Societatea româneasca e scoasă din sărite și stă pe marginea prăpastiei. E o traumă peste care nu am trecut – Dragoș Iliescu, psiholog

Dragos Iliescu / Foto: Facebook
Dragos Iliescu / Foto: Facebook
România, la 3 ani de la Colectiv, este o societate “scoasă din sărite și stă pe marginea prăpastiei. E o traumă. Cu siguranță nu am trecut de ea”, a declarat pentru Edupedu.ro psihologul Dragoș Iliescu. Vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Testare, profesor la Universitatea din București și fondatorul Sistemului de Testare Standardizată BRIO, Dragoș Iliescu a creionat profilul societății, la 3 ani de la tragedia din clubul Colectiv.

Sentimentul pe care îl am este că întreaga societate româneasca – și poate asta se poate generaliza și la alte țări – e scoasă din sărite și stă pe marginea prăpastiei. E o traumă. Cu siguranță, nu am trecut de ea, probabil de aceea și suntem atât de polarizați. Simt că societatea românească nu se comporta altfel decât se comportă, de principiu, o persoană care trece printr-o traumă”, a declarat Iliescu.

Acum vorbesc la nivelul simțului comun. Un om de știință, de principiu, se raportează la date ale științei, la rezultate ale cercetărilor, și din păcate nu mă pot raporta la studii serioase în domeniul ăsta, pentru că nu s-au făcut. Avem câțiva oameni care poate ar fi competenți să lucreze în acest domeniu, dar nu au făcut studii serioase, deci tot ce pot să spun e că mă raportez la propriile mele sentimente și experiențe în domeniul ăsta”, a precizat psihologul.

Comportamentul unei persoane care nu a integrat o traumă, care se regăsește în comportamentul societal, este acela al unei persoane lipsite de speranță.

Când intrebi o persoană care a trecut printr-o traumă pe care nu a integrat-o dacă speră ca viața să fie mai bună, dacă speră ca în viitor să treacă peste problema asta, răspunsul va fi, radical: nu! Nu cred că îmi va fi mai bine! Și va spune foarte multe lucruri care țin de comportamente disfuncționale cauzate de traumă: în continuare retrăiesc momentul ăla și îmi revine în minte obsesiv, sunt forțată să retraiesc coșmarul ăla și lucruri asociate. Atunci când integrezi o traumă, o parte importantă este iertatea”, a explicat Dragoș Iliescu.

În mod cert, noi nu am ajuns la iertare. În cotinuare am vrea să le luăm gâtul celor care sunt vinovați. Dar lucrurile nu sunt diferite la o persoană care trece printr-o traumă. În cazul unei femei abuzate, de exemplu, rareori violatorul e prins. Ce poate să facă? Să urască toți bărbații până la sfârșitul vieții ei? Vine momentul în care să spună: trec peste asta, merg mai departe”, a continuat acesta.

În ceea ce privește înmulțirea protestelor, de la momentul tragediei și până acum, dar și prezența scăzută de la vot, vicepreședintele Comisiei Internaționale de Testare spune că “opțiunea nu poate fi exprimată decât atunci când este asociată cu speranța”.

Una dintre studentele pe care le coordonez la doctorat lucrează la o temă foarte interesantă pe opțiune vocațională, dar nu atât ce meserie vreau să practic, ci o componentă de multe ori ignorată: unde și când vreau să îmi practic meseria? Ea aplică un framework teoretic: teoria social cognitivă a carierei, la migrația creierilor.

Și este o întrebare: de ce pleacă tinerii bine calificați? Dintre doctoranzii mei, unul singur mai e în momentul ăsta în țară. Cand te uiți la motivele principale, pleacă spre o viață mai bună, este mai ușor să câștigi, e mai ușor să îți faci un nume și o carieră, este o meritocrație și nu trebuie să dai din coate.

