Toate salariile de bază din sectorul public urmează, prin proiectul de lege, aceeași formulă: un coeficient de salarizare înmulțit cu valoarea de referință, stabilită la 4.000 de lei. Coeficientul 1 înseamnă, deci, un salariu de bază de 4.000 de lei, iar coeficientul 8 este plafonul superior al întregii grile de salarizare din sectorul bugetar, așa cum este el definit chiar în textul legii. Între aceste două limite se așază, teoretic, absolut toate carierele plătite din bani publici, de la debutantul cu studii medii până la vârful ierarhiei fiecărui domeniu.

Am urmărit unde se situează, pe această scală de la 0 la 8, cariera de profesor în învățământul preuniversitar, de la primul an de activitate până la cel mai înalt grad didactic, și am pus-o alături de cariera echivalentă din alte patru domenii bugetare mari: sănătate, justiție, administrație publică și poliție. Pentru ca raportarea să fie corectă, am ales, pentru fiecare domeniu, cariera de execuție, adică drumul profesional obișnuit al unui specialist care nu trece în funcții de conducere, exact ca în cazul unui profesor care nu ajunge director de școală.

Rezultatul, ilustrat în infograficul de mai jos: un profesor debutant, cu studii medii, pornește de la coeficientul 1,77, iar cel mai mare coeficient pe care îl poate atinge vreodată, ca profesor cu gradul didactic I și peste 25 de ani de vechime, este 2,42. Un întreg parcurs de peste 25 de ani, de la debutant la vârful carierei didactice, înseamnă o distanță de doar 0,65 pe scala de coeficienți.

Comparația cu celelalte domenii arată cât de îngustă este, de fapt, această plajă. Un ofițer sau agent de poliție pornește de la coeficientul 1,44, mai jos decât un profesor debutant, dar ajunge, la gradul de comisar-șef, echivalent colonel, la 2,73, deja peste plafonul maxim al unui profesor. Un funcționar public din administrația centrală urcă de la 1,57, ca referent debutant, până la 2,74, ca auditor la cel mai înalt nivel de execuție, tot peste vârful carierei didactice. Un medic pleacă de la 1,92, ca rezident în anul I, și ajunge la coeficientul 4, ca medic primar, adică exact plafonul maxim pentru profesorul universitar. Iar un judecător sau procuror pornește deja, ca stagiar, de la 2,76, mai sus decât punctul maxim pe care un profesor îl atinge vreodată, și urcă până la 5,5, ca judecător cu grad de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu alte cuvinte, întreaga carieră didactică, de la debutant la vârf, încape lejer în prima parte, în zona de debut a oricărei alte cariere analizate. Un judecător câștigă, încă din primul an de mandat, mai mult decât cel mai experimentat profesor cu gradul didactic I. Un medic primar ajunge la un coeficient de aproape două ori mai mare decât cel al unui profesor la vârf de carieră. Chiar și polițiștii și funcționarii publici, ale căror cariere pornesc de la un nivel comparabil sau chiar mai jos decât cel al unui profesor debutant, ajung la vârful carierei să depășească bine plafonul maxim al educației.

Recent, Marius Nistor, președintele Federației Sindicatelor din Educație Spiru Haret, a declarat pentru Euronews că prin acest proiect „se rupe orice legătură cu toate celelalte sectoare bugetare” și că „erau niște echivalențe stabilite pe anumite funcții” care „au fost rupte în totalitate”. Datele din anexa de coeficienți arată exact ce înseamnă, în practică, această rupere: educația nu doar că pornește de jos, dar nici nu urcă suficient de sus încât vârful carierei didactice să mai poată fi comparat cu vârful altor cariere din sectorul public.

Nistor a vorbit în acel moment și despre comprimarea generală a grilei de salarizare „de la 1 la 8”, cu diferențe de doar câteva sute de lei între începutul și finalul unei cariere didactice. În opinia lui, această comprimare descurajează orice motivație de avansare profesională și rupe echivalențele care existau până acum între învățământ și celelalte domenii bugetare: „Este pur și simplu o bătaie de joc. Nu vor mai fi interesați colegii noștri de vreun progres în carieră. Pentru ce? Că-ți dau 50 de lei sau 60 de lei în plus?”

În rapoartele Băncii Mondiale, întocmite pentru Ministerul Muncii ca bază de analiză pentru reforma salarizării, publicate de instituție pe 25 mai, când a fost pus în transparență publică prima versiune a proiectului de lege, situația tehnică era cu totul alta. Banca Mondială a propus o structură de 12 grade de salarizare, în care gradul 9, cel corespunzător vârfurilor de carieră din domenii precum educația sau sănătatea, ar fi trebuit să acopere un interval de coeficienți între 4,5 și 5,99. Ce oferă, în schimb, proiectul de lege efectiv pentru vârful carierei din educație și din sănătate? Un coeficient maxim de exact 4, sub toată plaja recomandată de Banca Mondială pentru acel grad, și sub coeficientul unui judecător de la Înalta Curte, de 5,5. Compresia salarială generală, adică raportul dintre cel mai mic și cel mai mare salariu din sistem, a fost stabilită prin lege la 1 la 8, mai mică chiar decât varianta de 1 la 10 pe care Banca Mondială o considera deja un compromis acceptabil, nu varianta ei ideală, de 1 la 12.

Tiparul arată că educația este cel mai jos, comparativ cu alte domenii bugetare, este structural dezavantajată în privința spațiului pe care legea îl oferă unei cariere în Învățământ.

Un profesor care intră în sistem la 22 de ani și ajunge, la 50 de ani, cu gradul didactic I, nu are, potrivit acestor coeficienți, un orizont de creștere salarială comparabil cu cel al unui coleg care alege o carieră în justiție, sănătate, poliție sau administrație publică, deși pornesc adesea de la un nivel de studii similar.

Proiectul legii salarizării unitare nu a fost adoptat, iar la data scrierii acestui material, 26 august 2026, proiectul este de facto abandonat de partidele politice. După discuțiile de la Cotroceni, liderii coaliției nu s-au înțeles nici pe conținutul legii, nici pe cine își asumă adoptarea ei în Parlament. Varianta luată în calcul era ca proiectul, redactat de fapt de Guvern, să fie depus formal de un grup de parlamentari, tocmai pentru ca partidele să nu poarte răspunderea politică a unei legi nepopulare, dar niciun lider de partid nu a acceptat acest rol.

În același timp, Guvernul condus de Ilie Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură pe 5 mai 2026 și funcționează în prezent doar pentru administrarea treburilor curente, fără dreptul de a emite ordonanțe de urgență sau de a iniția proiecte de lege noi, ceea ce elimină și varianta adoptării legii prin OUG. În lipsa unui acord politic și a unui guvern cu puteri depline, România riscă să nu bifeze la timp jalonul din PNRR legat de reforma salarizării unitare, cu termen limită 31 august 2026, și să piardă astfel tranșa de 770 de milioane de euro asociată acestui jalon.

Mecanismul este simplu: PNRR-ul, ca program, se încheie la acea dată, iar orice reformă asumată ca jalon și care nu se află în vigoare până atunci este considerată neîndeplinită, indiferent de stadiul în care se afla negocierea politică. Comisia Europeană nu decontează sumele aferente unei măsuri neîndeplinite, ceea ce înseamnă că România va avea, anul acesta, cu 770 de milioane de euro mai puțin la buget, bani care nu se recuperează ulterior.

Chiar premierul interimar Ilie Bolojan a avertizat, într-o declarație la Digi24, luni seara, 25 august, asupra riscurilor acestei blocări: „cu cât trec orele, cu atât probabilitatea de a avea un proiect al legii salarizării scade”, a spus el, adăugând că, fără o lege a salarizării, „riscăm ca și în 2027, 2028, cu guverne care sunt iresponsabile, să ne trezim că din nou derapăm”. Bolojan a ținut să sublinieze că miza proiectului depășește suma din PNRR, spunând despre lege că „ține de încrederea în România” și că „corectează niște inechități importante”, în timp ce a acuzat PSD că nu respectă înțelegerile discutate anterior și că ar purta responsabilitatea blocării legii.

Publicăm aici forma proiectului din 20 august, trimisă sindicatelor de către Guvern: