Când școala predă șabloane: despre pierderea autorității profesionale în educație / Profesoara Claudia Osiceanu: Pregătirea pentru Evaluarea Națională a generat o industrie a rețetelor, cu formule nocive pentru formarea unei gândiri autentice

O reflecție despre felul în care simplificarea excesivă, șabloanele și abandonarea rigorii profesionale afectează formarea gândirii autentice în școala românească.

În spațiul educațional românesc se vorbește frecvent despre programe, examene, salarii, infrastructură sau reforme. Mult mai rar discutăm însă despre o problemă care le traversează pe toate: slăbirea autorității profesionale a profesorului și înlocuirea expertizei cu formule simplificate, prezentate drept soluții universale.

Fenomenul nu este spectaculos și nici ușor de măsurat. El nu produce titluri de presă și nu generează dezbateri televizate. Se manifestă însă zilnic, în sala de clasă, în materialele auxiliare, în grupurile de pregătire și în modul în care elevii sunt învățați să se raporteze la cunoaștere. Acolo unde înțelegerea este înlocuită de memorare, iar gândirea este substituită de șablon, școala începe să își piardă una dintre funcțiile sale esențiale: formarea discernământului intelectual.

Nu câteva formulări neinspirate reprezintă problema educației românești. Ele sunt doar simptomele unui fenomen mai profund: înlocuirea înțelegerii cu recunoașterea mecanică, a raționamentului cu algoritmul și a expertizei cu formula gata de utilizat.

În ultimii ani, pregătirea pentru Evaluarea Națională a generat o adevărată industrie a rețetelor de redactare. Din dorința de a simplifica exercițiile pentru elevi, unele materiale didactice au ajuns să promoveze formule care nu doar că sunt discutabile din punct de vedere teoretic, ci și nocive pentru formarea unei gândiri autentice.

Între acestea se numără afirmații precum: „Personajul este o rotiță a unui text literar” sau „Personajele sunt caracterizate direct prin comportament și atitudine”.

Prima formulare surprinde prin sărăcia sa conceptuală. Personajul nu este o „rotiță”, adică un element mecanic, anonim și interschimbabil. În teoria literară, personajul reprezintă una dintre componentele fundamentale ale universului ficțional, purtător de semnificații, valori și conflicte. Reducerea sa la statutul de „rotiță” transformă literatura într-un mecanism lipsit de profunzime și de dimensiune umană.

La fel de problematică este și afirmația potrivit căreia personajele sunt caracterizate direct prin comportament sau atitudine. Comportamentul și atitudinea constituie, în mod tradițional, modalități de caracterizare indirectă, întrucât cititorul deduce trăsăturile morale din faptele, reacțiile și relațiile personajului. Caracterizarea directă presupune prezentarea explicită a însușirilor de către narator, de către alte personaje sau de către personajul însuși.

Problema nu se oprește însă aici. În numeroase contexte didactice, elevii sunt puși în situația de a opera cu noțiuni insuficient diferențiate sau chiar confundate. Astfel, teme literare precum copilăria, natura sau cunoașterea ajung să fie prezentate, uneori, în același plan cu valorile culturale și morale. Or, tema aparține universului reprezentat de text, în timp ce valoarea exprimă o semnificație, un reper cultural sau o opțiune de conștiință. Confuzia dintre cele două noțiuni nu este una nevinovată: ea îngreunează relația elevului cu textul și reduce capacitatea acestuia de a explora literatura în mod nuanțat și formativ.

Fenomenul poate fi observat și în studiul gramaticii. În loc să fie încurajat să înțeleagă relațiile dintre cuvinte, logica enunțului și posibilitățile combinatorii ale limbii, elevul este adesea învățat să identifice funcțiile sintactice exclusiv prin intermediul unor întrebări mecanice. Rezultatul este previzibil: în enunțuri precum „Mă bazez pe Ion”, unii elevi identifică eronat un complement direct, deoarece formulează întrebarea „pe cine?”, ignorând sensul verbului și relațiile sintactice reale. Și aici, ca în multe alte situații, șablonul înlocuiește înțelegerea.

Problema reală nu este însă existența unor asemenea formulări izolate, ci circulația lor masivă în resurse educaționale, grupuri de pregătire și materiale auxiliare. Ele sunt memorate, reproduse și transformate în reflexe de scriere. În loc să înțeleagă un text, elevul învață să recite formule.

Apare astfel o întrebare legitimă: cine produce și răspândește aceste simplificări?

Răspunsul nu poate fi unul simplist. Există autori de materiale insuficient fundamentate teoretic, există profesori care preiau mecanic formule fără a le verifica și există o piață educațională în care rapiditatea este adesea preferată rigorii. În multe situații, simplificarea excesivă devine substitut pentru competență.

Mai apare însă o problemă despre care se vorbește prea puțin: aceea a bunei practici profesionale. Profesorul care își asumă un demers logic, riguros și argumentat pentru înțelegerea unui personaj se află adesea într-o poziție dificilă. El îi cere elevului să observe textul, să formuleze ipoteze, să stabilească relații cauzale și să își susțină afirmațiile prin exemple. Cu alte cuvinte, îi cere să gândească.

În schimb, elevul este adesea tentat să aleagă calea mai comodă. De ce ar analiza un comportament pentru a deduce o trăsătură morală, când poate scrie o formulă învățată pe de rost? De ce ar construi un raționament, când i s-a spus că succesul la examen depinde de câteva expresii-standard repetate suficient de convingător?

Astfel, profesorul preocupat de formarea intelectuală ajunge să întâmpine rezistență chiar din partea beneficiarului actului educațional. Nu pentru că elevul respinge cunoașterea, ci pentru că a fost convins că există o soluție mai simplă: șablonul. În jurul lui există voci care garantează rezultate prin formule prefabricate, prin ticuri verbale și prin îndemnul păgubos: „scrie orice, numai să scrii”.

Consecința este gravă. Elevul începe să confunde exprimarea cu argumentarea, cantitatea cu calitatea și completarea spațiului de pe foaie cu demonstrarea unei competențe. În acest context, adevărata provocare a profesorului nu mai este explicarea textului literar, ci recuperarea încrederii elevului în valoarea gândirii autentice.

Un sistem educațional care nu cultivă constant exigența profesională și nu valorizează suficient expertiza lasă loc improvizației. Atunci când criteriul vizibilității ajunge să cântărească mai mult decât criteriul competenței, spațiul educațional se umple de explicații facile și formule aproximative.

În același timp, elevul folosește instrumentele care îi sunt oferite. Dacă este învățat că succesul depinde de reproducerea unor șabloane, va alege, firesc, șablonul. Responsabilitatea lui începe în momentul în care este încurajat să compare, să analizeze și să evalueze critic informațiile primite.

Miza depășește însă examenul de la finalul clasei a VIII-a. În joc nu este doar redactarea unei caracterizări de personaj, ci formarea unei relații autentice cu lectura, cu argumentarea și cu gândirea critică.

De aceea, discuția trebuie să conducă spre o întrebare mai importantă decât cea referitoare la câteva formulări neinspirate: cum poate fi reactivată autoritatea profesionistului?

Probabil că mulți vor privi cu dezinteres această problemă. Alții, inclusiv din interiorul corpului profesoral, vor invoca argumente legitime: condiții de muncă adesea nedemne, încălcarea frecventă a demnității profesionale, o salarizare care nu reflectă importanța socială a profesiei și o decredibilizare constantă a rolului profesorului în societate. Toate acestea sunt realități care nu pot fi negate.

Și totuși, antidotul unei situații nedrepte nu poate fi abandonarea exigenței profesionale. Dimpotrivă. O posibilă vindecare a sistemului începe printr-o vindecare profesională: prin asumarea expertizei, prin respectarea standardelor domeniului și prin exercitarea profesiei cu responsabilitate intelectuală.

Nicio reformă autentică nu poate fi construită pe superficialitate. Niciun profesor nu își poate recâștiga prestigiul social renunțând la rigoare. Persistența compromisului și a activității superficiale la catedră nu oferă societății decât argumente suplimentare pentru a diminua autoritatea profesiei.

Există un adevăr pe care profesia trebuie să aibă curajul să îl privească în față: nu putem aștepta formarea unor personalități puternice într-un climat educațional dominat de superficialitate. Profesorul care înlocuiește cunoașterea cu formule goale nu face decât să multiplice fragilitatea intelectuală pe care ar fi trebuit să o combată.

Iată una dintre problemele asupra căreia ar trebui să se concentreze cu adevărat Ministerul Educației: cultivarea unei resurse umane responsabile, competente și conștiente de rolul său formator. În centrul oricărei reforme autentice nu se află doar programele, metodologiile sau examenele, ci profesorul și calitatea actului profesional pe care acesta îl oferă.

Profesorul nu își poate revendica autoritatea exclusiv din statutul său și nici din dificultățile reale ale profesiei. Autoritatea profesională se reconstruiește prin competență, prin consecvență și prin capacitatea de a produce înțelegere.

Școala nu poate depăși condiția șabloanelor dacă cei care o construiesc acceptă să funcționeze prin șabloane. După cum nu poate forma gândire autentică prin profesioniști care au renunțat la exigența propriei profesii.

Poate că adevărata provocare a școlii contemporane nu este să îi învețe pe elevi ce să spună despre un personaj, ci să îi învețe să gândească despre el. Nu să îi învețe să recunoască răspunsuri, ci să construiască răspunsuri.

Iar între recunoaștere și înțelegere se află, poate, cea mai importantă miză a educației.

____

Despre autor:

Claudia OSICEANU este profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Voievod”, București.