La împlinirea unui an de la moartea profesorului Lazăr Vlăsceanu, Universitatea din București (UB) i-a adus un omagiu, amintind impactul major pe care l-a avut asupra sociologiei educației și reformei învățământului românesc. Profesorul Dan Potolea, de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (FPSE), rememorează într-un text publicat pe Facebook contribuțiile fundamentale ale acestuia, inclusiv refuzul său de a conduce echipa de redactare a legilor educației sub egida proiectului prezidențial „România educată”.
În ciuda recunoașterii oficiale a expertizei sale, „a fost invitat oficial să preia conducerea echipei însărcinate cu elaborarea legilor educației păstrând, însă, coordonatele România educată. Profesorul nu a acceptat invocând incompatibilitatea dintre concepția sa și aceea cultivată de Comisia prezidențială”, explică profesorul Potolea.
Mai mult, Vlăsceanu considera că „proiectul respectiv este unul valabil pentru un secol trecut, nu pentru prezent și, cu atât mai mult, pentru viitor”.
Cel mai important sociolog al educației din România
Lazăr Vlăsceanu a fost considerat „cel mai reprezentativ sociolog al educației din România, cu rezonanțe și recunoașteri dincolo de granițele țării”, conform sursei citate, care aduce aminte că acesta „a făcut parte din Comisia prezidențială, condusă de prof. M. Miclea, în elaborarea concepției legilor educației din 2011” și a coordonat numeroase volume, studii și articole privind calitatea învățământului superior, dar și reforma școlii preuniversitare.
Ultimele două cărți ale sale, publicate la Polirom, „poartă același titlu, „Educație și putere”, tratează probleme diferite dar cu o continuitate notabilă”. Potrivit profesorului Dan Potolea, volumul din 2019 vorbește despre „educația pe care încă nu o avem”, în timp ce cel din 2020 despre „educația pe care am putea s-o avem”.
Vlăsceanu considera că „educația are o putere transformatoare uriașă (…) dar cu o condiție: educația să fie de calitate. Or, școala românească se află, de câteva decenii, în declin”.
Reforma propusă: de la structura școlii la literații și curriculum
În lucrările sale, profesorul pleda pentru o „schimbare transformativă de anvergura unei reforme”, subliniind nevoia unei abordări unitare și profunde. Printre propunerile sale:
- trecerea clasei a IX-a la gimnaziu, pe baze psihopedagogice;
- reconfigurarea curriculumului pe baza a 5 literații esențiale: „literație de citire (lingvistică), literație culturală, literație științifică, literație matematică, literație digitală”;
- un plan-cadru pentru liceu cu discipline obligatorii, formative și opționale;
- personalizarea învățării prin sarcini și grupe diferențiate de nivel de competență;
- valorizarea datelor OECD, în special din testele PISA.
Deși se confrunta cu probleme grave de sănătate, profesorul Vlăsceanu „a scris cărți, a răspuns la interviuri și a avut mai multe intervenții severe la adresa proiectelor și a legilor educației”. Într-un mesaj transmis chiar în preajma Paștelui din 2024, aflat în spital, le scria prietenilor: „Mulțumim, mult, pentru urări! Vă dorim, și noi, Paște luminat și relaxant și o primăvară mai însorită! Eu sunt, acum, în spital. Se încearcă o operație care ar fi necesară pentru scoaterea mea din starea actuală. Mâine sunt, din nou, sub bisturiu. Paște fericit!”.
În finalul omagiului UB, profesorul Potolea lansează o întrebare retorică: „De ce nu a fost primit Profesorul Lazăr Vlăsceanu în Academia Română?”.
Textul integral publicat de Universitatea din București vineri, 7 iunie 2025:
„La un an de la trecerea în eternitate a profesorului Lazăr Vlăsceanu, Universitatea din București aduce un omagiu unuia dintre cei mai importanți sociologi români din ultimele decenii. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
În acest context, prof. univ. dr. Dan Potolea, cadru didactic la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, transmite un mesaj cu privire la moștenirea academică a profesorului Lazăr Vlăsceanu:
«Acum un an, la 8 iunie 2024, s-a rupt firul vieții profesorului Vlăsceanu. Pierdeam un sociolog de înaltă clasă, o personalitate de o rară cultură și rafinament intelectual, un prieten de neînlocuit.
În ziua de 7 mai 2024, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, am primit de la prof. Vlăsceanu un mesaj pe care îl transcriu din memoria telefonului mobil: «Mulțumim, mult, pentru urări! Vă dorim, și noi, Paște luminat și relaxant și o primăvară mai însorită! Eu sunt, acum, în spital. Se încearcă o operație care ar fi necesară pentru scoaterea mea din starea actuală. Mâine sunt, din nou, sub bisturiu. Paște fericit!».
Un om aflat într-o stare gravă de sănătate avea disponibilitatea și generozitatea să ureze altora momente fericite…
La o zi după operație, m-am gândit să-i trimit un gând de încurajare, și el păstrat în memoria aceluiași telefon: Dragă Lazăr, Așteptăm, cu sufletul la gură, să ne spui că operația funcționează bine, că timpul de recuperare se reduce și putem să reluăm dialogurile noastre. Îți dorim, din tot sufletul, sănătate, multă sănătate! Dan și Sanda. Din nefericire, așteptările noastre nu s-au împlinit. Realitatea nu l-a susținut, ci l-a doborât. De altfel, în ultimii ani, prof. Vlăsceanu a trecut prin mai multe suferințe pe care le-a înfruntat cu demnitate și speranța că se va reînnoi biologic și spiritual. În pauzele mici, cu o relativă stare de bine, a scris cărți, a răspuns la interviuri și a avut mai multe intervenții severe la adresa proiectelor și a legilor educației. Recunoscându-i-se expertiza, a fost invitat oficial să preia conducerea echipei însărcinate cu elaborarea legilor educației păstrând, însă, cooordonatele România educată. Profesorul nu a acceptat invocând incompatibilitatea dintre concepția sa și aceea cultivată de Comisia prezidențială. Mai mult, a apreciat că proiectul respectiv este unul valabil pentru un secol trecut, nu pentru prezent și, cu atât mai mult, pentru viitor.
Colegii, colaboratorii, foștii doctoranzi, numeroși cercetători au remarcat, cu admirație, contribuțiile majore și inovatoare ale prof. Vlăsceanu. Înzestrat cu o minte strălucită, organizată și cultivată, a publicat cărți, ca unic autor sau în colaborare, a coordonat numeroase volume, a elaborat studii și articole, toate găzduite de edituri și reviste de prestigiu din străinătate și din țară.
A fost, mulți ani, director adjunct, de fapt, liderul real al Centrului UNESCO din București pentru Învățământul Superior din țările din sud-estul Europei (CEPES-UNESCO). Comunitatea academică de specialitate i-a acordat statutul de cel mai reprezentativ sociolog al educației din România, cu rezonanțe și recunoașteri dincolo de granițele țării. Mulți specialiști au semnalat implicarea sa în evaluarea și transformarea politicilor sociale publice, vulnerabile și, în special, a reformelor sistemului de învățământ. A făcut parte din Comisia prezidențială, condusă de prof. M. Miclea, în elaborarea concepției legilor educației din 2011.
Dintr-o perspectivă proprie, meritele academice ale prof. Vlăsceanu pot fi circumscrise unui număr de trei domenii:
a) Analiza, diagnoza și prognoza evoluției învățământului superior la noi și pe mapamond; inițierea și coordonarea cercetărilor de pionierat privind crearea sistemului de asigurare și de evaluare academică a calității educației în instituțiile de învățământ superior din România.
b) Reconfigurarea și actualizarea Sociologiei ca teorie și metodologie a cercetării științifice. A coordonat volumul Sociologie, 960 pagini, dintre care 200 sunt elaborări personale. A introdus și dezvoltat concepte noi, de exemplu, modernitatea reflexivă; în acest domeniu a publicat 3 cărți: Sociologie și modernitate (2007), University and reflexive modernity (2010), Modernitatea românească (2014), în colaborare cu M. G. Hancean. A scris lucrări de metodologia cercetării sociale și a promovat metode avansate de investigație în aria sociologiei.
c) S-a interesat, constant și productiv, de transformarea învățământului preuniversitar pe coordonatele unui nou referențial.
Toate cele trei domenii au beneficiat de analize, sinteze și recomandări situate în contextul actual, național și internațional. Voi stărui asupra celui de-al treilea domeniu deoarece mi se pare că exegeții săi au fost mai puțin receptivi și, uneori, chiar au uitat de realizările prof. Vlăsceanu în câmpul segmentelor din care se compune învățământul preuniversitar.
Încă din tinerețe a fost atașat rațional și afectiv de instituția preuniversitară și de slujitorii ei. Lazăr Vlăsceanu a urmat liceul pedagogic de 6 ani, a absolvit Secția Pedagogie a Facultății de Filosofie a Universității din București și a fost reținut ca asistent universitar la Catedra de Pedagogie a aceleiași instituții. A făcut un doctorat strălucit în Anglia, sub conducerea celui mai mare sociolog britanic al educației, Basil Bernstein; acesta cred că a avut o influență decisivă în orientarea și preferințele academice ale prof. Vlăsceanu – abordarea sociologică a educației. După o perioadă de timp, s-a transferat la Departamentul de Sociologie al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, parcurgând, prin concurs, toate treptele universitare; în timp, a fost ales director al Departamentului de Sociologie, post pe care l-a slujit până la pensionare. Ca profesor, a fost foarte exigent dar și deschis dialogului cu studenții, devenind idolul profesional al multor studenți, mai ales al celor eminenți.
Revenind la rolul lui Lazăr Vlăsceanu de promotor al învățământului preuniversitar, pe lângă unele activități directe, cursuri predate studenților – viitoare cadre didactice, participarea la examenele de definitivat, la inspecții de gradul I, amintim și multe cărți de autor sau coordonate: Decizie și inovație în învățământ (1979), un titlu eretic pe vremurile acelea, Curs de pedagogie (1986-1988), coordonat împreună cu șeful Catedrei de Pedagogie de atunci, prof. Ioan Cerghit, Institutional Approaches to Teacher Education (coordonator, UNESCO, 2003), Structuri și performanțe în învățământ (1989), alcătuit din studii mai ales empirice (coordonat împreună cu prof. I. Jinga), Școala la răscruce – Schimbare și continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu (2 volume, coordonare generală, 2002), apreciat ca un studiu de largă respirație teoretică și aplicativă.
Ultimele sale două cărți, publicate la Polirom, au un destin bizar, deși sunt esențiale. Poartă același titlu, Educație și putere, tratează probleme diferite dar cu o continuitate notabilă. Subtitlurile lor sunt foarte sugestive: Volumul I, Educație și putere. Sau despre educația pe care încă nu o avem (2019) și volumul II, Educație și putere: sau despre educația pe care am putea s-o avem (2020). Surprinzător, primul volum este rareori menționat în referințele autorilor români în timp ce al doilea volum, din datele pe care le avem, nu este menționat deloc, deși mai ales cel de-al doilea volum este semnificativ pentru un management al schimbării care să conducă la o reformă veritabilă. Convingerea autorului este aceea că educația are o putere transformatoare uriașă, într-o direcție pozitivă, atât la nivel individual cât și social; dar cu o condiție: educația să fie de calitate. Or, școala românească se află, de câteva decenii, în declin.
Volumul I cercetează input-urile învățământului, influența unor factori externi asupra calității educației: a) dezvoltarea socioeconomică; b) capitalul uman al națiunii; c) diseminarea și impactul digitalizării precum și output-urile așteptate și nerealizate. Sunt explorate, de asemeneea, și unele elemente de tranziție spre o educație de succes.
In concepția prof. Vlăsceanu există o anumită circularitate a cauzalității sau, cel puțin, a dependențelor reciproce. Dezvoltarea economică precară, capitalul uman fragil din punct de vedere al cunoșterii, inovațiilor și profesionalizării, subutilizarea tehnicilor digitale și a inteligenței artificiale generează anumite constrângeri ale sistemului educațional; acesta din urmă, conceput deficitar, nu își propune atât să depășească limitele celor trei forțe, ci le susține; și mai grav, le consolidează. Din aceste motive este nevoie de o transformare substanțială a întregului sistem de învățământ.
Dacă volumul I utilizează un model explicativ de analiză, volumul al II-lea valorifică mai mult un model normativ – ce trebuie făcut și la ce nivel de performanță pentru depășirea stării de criză a educației instituționalizate. Miezul celui de-al doilea volum îl reprezintă partea a II-a, întitulată Transformarea. Aceasta prezintă direcții și modalități de realizare a unei schimbări transformative de anvergura unei reforme. Autorul pledează pentru o reformă unitară și completă, nu fragmentată și succesivă. Scenariul propus examinează amplu, documentat și imaginativ traiectorii și măsuri posibile sau necesare pentru renovarea educației timpurii, școlii primare, gimnaziului, liceului și învățământului superior. Nu intenționăm să decupăm toate ideile noi, valoroase sau, cel puțin, provocatoare cuprinse în volum. Lăsăm în seama cititorului interesat să le descopere și să reflecteze asupra semnificației lor. Vom accentua numai câteva idei și propuneri care ar merita o discuție aplicată:
1. Schimbări în structura instituțională a învățământului; creșterea importanței și duratei educației timpurii; situarea clasei a IX-a în categoria gimnaziului-argumente psihologice și pedagogice.
2. Promovarea unei concepții uitare, dar cu specificații distincte pentru fiecare treaptă de învățământ. Treptele sunt examinate dintr-o varietate de perspective: misiune, scurt istoric, cercetări relevante, experiențe internaționale, compararea rezultatelor școlii noastre cu cele ale școlilor europene, recomandări.
3. Reconfigurarea curriculumului valorificând principiile teoriei multilaterației: natură, competențe atașate fiecărei literații, integrarea acestora într-un canon școlar.
4. Nominalizarea unui număr de 5 literații: literație de citire (lingvistică), literație culturală, literație științifică, literație matematică, literație digitală; analiza dinamicii lor în școala primară, gimnazială și în liceu.
5. Valorizarea viziunii și datelor furnizate de OECD, în special, teste PISA. Nu este vorba numai de reaccentuarea vulnerabilităților școlii românești, ci de exploatarea, în interesul școlii noastre, a unor elemente de concepție. De exemplu, se recomandă îmbunătățirea literației științifice prin preluarea celor 3 competențe furnizate de OECD, anume: competența de a explica științific fenomene, competența de evaluare și proiectare a investigației științifice, competența de interpretare științifică a datelor empirice și documentare. Prof. Vlăsceanu apreciază că ultimele două diferențiază școala de succes de școala tradițională.
6. Propunerea unui Plan Cadru de învățământ pentru liceu compus din discipline de specialitate, din discipline formative și din discipline opționale. Disciplinele sunt examinate pe axa obligatoriu-opțional, cu determinări privind numărul de discipline și timpul de predare-învățare alocat lor.
7. Accentuarea personalizării/individualizării predării-învățării în liceu, prin, cel puțin, două modalități: a) sarcini de învățare adecvate stadiului de dezvoltare, stilului și ritmului de învățare al elevului; b) organizarea clasei pe grupe în funcție de nivelul de competență; acestea sunt mobile, permit elevului să treacă de la un nivel la altul în aceiași disciplină sau să ocupe poziții diferite la discipline diferite.
Sunt multiple alte subiecte interesante care nu ar putea lipsi la începutul, pe parcursul și la sfârșitul unei reforme educaționale: inegalități și inechități social-economice, culturale și consecințele reproducerii lor în mediul școlar; discrepanța dintre natura și numărul sarcinilor de învățare și durata scurtă a timpului atribuit pentru rezolvarea lor; formularea standardelor pentru evaluarea națională și pentru bacalaureat, aprecierea performanței profesorului în funcție de performanțele elevilor etc.
Desigur, este posibil ca un anumit procent dintre specialiști să nu agreeze toate ideile forță ale prof. Vlăsceanu (de exemplu, schimbarea structurii instituționale), dar lectura reflexivă a celor două volume mi se pare indispensabilă pentru construcția unei concepții valabile despre creșterea calității educației școlare.
Cele două volume Educație și putere nu au fost ultimele proiecte ale prof. Vlăsceanu; lucra, deja, la o nouă carte despre Democrație sau declinul democrației. Timpul, însă, din păcate, nu a mai avut răbdare și ne-a privat de o nouă lucrare, sigur fundamentală pentru domeniul în cauză.
La sfârșit, în loc de Concluzii – nu pot rezista tentației de a formula o interogație pentru mine, dar, posibil, și pentru alții:
De ce nu a fost primit Profesorul Lazăr Vlăsceanu în Academia Română?»”.
Redacția
Diana Ghimiși