În plus, se mai adaugă ceva și asta este o variabilă pe care psihologia politică o utilizează, noi nu, dar din întâmplare am băgat-o în chestionar: Hopelessness. Nu pleacă pentru că le e rău, ci pentru că nu cred că vreodată o să fie mai bine. Nu lipsa de oportunități acum, ci convingerea că niciodată nu o să aibă oportunități aici.

Deci m-aș duce la vot, dacă aș avea speranța că ar putea schimba. Sunt covins că societățile reușesc să se culeagă și au un moment, un potențial exploziv. Dacă ar simți românii că e o opțiune viabilă în colțul din stânga, sunt convins că am avea prezență de 80%.

Cum poate ieși societatea din această traumă?

Există mult umor profesional, și psihologii au următoarea glumă: De câți psihologi e nevoie să schimbi un bec? Gluma e că de unul singur, dar becul trebuie să vrea să se schimbe singur. Persoana traumatizată într-o primă fază externalizează, spune: e vina lui și până el nu se schimbă, nu am nicun motiv să iert. El trebuie sa își ceară iertare. Și e o așteptare cumva justificată. Până când statul nu schimbă ceva, de ce aș face eu ceva? O să protestez până când acești oameni vor face ceea ce trebuie să facă.

Pe de o parte, este o așteptare nerezonabilă. Statele rareori își cer scuze, statele rareori acceptă că au făcut greșeli. Statele sunt de principiu instrumente de forță si statul român poate că e mai toxic cu propriii cetățeni decât multe alte state. Deci niciodată nu o să își ceară scuze.

Poate că sunt contaminat de modelul american, unde inițiativele legislative sunt foarte personale și poate la asta visez și pentru România. Dar dacă un senator reputat ia stindardul și împinge înainte o lege care să oblige la respectarea standardelor de securitate, de exemplu, o să o facă. Dar nu am avut un campion în sensul ăsta, pentru că nu e o agendă destul de ofertantă, cred eu. De ce aș face asta? Îmi aduce voturi, bunăvoința colegilor de partid? Probabil că nu. De ce aș face asta? Mult prea rar politicenii noștri fac lucruri care să fie vision-based și value-based. Mult prea des sunt calcule raționale de utilitate.

Ca să mă întorc la gluma cu becul, persoana care a trecut prin traumă, la un moment, dincolo de raționalizarea uneori descreierată, vine în momentul la care face un pas înapoi și spune: da, te iert. O persoană care vrea să rămână funcțională, la un moment renunță să mai care dupa ea acel sac de reproșuri. Societatea românească nu a renunțat. În anul centenarului suntem mai încrâncenați decât cred eu că am fost vreodată. Avem poziții imuabile, nimeni nu vrea să renunțe la a lui, este copilăresc de-a dreptul.

Pentru o negociere reală, cele două părți trebuie să aibă încredere în bunăvoința celuilalt, să simtă că cealaltă parte negociază de bună-credință. Nu cred că mai există în politică, la momentul ăsta, încrederea asta. Cel puțin nu între oamenii care sunt în față. Ce se aude pe surse este că sunt negoiceri în linia doi”.

2 comentarii
  1. ‘noi nu am ajuns la iertare. În continuare am vrea să le luăm gâtul celor care sunt vinovați’
    Iertarea vinovaților presupune, mai intâi, recunoașterea vinei si căința. Când vinovații îți râd în nas sau când pretind că greșelile lor sunt experiență sau ‘expertiza’ care le dă dreptul de a greși în continuare sau, și mai rău, schimonosesc normele morale sau juridice pentru a se auto-absolvi de raspundere, n-are cum sa fie iertare.
    Incă o observatie: statul nu e niciodata vinovat, fiind doar o noțiune abstractă. N-ai cum sa urăști statul, așa cum nimeni nu urăște catastrofele naturale. Vinovații sunt oameni în carne și oase, cu nume și prenume.
    Părerea mea 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate