tratează vestimentar. Nici lipsa de profunzime a unei politici publice nu devine „reformă” doar pentru că este transformată în lege.
Ca inițiator al unei legi în domeniul educației, cum să insiști cu beneficiile proiectului când există un detaliu foarte important care ar trebui să ne dea tuturor de gândit și, automat, de făcut pași în spate? Ministerul Educației și Cercetării nu susține introducerea uniformelor obligatorii pentru elevi, iar argumentul este cât se poate de limpede: nu există dovezi care să demonstreze că uniformele ar reduce bullyingul în școli. Mai mult, cum să impui un astfel de proiect când excluzi din dezbatere elevii, profesorii și părinții? În loc să construim politici educaționale pornind de la probleme reale, de la date și de la intervenții evaluate, construim obsesiv politici pornind de la impresii, nostalgii și soluții aparent spectaculoase. Este, dincolo de orice îndoială, eșecul educației se hrănește din eșecul educațional al arhitecților de sistem.
Indiferent de aplauzele venite de pe margine, uniforma nu este educație. Uniformizarea nu este reformă! O măsură care vizează exclusiv schimbarea „ambalajului” nu poate substitui necesara reformare de paradigme și conținuturi din școala autohtonă. Dacă problema este cu adevărat bullyingul, atunci trebuie să intervenim asupra sa, nu asupra vestimentației victimei sau agresorului: prevenție, consiliere, climat școlar adecvat, competențe socio-emoționale, responsabilizarea adulților și mecanisme eficiente de identificare și intervenție. De altfel, Ministerul are deja norme și proceduri specifice pentru prevenirea și gestionarea violenței și a bullyingului în școli.
Când un sistem educațional are probleme grave, soluția pentru legiuitorul român este, aparent, simplă: facem toți copiii să arate la fel și le luăm telefoanele. Gata. „Am rezolvat educația!” Numai că, realist, nu uniforma este cauza declinului educației. Și nici telefonul nu este cauza tuturor relelor din școală. Putem discuta serios despre utilizarea telefoanelor. Putem stabili reguli. Putem discuta despre ținuta elevilor. Dar să transformăm aceste subiecte în mari proiecte de reformă educațională înseamnă să confundăm decorul cu fondul problemei și să cădem într-un ridicol absolut. Și aici apare (din nou) superficialitatea. Este mult mai simplu să interzici decât să construiești. Mult mai simplu să controlezi decât să reformezi. Mult mai simplu să impui uniformitatea decât să creezi meritocrație. Avem însă o problemă și mai veche: nostalgia. Există oameni care privesc spre școala comunistă cu o nostalgie aproape emoționantă. Își amintesc uniforma, disciplina, autoritatea profesorului. Uită însă contextul, controlul ideologic și uniformizarea gândirii. Uită că o școală bună nu trebuie să producă elevi conformi, trebuie să formeze oameni capabili să gândească. Dar ce vorbim noi? Trecutul avea uniformă.
Nu am nimic împotriva disciplinei în școală. Dimpotrivă. Acum însă, mai mult ca oricând, este momentul să spunem lucrurile clar: uniformitatea nu înseamnă calitate sau reformă! „Dragi” decidenți, vă dau un pont: putem recupera exigența fără să recuperăm reflexele unei epoci pe care istoria a închis-o. Școala mileniului trei nu trebuie să fie un loc în care toți elevii arată la fel, gândesc la fel și se comportă la fel. Școala trebuie să fie locul în care învață să gândească diferit, să argumenteze, să pună întrebări și să își asume responsabilitatea propriilor alegeri.
Dar pentru asta avem nevoie de profesori bine pregătiți și respectați. Avem nevoie de un upgrade de statut pentru pedagogii României, statut care vine la pachet cu recunoașterea și respectul pe care i-l arată statul. Avem nevoie de manageri școlari selectați pe criterii de competență, nu de obediență. Avem nevoie de depolitizarea școlii. Avem nevoie de meritocrație. Avem nevoie de finanțare corespunzătoare. Avem nevoie de intervenții reale pentru abandonul școlar, analfabetismul funcțional și inegalitățile educaționale. Avem nevoie de o școală capabilă să pregătească un copil pentru lumea în care trăiește, nu pentru lumea în care au trăit nostalgici ai trecutului.
„Dragi” decidenți, adevărata reformare a educației nu se măsoară în numărul de uniforme comandate și nici în numărul de telefoane confiscate. Cel puțin nu pentru părinți și elevi! Se măsoară în competențele pe care le dobândesc copiii, în calitatea profesorilor, în ridicarea calității managementului educațional și în resursele pe care le alocăm (în realitate, nu pe hârtie).
Dragi decidenți, toate cele menționate cer reforme complicate, viziune, competență, bună-credință și consecvență. Nu pot fi rezolvate printr-un slogan și nu produc efecte electorale peste noapte. Lăsați politicile educaționale punitive și generați soluții educaționale serioase. „Dragi” ctitori de „școală nouă”, ceea ce „construiți” pare să devină un penitenciar de maximă seriozitate: reguli multe, sancțiuni, uniforme și control permanent. Problema este că un penitenciar poate produce exclusiv conformitate. Școala, pe de altă parte, este hărăzită să genereze educație, caracter și libertate de gândire. Iar dacă – la nivel decizional – nu înțelegem această diferență fundamentală, putem schimba toate uniformele din România și putem confisca toate telefoanele elevilor. Educația tot nu se va reforma.
Despre autor: Zeno Șuștac este președintele Asociației pentru Depolitizarea Educației. Acesta este avocat, scriitor și fondator al grupului „Părinții elevilor din România”. Este doctor în domeniul Alternative Dispute Resolution.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
