De la casa din chirpici, fără apă caldă, pe covorul roşu de la Cannes. Povestea impresionantă a Alinei Şerban sau despre cum poate educația să salveze un destin

La 31 de ani, Alina Șerban este, în prezent, una dintre cele mai căutate actriţe române la nivel internaţional. În spatele carierei sale de succes, stă o poveste de viaţă pe care o trăiesc mii de copii din România. A cunoscut viaţa într-o sărăcie lucie şi a reuşit să supravieţuiască datorită educaţiei şi a şanselor pe care i le-a dat soarta. A ajuns să studieze teatrul la una dintre cele mai prestigioase academii din lume, la Londra, unde a primit premiul de cea mai bună studentă din Marea Britanie, în timp ce lucra la un restaurant turcesc.

În 2018, Alina a debutat ca actriţă în rol principal în lungmetrajul “Seule a mon mariage” ( Singura la nunta mea), care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Cannes.

Iar în România, regizează și joacă în spectacolul de teatru “Marea Rușine”, la Teatrul Excelsior din capitală – primul spectacol regizat de o femeie romă în țara noastră și primul care vorbește despre sclavia romilor.

Într-o țară care se confruntă cu cifre alarmante ale abandonului școlar, am stat de vorbă cu ea pentru a înțelege mai bine prin ce trece un copil dintr-un mediu defavorizat, dar și care sunt șansele de a reuși, într-un sistem de educație și social bolnav.

Alina Serban / Foto: Cornel Brad

Rep: Alina, cum ai descrie copilăria pe care ai avut-o?

Alina Șerban: Am avut o copilărie fericită. Nu mi-a lipsit nimic. Am fost un copil dorit și iubit. Copilăria mea a fost asemănătoare cu a multor altor copii, am crescut cu Michael Jackson, desene animate și multă imaginație. Apoi, după vârsta de unsprezece ani, când am ajuns la familia tatălui meu, într-o casă tradițională la curte, unde am dat de sărăcia cea mai de jos, imaginația a jucat un rol foarte important, și anume am înlocuit ce nu aveam cu imaginația: apă caldă, televizor, lucruri elementare care nouă ne lipseau.

Rep: Care au fost cele mai dificile situații prin care ai trecut?

Alina Șerban: Cred că cel mai greu a fost atunci când cea mai importantă persoană din viața mea nu a mai fost lângă mine. Când mama mea a fost închisă, acea perioadă s-a suprapus, pe la vârsta de 19 ani, cu situația când a murit și tata. Am rămas singură la o vârstă fragedă. Îmi amintesc că în acel an trebuia să dau bac-ul. Lucrul pozitiv e că am luat la trei facultăți si am ales cu sufletul – actoria. Acum locuiesc cu mama mea și mă bucur din nou de ceea ce înseamnă să ai mamă. Foarte dificilă a fost această perioadă între 14-15 ani când nu a putut fi lângă mine, însă ce mi-a dat ea ca fundație, m-a făcut să înțeleg cât de importantă este educația în viața mea, să cer respect si să respect la rândul meu. M-au ținut pe un drum bun. Mama, chiar și nefiind lângă mine, tot a însemnat stâlpul meu.

Rep: Ce a însemnat pentru tine școala, în acest context?

Alina Șerban: Noi ne-am pierdut casa când aveam vreo opt ani, apoi am stat în chirii o vreme, după care eu am ajuns la familia tatălui meu, într-o curte tradițională de romi. Atunci am dat de ultimul prag al sărăciei. A fost și un fel de trezire a mea la realitate, să văd că mama mea muncea în 5 locuri și că eu trebuie să fac ceva. Cevaul pe care ea îl aștepta de la mine era să învăț. Cam asta era treaba mea, de care eu trebuia sa fiu responsabilă.

Alina Serban / Foto: Cornel Brad

Rep: România se confruntă cu o rată foarte mare a absenteismului școlar, în special în zonele defavorizate și în familiile de romi. De ce crezi că acești copii abandonează? Tu ai fost vreodată pe punctul de a abandona școala?

