Doru Căstăian: Pseudoştiinţă şi destin sau despre toate drumurile pe care nu le-am urmat

2.665 de vizualizări
Doru Castaian / Foto: Captura Youtube.com
Nu am vrut să public acest text la apogeul episodului numerologic care a încins câteva zile opinia publică din România pentru că aş vrea ca el să fie mai puţin despre o întâmplare şi mai mult despre o problemă mult mai adâncă din şcoala românească.

După cum bănuiam, tăvălugul atenţiei publice tinde să se îndrepte către alte subiecte efervescente, iar tăcerea stă se lase din nou peste cancelariile  în care se discută zilnic despre horoscop, reîncarnare şi (in)compatibilităţi zodiacale. Dar şi peste sălile de clasă (mai nou, virtuale) în care se rezolvă teme numeroase la clasele mici şi doar simbolice la clasele mari, în dispreţul tuturor cercetărilor ştiinţifice cu privire la acest subiect. Peste clasele de colegii naţionale unde adesea se munceşte orb, surd, repetitiv, doar pentru admiterea cu ştaif şi bacul cu 10 (necesar tot pentru admiterea cu ştaif). Şi peste clasele săteşti fără elevi, rămaşi pe lângă casele părinteşti, unde pot fi mai utili şi mai uşor de suprvegheat.

Mi-aş dori ca acest articol să fie în primul rând despre cum facem ştiinţă în şcoala românească, despre ceea ce numeam la un moment dat „spiritul bun al ştiinţei”, despre cum ajunge el la elevii noştri, cât valorificăm din potenţialul ei enorm şi care este preţul uman şi instituţional pe care-l plătim pentru că facem ştiinţă într-un anume fel. Pentru că ştiinţa nu este niciodată numai despre ştiinţă.

Să fiu limpede în ceea ce priveşte teza principală a acestui text: facem destule discipline ştiinţifice în şcoală, dar spiritul bun al ştiinţei este mai greu de găsit decât pepitele de aur în steril. Calculăm mult, iar cei care calculează mai repede câştigă adesea premii şi aplauze, ca nişte foci de circ. Calculăm, dar nu educăm. Calculăm, dar suntem analfabeţi la testele internaţionale. Calculăm, dar suntem analfabeţi sufleteşte. Pentru că ştiinţa nu este în primul rând despre calcule, teste, teme, împăunări de o zi, facultăţi de fiţe şi job-uri bănoase. Ştiinţa este în primul rând despre om, despre sclipirile, forţa, neputinţele şi limitele lui. Este clădită din sufletul lui, din toate spaimele şi speranţele acestei primate care n-a ştiut să lupte cu lumea decât explicând-o şi înţelegând-o. Ştiinţa are spirit şi un potenţial educativ enorm. Dar cine mai are azi timp de mofturile acestea, în dispreţul unei tradiţii care ne-a dat personalităţi precum Solomon Marcus?

În primul rând, ştiinţa este modestie. Conştiinţa că rezultatele semnificative vor veni doar în eforturi cooperative de durată, prin aportul furnicesc al celor mulţi. Da, în ciuda competiţiei acerbe pentru a exista în jurnalele peer-reviewed, în miezul ei cel mai propriu ştiinţa rămâne actul de cooperare profundă al unor oameni care rămân adesea esenţialmente discreţi şi modeşti. Am văzut acest spirit colaborativ la lucru în realizarea vaccinurilor ce pot opri pandemia care macină umanitatea, vedem calitatea educaţiei ştiinţifice din şcoala românească în terifianta veste că unul din doi profesori români nu vrea să se vaccineze (posibil mai mulţi). În epoca informaţiei obeze şi a competenţelor de nişă, colaborarea este nu doar esenţială, ci şi inevitabilă pentru orice sistem care vrea să ţină pasul cu vremurile. În şcolile româneşti vom vedea însă cel mai adesea încurajată o competiţie stupidă de dragul orgoliilor mărunte, o şicanare continuă şi obositoare, fără ţel şi fără criterii. Elevi, dar mai ales profesori, găsim enorm de greu să punem laolaltă două paie cruce, să găsim căi de a fi împreună, de a învăţa unii de la alţii, de a educa conform unor viziuni şi valori comune.

Ştiinţa este perseverenţă. Disponibilitate la efort şi rezistenţă în faţa eşecului. Disponibilitatea de a aştepta şi de a suferi pentru a obţine rezultate notabile, semnificative, durabile. Dar cine, în şcoala românească, măsoară procese, urmăreşte rezultate şi achiziţii pe termen lung, stabileşte obiective adânci, transmise, eventual cu dragoste şi interes pentru copil, între educatori, ca o ştafetă?

Ştiinţa este curiozitate. Dar cine mai are timp azi (când timpul înseamnă fie bani, fie distracţie) de asemenea prostii? Curiozitatea pură, dorinţa de a şti, de a înţelege şi de a găsi împlinire şi bucurie în cunoaştere, toate acestea ţin tot mai mult parcă de mecanica sufletească a unor oameni  vetuşti, stranii, din vremuri de mult apuse. Curiozitatea a devenit ieftină, prostituată în nonsubiecte fade cu iz de click-bait,  acum, când ceasul epocii bate în ritm de Tik Tok.

Ştiinţa este spirit critic şi autocritic. Dar în şcoala românească cei fără dubii au întotdeauna mai multe şanse de succes decât oamenii profunzimilor şi nuanţelor. Spiritul cu adevărat critic e foarte rar, cel autocritic văzut ca o slăbiciune.

Ştiinţa este curaj, fidelitate faţă de adevăr şi de anumite valori. Învăţământul nostru este în cea mai mare parte un teatru al celor supuşi şi al alunecoşilor de toate felurile.

Ştiinţa este rigoare, claritate, limpezime, dar rar veţi găsi aşa ceva între pereţii şcolilor româneşti. Întâlnirile ştiinţifico-metodice sunt arareori ştiinţifice sau metodice, iar miniştrii învăţământului, cu prea puţine excepţii, au practicat fără vreo reţinere propuneri de un diletantism care mă sperie (dintre cele mai recente amintesc numirea directorilor prin votul exclusiv al titularilor şcolilor, dar şi ideea aparent plauzibilă a remunerării profesorilor după rezultatele obţinute are numeroase probleme teoretice).

Intenţia mea nu e să idealizez fără rest spiritul ştiinţific doar ca să îmi iasă demonstraţia. Evident, ştiinţa e făcută de oameni şi nimic din ce e omenesc nu îi este străin. Intenţia mea e mai degrabă să atrag atenţia asupra enormului ei potenţial educativ şi uman, dar şi asupra mecanismelor interne de autocorectare. Din păcate, învăţământul românesc le ratează pe ambele. Ca să folosesc o analogie potrivită în această perioadă, învăţământul pare afectat, alături de alte structuri profesionale, de lipsa unui sistem imunitar sănătos la nivelul întregii societăţi. Dacă anticorpii de reacţie rapidă ai presei funcţionează încă oarecum eficient, anticorpii specifici ai acţiunii punctuale, conştiente,  ţintite întârzie să apară. În lipsa lor, celulele pierd logica întregului, se descurcă individual mai bine sau mai rău, textura socială capătă aspectul dezolant al unor ciorapi cu firele duse.

Adresa buclucaşă trimisă în şcoli nu este în primul rând despre greşeala unor inspectori şi nici măcar despre  pseudoştiinţă. Este mai degrabă despre un destin, destinul cu iz de farsă al educaţiei româneşti, destinul ei  numerologic din ultimii treizeci de ani.  Este despre cum este ales în permanenţă drumul mai uşor, strâmb, drumul care nu duce nicăieri, scurtătura numerologică în locul complexităţii şi dificultăţii veritabil ştiinţifice şi despre cum asta se întâmplă zilnic, la toate nivelurile. Din acest punct de vedere, adresa numerologică care a făcut atâtea valuri (preţ de o clipă, desigur) este un epitom al alegerilor noastre valorice, profesionale, morale de trei decenii încoace.  Nu e un accident, e o abreviere. Iar, din punctul meu de vedere, toţi am contribuit (desigur, nu în aceeaşi măsură, la asta).

Nu strică să o repetăm: e timpul târziu al unor schimbări cu adevărat serioase, care au devenit de mult urgente. Toate drumurile ne stau deschise în faţă, dar deciziile care vor smulge educaţia din România din marasmul ei destinal pentru a o pune, la început timid şi ezitant, desigur, pe căile drepte şi infinit mai grele ale educaţiei serioase se iau la fiecare nivel, în vârful, dar şi la baza piramidei funcţiilor. Orice profesor poate aduce spiritul bun al ştiinţei în metrul pătrat pe care e stăpân. Orice ministru poate lua hotărârile care să facă din educaţia noastră sistemul în care acest spirit să înflorească. Şi fiecare are responsabilitatea lui în acest proiect, deloc egală însă ca importanţă dacă mă întrebaţi pe mine. Misiunea la vârf e teribil de grea pentru că hotărârile bune vor lovi reţele de interese, complicităţi, inerţii şi trasee vicioase împământenite de decenii. Întrebarea e dacă cineva vreodată va avea suficient curaj. Curajul de a vedea şi de a urma în sfârşit toate drumurile pe care nu am luat-o până acum.

_______________________________________________________________________________

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara). Este profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos, Galați.


11 comentarii
  1. Apreciez foarte mult acest articol. Ma tem ca nu e nimic de facut sub conducerea actuala, care umbla pe varfuri si face contorsionism logic si moral ca sa nu deranjeze baronetul din educatie.

    1. Buna ziua! Si mie mi-a placut foarte mult acest articol, am rezonat cu el. Dar sub conducerea actuala, putem sa influentam si noi deciziile. In acest moment este o petitie online, “Stop digitalizării școlii românești!”, publicata de catre istoricul Mircea Platon. Va recomand sa il urmati si pe facebook, si daca veti crede ca aceasta petitie este justificata, sa actionati. Multumesc! Sa auzim de cat mai multe de bine! Mult succes in continuare, Doru Castian! Avem nevoie de mai multi profesori ca dvs.
      https://www.petitieonline.com/stop_digitalizrii_colii_romaneti?fbclid=IwAR314kMiPeuvn9YZI22hHsqPNH-_5bLLjbY7v4gFHB9WbrW3Yo2aDqTQgyM

  2. Pentru mine, Doru, ești farul care nu mă lasă să rătăcesc pe ape tulburi. Te respect pentru generozitatea cu care pornești la luptă. Cred că oricare ar fi politicile, tot la firul ierbii e rezolvarea: nu intri la clasă și nu începi un demers didactic, nici profesor, nici elev, fără să fii pregătit să oferi răspunsuri la întrebările “De ce?”, “Cu ce scop?”, “Ce ar fi dacă?”, dar nu pentru rezultate pe termen scurt. Ce bine ar fi ca fiecare profesor să aibă în față nu elevi in termeni generici și note in termeni calitativi, ci proiecția particulară a fiecărei aspirații in parte! Apoi da, recunosc autosuficienta profesorilor când e vorba de a accede la cursuri de formare… multe de spus, dar te las pe tine, Doru, căci le spui mult mai fundamentat statistic, deci… științific.

    1. V-as ruga sa va hotarati. Daca e filosofie (fie si de doi bani), iar eu sunt absolvent de filosofie, inseamna ca am voie sa o fac, prin urmare pot vorbi despre orice subiect, inclusiv despre stiinta. 🙂 Sper sa va relaxati putin. Evident ca propuneti o idee amuzanta si imposibila (asta daca nu cumva faceti gargara 🙂 ). Nici despre ciorba de burta nu vorbesc doar bucatarii, nici despre gradinarit doar gradinarii. Despre stiinta, care e pana la urma tot o practica sociala, vorbesc dintotdeauna si altii. De exemplu filosofii stiintei, dintre care cel putin doi (ma refer la Popper si Kuhn) au adus un spor palpabil de luciditate si rigoare in practica efectiva. Problema e ca, daca sunteti putin mai atent, articolul meu nu e despre stiinta, ci despre pedagogie si practica pedagogica in scoala romaneasca, chiar daca aduce stiinta in discutie. Daca treceti de faza atacurilor fara argumente, as fi bucuros sa discutam si idei. Daca am gresit, va asigur ca voi reveni fara nici cea mai mica problema. Va salut cu prietenie.

  3. Se adevereste ca la fel ca medicii, magistratii sau IT-istii si profesorii trebuiesc pusi in programe educationale anuale care sa-i mentina “in forma” si sa le ofere nu doar ultimele informatii care trebuiesc predate elevilor si mai ales CUM sa le predea. Cineva imi va spune probabil ca astfel de programe exista, dar fapt e ca daca ele exista atunci nu-si ating scopul.

    O alta ideea care mi se pare extrem de importanta este punerea la punct a unui program de burse pt toti profesorii nostri pre-universitari pt a merge in strainatate (tarile UE) si a vedea cum se face scoala acolo. Eu ca student am fost in 2 burse Erasmus si pot spune ca nimic nu “mi-a deschis mintea” precum acele doua stagii din strainatate. Ii putem motiva pe profesori cu o bursa consistenta din care sa faca si ceva economi (pt ca deh, suntem romani si deci saraci) dar in acelasi timp sa-i stimulam sa abosoarba cat mai mult din acele burse. Daca cunosc limba destul de bine, sa fie incurajati sa si predea cateva lectii dupa o perioada de acomodare. Sa ii lasam sa lege prietenii cu colegii lor profesori din vest. Sa-i cheme in vacanta aici in Romania, sa se duca ei din nou acolo in vacanta. Un astfel de sistem ar ridica enorm gradul de absorbtie a culturii si valorile europene printre profesorii nostri din pre-universitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

VIDEO Mihaela Nabăr, World Vision România: Conectarea între un cadru didactic și un elev pe WhatsApp nu înseamnă educație. Ar trebui să transformăm profesorul din transmițător de informații în personaj care creează și știe să creeze conținut digital

Formarea profesorilor ar trebui să fie despre transformarea lui din transmițător de informații în personaj care creează și știe să creeze conținut digital, susține Mihaela Nabăr, directorul executiv al World…
Vezi articolul
Programa școlară

Cât de mare e riscul redeschiderii școlilor în context Covid-19? Rolul copiilor și tinerilor în răspândirea bolii, așa cum rezultă din ultimele experiențe și studii internaționale

Autoritățile române discută, în prezent, cele trei opțiuni pentru începerea școlii: toți copiii vin la școală, învățământul hibrid (la școală și online, varianta preferată pe moment), respectiv continuarea școlii online.…
Vezi articolul

Fostul lider al studenților: Referendumul, un pas înapoi. La presiunea Coaliției pentru Familie, și educația sexuală sau parentală au căzut în desuetudine

“Concepte precum educația sexuală sau parentală au căzut într-o oarecare desuetudine, presiunea din partea simpatizanților Coaliției pentru Familie, pe fondul acestui referendum, determinând Ministerul Educației Naționale să considere că o…
Vezi articolul