Într-o lucrare clasică, Norbert Elias descrie procesul lung și dificil prin care au evoluat bunele manière, a apărut ceea ce azi numim comportament civilizat. El a avut loc odată cu centralizarea puterii în stat și adoptarea unei etichete la curțile cele mai înaltă, care ulterior au trebuit emulate de supușii care aveau obiceiuri diferite. Treptat toată lumea a învățat să folosească furculița, batista, să se abțină să râgâie la masă etc.
În țara Plagiastan, puterea nu era încă centralizată, statul exista, dar era foarte slab, iar marchizii, conții, ducii făceau fiecare ce voiau în departamentele, facultățile, institutele și universitățile lor. Când se adunau pentru vreo treabă comună, abordarea era colegială, fiecare tolera obiceiurile celuilalt. În pofida ineficienței vădite, făcuseră din asta o virtute, pentru că oricum nimeni nu avea puterea să schimbe nimic și toți aveau nevoie de aliați pentru problemele curente.
Ar fi incorect să nu menționăm că la unele curți disciplinare din cauze contingente oamenii făceau figură separată prin comportamente academice decente, privite de restul comunității ca naive, căutătoare de înțelepciune. Sau că ici, colo, printre barbari, persoane mai ciudate, probabil cu înclinații anti-sociale, insistaseră aproape o viață să-și șteargă nasul în batistă, să nu scuipe semințe pe jos, deși pe toate podelele era o mizerie cruntă. Aceste fenomene izolate nu schimbau cu nimic situația de ansamblu, dar unui istoric îi puteau sugera nucleele unei viitoare evoluții.
O primă încercare de unificare a fost făcută de un rege, cum altfel, cam prost crescut. Problemele educației erau pentru el inexistente, dar un duce al său a încercat să impună supușilor să nu mai plagieze, să nu mai fure, să facă ceva serios pentru banii luați. Venise din alte țări care disprețuiau ce se întâmplase în Plagiastanul natal și avea orgoliul să schimbe situația. După un cvasi-război civil care a durat câțiva ani buni crearea unui stat puternic a eșuat. Educația fiind o problemă neprioritară, n-au fost trimise avioane să evacueze colaboratorii din spatele liniile și fiecare s-a descurcat cum a putut. Unii au trădat cauza civilizării, alții au scris și vorbit în deșert trăind din greu sub tirul agresorilor, alții au dus lupte de gherile, după caracter și posibilități. Eșecul părea definitiv.
S-a accentuat însă un fenomen neliniștitor. Cu vremea, talibanii mitocăniei și țopârlăniei academice au început să constate că țara se depopula tot mai mult și nu mai avea cine să muncească pentru ei. Criza era iminentă pe termen mediu și lung, ceea ce a creat condiții insurgenților reformiști. Au devenit frecvente șarjele mediatice din care cavalerii antiplagiat se întorceau cu capetele celor vizați. Se purtau chiar mici scalpuri atârnate de șa, ca semn de potență academică și respectabilitate. Erau zorii unei lumi noi, deși cu toții știau că acest stil de abordare nu poate fi durabil. Cum însă prinseseră gustul pentru adrenalină și glorie au continuat neabătuți, conturând profilele romanești al unor Don Quijote locali. Alții, mai practici, sesizaseră chiar o oportunitate de afaceri în cultivarea principiilor etice viitoare, pe principiul fabulei albinelor: moralitatea nu vine de la bunăvoința celor care o livrează, ci de la interesele lui. La scară socială, situația devenise bipolară, chiar schizofrenică: ambele culturi începuseră să fie legitime și general acceptate. Din punctul de vedere al statului și al partenerilor săi strategici, aceste clivaje nu erau folositoare. Trebuia făcut ceva.
Și astfel a avut loc marele pas înainte. Din interes pur și fără nicio convingere personală, un rege mai bine crescut, o alianță de duci și conți și câțiva luptători de gherilă canalizați pentru a putea fi controlați, necesari pentru credibilitate și imagine, au decis să se mănânce cu cuțitul și furculița, să purtăm papion și lavalieră, tot ce trebuie în funcție de împrejurare. E drept că foarte mulți dintre ei nu apucaseră încă să se spele pe mâini de grăsimea hălcilor rupte cu mâna nu demult, sau să scoată petele care indicau meniurile consumate pe haine, dar aceste lucruri erau mai puțin importante. Importantă era păstrarea puterii, rezolvarea problemelor economice, securitare și, mai ales, acceptarea la curțile regilor popoarelor deja civilizate, de care erau legate visele de mărire.
Situația nu avea cum să convină celor care avuseră prima încercare ratată de întărire a statului. Unii au calificat inițiativa ca imorală, oportunistă, alții chiar au criticat-o vehement. Criticile nu au făcut decât să accentueze demonstrațiile ostentative de măsuri reformiste, mergând până la finanțarea masivă a lor. Astfel, din jocul intereselor pentru putere și prestigiu social, Plagiastan urma să devină o țară civilizată. Cândva. Din cartea lui Norber Elias rezultă că scara de timp a procesului e seculară. Pentru civilizarea academică ar putea fi de ordinul câtorva decenii. Important e că am trecut de un punct de unde nu se mai poate reveni înapoi.
Notă: Text publicat inițial pe blogul autorului aici.
__________
Despre autor:
Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Membru al CNECSDTI și al Consiliului de administrație al INCD pentru Ecologie Industrială.
C.I.
Redacția
Virgil Iordache
Raluca Pantazi
2 comments
Subscriu la cele scrise de dl. George. Si inainte de 1990 si dupa, in facultati, indiferent de profil, primii 10 absolventi cu medii finale de peste 9, rar ajung sa devina dascali in mediul universitar, este nevoie de pile serioase, bani multi. In plus, asistentii si lectorii sunt cei care au facut si fac in multe situatii, articolele, cartile, orele de laborator, multe ore de curs, profesorilor si conferentiarilor care i-au adus in facultati. Prin urmare, selectia nu se face dupa ce stii, ce calitati mentale ai, ci al cui esti. Ca sistemul sa devina mai putin corupt, contractele de munca in facultati, facute pe 3 ani, exista rezultate bune, dovedeste interes si pasiune se prelungeste contractul cu inca 3 ani. Asa intra in sistem multi neaveniti, nu ii mai da nimeni afara, si apoi ne miram de plagiate. Baza plagiatului se afla la modul de acceptare si existenta a resurselor umane din intreg mediul universitar.
Renuntati la toate aceste pretentii complet exagerate ca toate cadrele didactice din universitar sa aibă doctorate si mai mult de jumătate din plagiate vor dispărea. Chiar credeti ca toate cadrele didactice din universitar sunt sclipitoare si geniale ? Înseamnă ca sunteti inconstienti ! Ce ar fi sa lasati tinerele cadre didactice din universitar in pace ? Studentii au nevoie de indrumatori bine pregatiti dar nu au nevoie de indrumatori geniali ! Stiati ca niciodată un profesor genial nu poate ridica nivelul de pregătire a unui elev “greu de cap” ? Motivul e foarte simplu ! Un geniu nu are răbdare cu “prostii” ! Cu multi ani înainte, in cadrul facultatilor, ramaneau ca asistenti sefii de promotie. Acest lucru era suficient pentru a se asigura zeci de generatii de studenti bine pregatiti de acesti aistenti si lectori universitari care fuseseră sefi de promotie si care automat stiau tot si puteau la rândul lor sa transmită mai departe studentilor tot bagajul necesar de cunostinte. Nu erau genii si nu avansau mai mult de gradul de lector dar isi faceau cu prisosinta datoria. Cele cateva genii putine la număr ajungeau conferentiari universitari, profesori universitari, academicieni. Ei erau cei care publicau cârti, manuale, cursuri si duceau mai departe “flacăra stiintei”.