Alina Șerban: Cred că trebuie spus că familiile de romi sunt grupul minoritar cel mai discriminat din România și ca să nu rămânem așa la fraze clișeistice, trebuie să ne uităm un pic la istorie și să înțelegem că după atâtea secole de sclavie, Holocaust, și lipsa unor politici publice care să îi ajute pe romi să aibă acces egal la resurse, vedem situația în care ne aflăm. Sunt și multe familii de neromi care nu își permit să-și țină copiii în școli. Consider că sărăcia este o problemă a României și din cauza asta puțini copii au un trai decent, ca să se dezvolte și să meargă la școală. Așadar, trebuie  să înțelegem – faptul că ții un copil în școală 12 ani, înseamnă o investiție. Educația, pe hârtie, este gratis. Dar, în practică, costă foarte mult.

Consider că foarte mulți copii, romi, neromi, au mare potențial de a merge la facultate, dar, din păcate, totul se rezumă la șansele pe care acești copii le primesc din partea societății. Mai ales, dacă ne gândim la un copil provenind dintr-o famile săracă, în care părinții lui nu au făcut nici măcar liceul și nu știu să scrie și să citească, să nu vă imaginați că este ușor pentru un copil să vină acasă și să găsească motivația să-și facă lecțiile, parinții lui neștiind cum să-l ajute. Acestea sunt motivele pentru care un copil, indiferent de etnie, ajunge să abandoneze școala.

Faptul că stai nemâncat într-o bancă nu cred că e cel mai bun lucru care te va face să te simți motivat. Nu sunt adepta acestei zicale „Dacă vrei, poți!”. Este superficial să zicem asta în ceea ce-i privește pe copii. Dacă ei nu au modele pe lângă ei, nu au o întreagă comunitate să le arate că educația este importantă, ei nu ar trebui sa se gândească că nu au de niciunele, ci ar trebui ca ei sa fie efectiv ca un burete care să absoarbă informații. Numai că mulți copii nu au o copilărie liniștită. Și pentru mine a merge la facultate însemna la un moment dat un vis. Când eu stăteam într-o casă de chirpici și primisem un ordin de evacuare, când vedeam șobolani în casă, în același timp colegii mei de școală vobeau despre ce o să primească ei dacă iau bac-ul. Din păcate, trăim în lumi paralele și ne-ar prinde bine să înțelegem din ce context vin oamenii. Educația nu ar trebui sa fie un vis pentru nimeni. Ar trebui sa fie accesibilă.

Rep: Îți plăcea să citești? Aveai acces la cărți?

Alina Șerban: Da, am avut acces la cărți. Mă număr printre romele foarte norocoase, deși sunt prima din familia mea care a terminat liceul, mama si tata au ținut ca eu să vorbesc corect și să învăț. Chiar dacă ne-am pierdut casa și am stat în multe chirii, ei nu m-au ținut niciodată departe de școală. Asta a fost o prioritate pentru părinții mei și pentru mine. Recunosc, la un moment dat am devenit pasionată de muzică și ar fi trebuit să citesc mult mai multe cărți, dar aici nu mă pot scuza pe criteriu etnic. 

Rep: Aveai cele necesare pentru a merge la școală?

Alina Șerban: Țin să spun că deși stăteam într-o casă de chirpici, fără apă caldă, și cu probleme cu electricitatea, mama mea ținea să îmi calce până și pijamaua. Chiar dintr-un hiper-complex, noi plăteam primii fondul clasei, tocmai pentru a nu părea vreodată că fata ei e altfel față de ceilalți copii. Ea, tocmai de-asta, muncea atât de mult ca eu să am tot ce-mi trebuie pentru școală și să-mi plătească meditații în clasa a opta.

Așa că eu mă număr printre copiii norocoși, care nu au simțit astfel de lipsuri. În liceu, în schimb, am simțit mai mult ce înseamnă să nu ai. Spre exemplu, când mama mea nu mai era lângă mine și imi doream o pereche de blugi. Trebuia să aleg între un kimono – pentru că mă apucasem de karate, am avut șansa să mi se ofere lecții de karate gratuit,  și perechea de blugi. Sportul m-a salvat, pentru că prin sport înveți despre disciplină și auto-disciplină. Tata trebuia să cumpere și butelie, așa că am ales kimono-ul. Mama mea a fost super-eroină, nu m-a lăsat să simt niciun neajuns, oricât de mare era. Mi-aduc aminte perioada când se purtau salopete de blugi, mama mea a lucrat vreo 4 zile să facă curățenie la cineva, ca să-mi poată lua o salopetă neagră de blugi pe care am purtat-o mulți ani.

Alina Serban / Foto: Cornel Brad

Rep: Cât de mult te-a ajutat educația? Ai putea exemplifica printr-o situație concretă în care ceva ce ai învățat la școală te-a ajutat în viață?

Alina Șerban: Sigur că, dacă nu îți știi drepturile, nu poți să ți le ceri. Dacă nu afli că ceva e nedrept, e posibil să ai impresia că asta e normal. M-a ajutat foarte mult că mama mea și tatăl meu, dar mai ales mama, a înțeles importanța educaței. Ei își dădeau seama că numai prin educație mi se vor deschide șansele, că nimic nu ne este promis. Dacă voi merge la școală, va exista poate un viitor mai bun pentru mine versus ce vedeam în curtea în care locuiam sau la ei înșiși. E incuantificabil să spun cum m-a ajutat pe mine școala. Faptul că eu astăzi practic o meserie pe care am învățat-o la școală, asta spune tot. Faptul că am devenit prima regizoare romă din România, asta se datorează faptului că nu a rămas la stadiul de pasiune, de hobby, ci am vrut să aflu cum să fiu la rândul meu actriță, să scriu și să regizez.

Rep: Cum ai ajuns să vrei să faci teatru și cum ai ajuns în Londra?

Alina Șerban: M-am pregătit un an de zile datorită unui profesor care m-a meditat gratis la filozofie. Domnul Marian Panait mi-a oferit aceste lecții și după ce am intrat la alte două facultăți, la Știinte Politice și Comunicare și Relatii Publice, m-am decis să dau și la actorie, deoarece asta era pasiunea mea, care efectiv m-a chemat. Asta venea din copilărie, când îmi plăcea să dansez, să dau mici „spectacolașe”. Era așa de puțin probabil să intru la actorie fără ca eu să mă fi pregătit profesional cu un actor, și faptul că am intrat m-a impresionat foarte tare. Am ales cu sufletul.

În acea perioadă a vieții, eu neavând niciun sprijin, această alegere nu părea o decizie rațională. Am urmat UNATC, apoi am avut șansa să ajung la New York pentru un semestru, lucru care m-a ajutat să revin apoi în țară și să inițiez, fără să-mi dau seama în acel moment, teatrul politic rom, teatru care era menit să ne prezinte într-o lumină umană și nu exotică sau ca veșnicul „lupul cel rău”, cum vedem adesea în media. Asta a fost New York-ul, care mi-a dat curajul să încerc ceva nou în țară.

Apoi mi-am dat seama că vreau să continui cu asta, că vreau să studiez niște tehnici de actorie post-Stanislavski. Așa a venit ideea să încerc să dau la niște Mastere în Londra. E o poveste destul de lungă, cu multe suișuri și coborâșuri, cu foarte mulți oameni care m-au ținut de mână atât pentru a studia în New York, cât și povestea cu Londra. Însă țin să precizez că în ambele cazuri nu am avut nici măcar o liră sau un dolar. Pe lîngă stelele care mi s-au aliniat, am avut o armată de îngeri care m-au ajutat să fac dintr-un vis imposibil, ceva palpabil. Am fost admisă la RADA (Royal Academy of Dramatic Arts), la ambele școli, de fapt, Tisch School of the Arts la New York University și RADA la Londra. Dacă zic eu bine, sunt a treia și a cincea școală din lume în domeniu. Asta mi-a făcut foarte bine, pentru că eram la un nivel cu colegii britanici unde nu puteam să simt ca poate e prea mult. Nu, trebuia să te ridici la nivelul de student la master. A fost un proces de maturizare rapid, în care te duci să locuiești într-o țară străină, unde nu știi pe nimeni. A fost o bucurie pentru mine. Mi-am numărat zilele atât în New York, cât și în UK, pe toate am încercat să le dedic teatrului.

Rep: Cum erai privită de britanici?

Alina Șerban: N-aș vrea să vorbesc în clișee. Sunt ca și noi, diferiți oameni care te privesc în diferite feluri. Erau oameni interesa(n)ți la noi în grup la Masters să le explic eu, că nu sunt gyspy, că fac parte dintr-o minoritate, și ei știu că Charlie Chaplin era tot rom, dar rom de-al lor din Marea Britanie. M-a ajutat să văd că profesorii noștri erau din toate colțurile lumii și vedeam că ei și-au găsit locul acolo în lumea britanică și cred că asta m-a ajutat și pe mine la Master.

Sunt multe aspecte din viața de acolo. În câteva cuvinte, ce era amuzant e că mulți, când auzeau că ai accent, îți vorbeau mai tare, de parcă erai surd sau prost. Și asta era gluma: ”I just have an accent. I’m not deaf or stupid”.

Alina Serban / Foto: Cornel Brad

Rep: Ce a însemnat viața acolo?

Alina Șerban: Viața acolo nu e tocmai roz, să înveți să-ti faci o viață complet nouă, într-un alt context. Londra te maturizează, îți cere să fii un om de cuvânt, îți cere să fii un om care știe ce vrea, îți cere să fii mereu în priză. Sunt recunoscătoare pentru toate momentele grele și frumoase pe care le-am petrecut și încă le mai petrec. Știu ce înseamnă să fi terminat o școală pompoasă și, după părțile frumoase, să fii imigrant acolo, fără permis de muncă. Am trecut de la studentă –  la a spăla vase pe jumătatea minimului pe economie la negru. A fost foarte greu și mi-a făcut bine să văd viața din mai multe perspective. 

Rep: Ai primit premiul de cea mai bună studentă româncă din UK. Ce făceai în paralel? 

Alina Șerban: Lucram la un restaurant turcesc care avea și un kiosk lângă, ba eram în restaurant, ba în kiosk. Am lucrat pe jumătatea minimului pe economie. Cineva lua 6 lire pe oră, iar eu luam 3 lire. Am fost aleasă la concurs, dar nu aveam bani să merg la Edingburgh să-mi ridic premiul. Nici nu mi s-a părut corect să plătesc eu drumul. Așa că l-am primit la colț de stradă, acel „geam” pe care scria „cea mai bună studentă româncă în UK”. Pentru mine era important să se vadă că romii nu aduc numai necinste țării, așa cum se crede. 

Rep: Cât de mult te-a ajutat pasiunea pentru ceva, pentru a ieși din mediul în care te aflai? 

Alina Șerban: Cred că toți oamenii au potențial să facă lucruri mărețe, e un amalgam complex, șansă, muncă, sprijin din partea oamenilor de pe lângă ei. Pe drumul pe care mi l-am ales am fost foarte mult timp singură ca artist independent, să fii prima femeie care face un spectacol autobiografic și își expune etnia public, asta se întâmpla prin 2010. Nu a fost ușor și apoi să scriu despre sclavie s.a.m.d. Ce pot să spun e că pe lângă toate greutățile, pe lângă toate obstacolele, am avut șansa să am femei foarte puternice pe lângă mine care m-au ridicat mereu, când simțeam că nu mai pot. Cred că și astăzi, dacă ceva mă bucură în viața mea, e să am femei minunate pe lângă mine, pe care sunt atât de norocoasă să le pot numi prietene. În cei zece ani de carieră, pentru că în acest an împlinesc zece ani, ele au crezut în pasiunea mea și în ideile mele, când ele erau doar pe hârtie.

Rep: Cum crezi că pot fi ajutați copiii din mediile defavorizate, astfel încât ei să meargă la școală? 

Alina Șerban: Cred că vorbim deja de politici publice, prin care să le fie asigurat un trai decent, să nu le fie frică că ei nu au casă sau nu au ce să mănânce. Mi-aș dori ca un copil să nu aibă această grijă. Familiile trebuie sprijinite ca să-și țină copiii în școală. Cred că ăsta ar fi un loz câștigător pentru România. Să investim mai mult în educație.

Rep: Care crezi că sunt marile probleme ale sistemului de învățământ din România?

Alina Șerban: Sistemul mi se pare destul de învechit, avem genul ăsta de învățare, mot-a-mot, lipsește gândirea critică. Nu sunt eu persoana cea mai în măsură, pot să spun din experința mea că am întâlnit profesori incredibili, și profesori mai puțini buni. Rasismul din școli este o altă problemă. Cred că ne-ar prinde bine o re-evaluare, în care timpul petrecut pe băncile școlii să ajute pe toată lumea, atât pe elevi, cât și pe profesori.

 

 

Total
3K
Shares
6 comentarii
  1. Impresionat de interviu si de bun-simtul ce emana din el. Keep up the good work si cat mai multe covoare rosii, Cannes or elswere. Conteaza.

  2. Draga Alina

    Ai fost,esti si vei fi o luptataoare. Esti un exemplu de viata mai ales etniei tale si nu numai. Felicitari draga AlinaSerban

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate