INTERVIU Profesoara de Istorie Andreea Laura Martinescu: Problema existenței lui Iisus nu a fost pusă sub semnul întrebării în Antichitate / În a doua jumătate a secolului XX s-a conturat ipoteza că Iisus nu este o figură istorică, ci o sumă a valorilor transmise de niște profeți ai vremii

18.912 vizualizări
Sursă foto: Pixabay
Există dovezi istorice sau arheologice care să ateste că Iisus Hristos a fost un personaj real sau nu? Ce aspecte descrise de Biblie din perioada răstignirii lui Iisus sunt adevărate? Cum funcționa Imperiul Roman administrativ în timpul vieții lui Iisus și ce căutau romanii în Iudeea? Ce impact social și psihologic a avut povestea sacrificiului lui Iisus asupra societății vremii și în ce context au ajuns unele scrieri de atunci să fie selectate în Noul Testament? Sunt întrebări firești pe care toți copiii și le pun atunci când învață la școală despre viața lui Iisus Hristos. Dincolo de aspectele religioase, care țin strict de credință, am vrut să știm care sunt faptele și sursele istorice reale din spatele sărbătorilor pascale. Astfel, am întrebat-o pe profesoara de istorie Andreea Laura Martinescu să ne explice realitatea istorică din spatele povestirilor Noului Testament.

Edupedu.ro: La orele de Religie copiii învață o versiune biblică a originii sărbătorilor Pascale – răstignirea și învierea lui Iisus. În realitate, ce se cunoaște despre persoana lui Iisus, există dovezi că a existat sau poate vorbim de mai mulți profeți ai vremii care au coagulat istoric într-un singur personaj?

Andreea Laura Martinescu: Dovedirea existenței lui Iisus rămâne un subiect controversat, amplu disputat în literatura de specialitate atât de istorici sau arheologi, cât și de teologi. Sigur, nu putem vorbi despre dovezi arheologice cum ar fi rămășițele umane care să-i ateste prezența. La sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX a apărut o nouă ramură în arheologie, și anume arheologia biblică care are drept scop identificarea siturilor orașelor antice menționate în Biblie. Se pun în continuare întrebări în ceea ce privește autenticitatea unor relicve aflate în legătură directă cu Iisus, cum ar fi coroana cu spini sau giulgiul din Torino.

Andreea Laura Martinescu, profesoară de istorie / Sursă foto: Arhiva personală

O primă menționare a lui Iisus o găsim în epistolele Sfântului Pavel scrise, conform opiniilor specialiștilor, la cel puțin 25 de ani de la moartea Sa. De altfel, detalii despre viața și moartea lui Iisus ne sunt oferite și în cele patru evanghelii, dar și în alte scrieri din Noul Testament. Istoricii au început să scrie despre El puțin mai târziu. Un astfel de exemplu este lucrarea Antichități iudaice a istoricului Flavius Josephus, scrisă în jurul anului 93 d. Hr când se cristaliza noua credință. Într-un pasaj cunoscut sub numele de Testimonium Flavianum, acesta amintește de un om care a făcut niște fapte surprinzătoare și care a fost condamnat la moarte prin crucificare de către Pilat. Iisus apare menționat și în Analele lui Tacitus, scrise în jurul anului 116 d.Hr. Amintind de episodul în care Roma a fost incendiată, acesta specifică faptul că împăratul Nero i-a acuzat pe creștini, al căror nume vine de la Christos, fondatorul lor, cel care a fost condamnat la moarte de către Pilat din Pont, guvernator al Iudeii în timpul împăratului Tiberius. Pasaje asemănătoare găsim atât la Plinius cel Tânăr, cât și la Suetoniu.

Problema existenței sale nu a fost pusă sub semnul întrebării în Antichitate. În scrierile vechilor rabini apare menționat ca fiul ilegitim al Mariei, un vrăjitor, iar satiristul Lucian din Samosata îl numește escroc. De-abia în a doua jumătate a secolului XX s-a conturat ipoteza conform căreia Iisus nu este o figură istorică, ci reprezintă de fapt o idee, o sumă a tuturor valorilor transmise de niște profeți ai vremii. Un susținător al acestei teorii este filosoful francez Michel Onfray care a și scris o carte în acest sens, Décadence sau istoricul Raymond J. Hoffmann care a lansat în 2007 The Jesus Project, o investigație de 5 ani prin care să se dovedească dacă Iisus a existat. Așa cum vedeți, elemente de răspuns există, dar nu avem dovezi obiective indubitabile.

Edupedu.ro: Ce reprezenta răstignirea la romani, de unde a pornit această practică și de ce o foloseau pentru anumiți condamnați? Răstignirea se desfășura așa cum o vedem descrisă în Biblie sau era altfel, ce ne spun dovezile arheologice?

Andreea Laura Martinescu: În antichitate, crucificarea a fost considerată una din cele mai brutale și înjositoare metode de execuție. La romani procesul de răstignire a fost unul lung, implicând o serie de agresiuni fizice sub forma bătăilor, înainte ca victima să fie atârnată de cruce cu membrele pironite. Procedeul a fost preluat de la asirieni și babilonieni de către Alexandru cel Mare în sec. IV î. Hr. Romanii au intrat în contact cu acest stil brutal de condamnare la moarte în timpul războaielor punice purtate împotriva Cartaginei, un secol mai târziu. De-a lungul timpului aceștia au „perfecționat” metodele de punere în aplicare a răstignirii, împăratul Constantin cel Mare fiind cel care a abolit-o în secolul IV d.Hr. Pentru că era considerat un mod rușinos de a muri, romanii nu au folosit această metodă de execuție pe propriii cetățeni, ci pe sclavi, soldați intrați în dizgrație, creștini sau barbari – în general pe toți cei care erau considerați „dușmani ai Romei”.

Sursă foto: Pixabay

Practica a devenit populară atunci când romanii au ocupat Țara Sfântă. În anul 4 î.Hr. generalul roman Varus a crucificat 2000 de evrei. De asemenea, răstignirea a fost preluată și de barbari. În anul 9 d. Hr., când romanii au fost înfrânți de germanici, liderul acestora i-a crucificat pe soldații prinși în captivitate, soartă pe care au avut-o de-a lungul timpului și colectorii romani de taxe.

Conform surselor istorice, răstignirea se desfășura la fel de brutal cum apare descrisă în Biblie. Într-un studiu amănunțit, F.P. Retief și L. Cilliers descriu etapele crucificării. Condamnații erau biciuiți în prealabil. În timpul biciuirii persoana era dezbrăcată, legată de un stâlp și bătută pe spate și picioare de către soldații romani. Se urmărea slăbirea excesivă a victimei, moartea subită nefiind neobișnuită. Dacă supraviețuia agresiunii, condamnatul trebuia să care, la fel ca Iisus, bara transversală a crucii legată de umeri până la locul execuției. Cruzimea nu se oprea aici. Soldații romani continuau să rănească victima, uneori chiar orbind-o. În momentul în care se ajungea în locul execuției, condamnatul era ridicat pe cruce, cu membrele legate și pironite. De obicei femeile erau lăsate pentru a le oferi celor care urmau să fie crucificați o băutură calmantă, de obicei din vin și smirnă sau tămâie.

Răstignirea a fost un proces înjositor nu doar din cauza agresiunilor suferite de victime, ci și pentru că acestora li se refuza dreptul la o moarte rapidă. Au existat cazuri în care cei crucificați au murit la câteva ore, chiar zile distanță. După moartea condamnatului, membrii familiei puteau să-l înmormânteze doar dacă primeau permisiunea unui judecător roman. În caz contrar, cadavrul era lăsat pe cruce, fiind devorat de animale și păsări răpitoare.

Edupedu.ro: Când și în ce context au ajuns romanii să guverneze în Iudeea și cum funcționa sistemul imperial roman, ce rol aveau guvernatorii romani, ce putere exercitau în zonă?

Andreea Laura Martinescu: Când discutăm despre Iudeea mă voi opri asupra sfârșitului de secol I î.Hr. – începutul secolului I d.Hr. Trebuie să pornim de la premisa că romanii au fost un popor pragmatic. Da, aveau o armată puternică, dar prin cuceririle lor nu doreau doar să-și dovedească forța, ci au fost întotdeauna împinși de un simț economic primar: „Ce putem lua de aici, astfel încât să putem ușura viața cetățenilor Romei?”, iar bazinul Mediteranei a fost un punct de interes major. Zonele cucerite deveneau provincii romane, în timp ce în zonele în care nu s-au purtat lupte decisive, romanii reușeau să-și exercite influența prin statutul de regat clientelar. Pe căi diplomatice se ajungea la compromisuri, astfel încât barbarii primeau privilegii economice în schimbul recunoașterii autorității politice romane. Este și cazul Daciei în timpul împăratului roman Domițian, dar și al Regatului evreilor care la sfârșitul secolului I î.Hr. era condusă de un rege semi-independent, Irod cel Mare.

Legiune romană / Sursă foto: Pixabay

La moartea lui Irod, în anul 4 î.Hr., regatul se împarte între cei 3 fii ai săi. Unul din ei, Archelaeus, a deținut zona cea mai importantă, ceea ce putem numi astăzi Iudeea. Romanii erau nemulțumiți, atât din cauza problemelor economice, cât și din cauza tensiunilor religioase existente, astfel încât în decurs de 10 ani Archelaeus a fost înlăturat, liderul local fiind înlocuit de un guvernator militar roman pentru a supraveghea activitățile politice ale statului, cunoscut sub numele de procurator sau prefect. Al cincilea guvernator militar a fost Pilat din Pont (26-36), cel în timpul căruia s-a desfășurat procesul lui Iisus. El apare menționat atât în Biblie, cât și în scrierile istorice ale lui Flavius Josephus, dar o dovadă incontestabilă a existenței sale o regăsim prin intermediul inscripției de la Caesarea Maritima, locul în care se afla reședința guvernatorului roman.

Edupedu.ro: De ce zona geografică respectivă a fost atât de problematică pentru romani din punct de vedere al ordinii publice și cum se compară situația din zonă față de alte regiuni ale imperiului cum ar fi Galia sau Dacia?

Andreea Laura Martinescu: Zona respectiva a fost una problematică atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere religios. Romanii se confruntau adesea cu o serie de revolte ale populației cauzate de colectarea taxelor. De obicei interveneau militar și reușeau să își atingă scopul; în ceea ce privește Iudeea, controlul era slăbit și de factorul geografic, de faptul că era dificil să comasezi acolo multe legiuni într-un timp scurt.              

Spre deosebire de Galia sau Dacia, unde populația avea o religie politeistă, evreii erau adepții unei religii monoteiste, având un singur zeu, pe Yahve. Atât Galia, cât și Dacia în momentul în care au fost cucerite, au trecut prin două procese din punct de vedere religios: interpretatio romana – adorarea unui zeu local sub nume roman și sincretismul religios – contopirea zeităților asemănătoare aparținând religiei romane cu cele ale populației cucerite, ambele contribuind la procesul de romanizare. Or, în cazul evreilor nu s-a putut pune astfel problema. Pentru ei Templul nu a fost doar un locaș de cult, ci și o afirmare a credinței lor, a rădăcinii Dumnezeului lui Israel înfiptă adânc în conștiința lor. Preamărirea unei singure zeități contravenea inclusiv cultului imperial în care persoana împăratului roman era considerată de ordin divin. Așadar, tensiunile erau oarecum naturale între romani și evrei din acest punct de vedere.

Imperiul Roman la apogeu / Sursă foto: History of yesterday

Edupedu.ro: Cu ce difereau romanii de iudei din punct de vedere al mentalității societății lor? 

Andreea Laura Martinescu: Cea mai pregnantă diferență este de ordin religios, după cum am amintit mai sus, fiind și chestiunea care a făcut diferența. Pentru romani religia era un pact cu diferitele zeități: „îți dau, îmi dai”, de aici și obiceiul de a oferi ofrande zeilor, de la flori, semințe arse, sacrificii animale sau inscripții închinate diferitelor divinități. Se așteptau ca în momentul în care îi ofereau ceva unui zeu, acesta își va pleca ochii asupra lor și le va oferi ceea ce au cerut. Or la evrei nu întâlnim asta. Pentru ei Dumnezeu era unul răzbunător, ofrandele erau aduse pentru a-l îmbuna, pentru a-i demonstra credința, teama și iubirea față de el, evreii dedicându-și o parte din timp rugăciunii, adesea la Templu.    

Forumul roman / Sursă foto: Pixabay

De asemenea, romanii puneau mare preț pe cultul imperial. Și-au dat seama că elementul comun al tuturor zonelor cucerite îl reprezintă împăratul roman, de aceea toți trebuiau să se identifice cu el. Monarhul divin servea atât ca șef de stat, cât și ca persoană sau zeitate religioasă. Urme ale unei astfel de spiritualități găsim și în perioada regalității romane, dar practica a început să se dezvolte la începutul Imperiului, sub Augustus, devenind treptat un element proeminent al religiei romane. Evident că în momentul în care romanii au încercat să-și impună concepția religioasă în Iudeea au dat greș, lovindu-se de refuzul evreilor de a se închina unei alte persoane în afara Dumnezeului lui Israel.

Edupedu.ro: Cum a fost scrisă Biblia, câte versiuni au fost ale poveștii lui Iisus și cum au fost ele selectate să formeze Noul Testament? 

Andreea Laura Martinescu: Deși este cea mai influentă carte, modelând societatea occidentală, istoria, cultura, chiar și literatura de-a lungul timpului, originile Bibliei sunt încărcate în mister. Fiind cartea de căpătâi a iudaismului și a creștinismului, aceasta este împărțită în două părți: Vechiul Testament – care ne relatează fapte din existența evreilor și Noul Testament – care documentează viața și învățăturile lui Iisus.

Până în secolul al XVII-lea se credea că primele cinci cărți ale Bibliei – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul – au fost opera unui singur autor, Moise. Această teorie a fost ulterior contestată. Savanții cred acum că aceste povestiri au avut un caracter oral, fiind transmise prin viu grai de-a lungul timpului. În ceea ce privește scrierea lor, autorul are o identitate colectivă, în persoana unor scribi aflați la curtea regală care au reușit să relateze cele întâmplate de-abia în primul mileniu î. Hr.. Un indiciu în acest sens îl constituie Piatra din Zayit, descoperită în 2005 în apropierea Ierusalimului, care ne oferă o privire a perioadei în care s-a dezvoltat ebraica veche, limba folosită în scrierea Vechiului Testament. 

Printr-un proces asemănător a trecut și Noul Testament. Faptele și învățăturile lui Iisus au fost transmise prin viu grai până în jurul anului 70 d.Hr. când au apărut cele patru evanghelii, ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. O altă parte importantă a Noului Testament este constituită din Epistolele Sfântului Apostol Pavel (13 cărți) trimise de acesta către bisericile aflate de-a lungul Mediteranei, cu scopul de a răspândi creștinismul. În plus, se pare că persecuțiile romanilor au inspirat ultima carte a Noului Testament, Revelațiile. În ciuda acestei opresiuni, creștinismul a devenit în secolul IV d.Hr. religia oficială a Imperiului Roman în timpul împăratului Teodosie cel Mare, cel care va diviza vastul teritoriu în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma.

Unul dintre cei mai reputați teologi, specialist în interpretarea Sfintei Scripturi, John Barton, consideră că în perioada secolului IV cărțile încep să fie copiate ca și când ar fi format o singură lucrare. Un exemplu este Codex Sinaiticus, considerat la ora actuală drept cea mai veche Biblie din lume, a fost descoperit în 1844 de paleograful Konstantin von Tischendorf la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai (Egipt). Manuscrisul datează din secolul IV și pentru că procesul de canonizare al Scripturii nu se încheiase, această Biblie conține părți care astăzi sunt considerate aprocrife. Până la sfârșitul secolului al V-lea Noul Testament a fost definitivat în cadrul unor concilii ecumenice, luând forma pe care o știm astăzi. Sigur, au existat și variații în versiunile biblice. Cele mai cunoscute sunt: Manuscrisele de la Marea Moartă, Biblia lui Gutenberg sau Biblia regelui Iacob.

Edupedu.ro: Ce s-a întâmplat cu versiunile acestei povești care nu au ajuns în opera finală?

Andreea Laura Martinescu: În primul rând trebuie să plecăm de la ideea că istoria ca știință nu operează cu adevăruri absolute, mai ales atunci când discutăm de o perioadă îndepărtată din punct de vedere cronologic. Unele versiuni pur și simplu nu le cunoaștem. Ceea ce știm astăzi poate fi dat peste cap în momentul în care apar noi descoperiri arheologice sau pur întâmplătoare, cum a fost cazul Manuscriselor de la Marea Moartă, descoperite în deceniul cinci și șase al secolului trecut. Probabil zeci de astfel de papirusuri zac încă nedescoperite în locuri inteligent ascunse de oamenii din Antichitate care se temeau de distrugerea cauzată de autoritățile romane și care doreau să salveze o parte din tezaurul Templului de la Ierusalim, spre exemplu.

În al doilea rând, avem și situația în care anumite versiuni au fost excluse voluntar în momentul în care s-a cristalizat religia creștină, iar Noul Testament s-a canonizat. Am amintit de Codex Sinaiticus din care nu au fost preluate anumite pasaje sau povestiri, fiind considerate texte apocrife, nerecunoscute între cele canonice, cu autenticitate îndoielnică. Întregul proces a fost amplu discutat în cadrul conciliilor ecumenice în care s-a pus problema veridicității. Spre exemplu, în acest Codex întâlnim Epistola lui Barnaba sau Păstorul lui Hermas, dar el nu cuprinde „Comma Johanneum” din Prima Epistolă a lui Ioan, un subiect de dezbatere existent la începutul perioadei moderne între protestanți și catolici cu privire la trinitate. Exemple de această natură pot continua.

Edupedu.ro: Ce a schimbat în mentalitatea societății de atunci povestea acestui sacrificiu al fiului lui Dumnezeu pentru omenire? Era o idee revoluționară? 

Andreea Laura Martinescu: Creștinismul în sine poate fi privit ca o revoluție în ceea ce privește practica religioasă, modul de gândire și acțiune al oamenilor sau organizarea statală. Sacrificiul fiului lui Dumnezeu pentru omenire a reprezentat principalul motiv pentru care creștinismul s-a răspândit fulgerător, strângând numeroși adepți în numele ideii de mântuire. Într-o societate divizată din punct de vedere social, cu reguli clare între clase, creștinismul le promitea tuturor oamenilor o viață de apoi într-un loc luminat, pe măsura faptelor, gândurilor și a modului în care și-au trăit viața pe pământ, fără a ține cont de statut, pe principiul: „faci bine, primești bine”. Sâmburii progresului societății occidentale îi regăsim în creștinism.


14 comentarii
  1. Aici este posibil sa nu ai dreptate. Oamenii cum sunt Hawkings, Newton sau Einstein nu gandeau asa cum gandim noi. Au fost efectiv niste genii, care puteau ajunge la anumite concluzii fara sa parcurga firul logic A, B, C, D…Daca persoane de genul acesta sunt inclinate sa aiba o parere despre spiritualitate, eu as fi mai inclinat sa ascult decat nu stiu ce popa, preot, papa, spiritist din nu stiu ce religie. Si pot incheia decat cu un citat al lui Einstein, fara a confirma adevarul spuselor lui ”Cuvântul ‘Dumnezeu’ nu este pentru mine altceva decât expresia şi produsul slăbiciunilor umane, iar Biblia este o culegere de legende venerabile, însă destul de primitive”.

    1. Problema cu geniile de care vorbesti e ca se contrazic atunci cand vorbesc pe teme spirituale. Newton si Einstein (sau Hawking) nu pot avea dreptate in acelasi timp.

      Conditia umana e de asa natura incat genialitatea cuiva care a pornit in cautarea Divinitatii nu reprezinta un avantaj atata vreme cat cautarea o face pe cont propriu. Subliniez “pe cont propriu”. Si fac din nou apel la simbolistica “cutiei” in care cineva s-a nascut si traieste, pentru ca asta ne ajuta sa intelegem de ce doar cu ajutor din exterior (revelatia) putem afla raspuns la intrebarile fundamentale ale existentei noastre.

  2. Sigur, Iisus Hristos exista!
    Eu sunt dovada vie a experientei întâlnirii cu Domnul Iisus Hristos și Maica Domnului în anul 2003 pe 25 mai.

  3. De obicei istoria este o sursă puternică de manipulare a celor care își pun toată încrederea în puterea științei. Pentru mine, ca și creștin, nu mă poate influența părerea niciunui istoric sau a unui așa zis om de știință deoarece știu că dogma creștină reprezintă învățăturile transmise de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și nu sunt suma unor nu știu ce aberații născocit de istorici. Cred că aceste noi interpretări vis-a-vis de creștinism și de Iisus Hristos, vin din necesitatea de a ne adormi conștiințele într-o societate tot mai secularizată, bazată pe consumism, satisfacerea plăcerilor senzoriale și egocentrism. Hristos a înviat! Aveți grijă, nu e o minciună.

  4. Un articol ff interesant, dar care “păcătuiește’ prin simplul fapt că aduce in discuție existența lui Iisus Hristos. Probabil se caută dovezi directe…eventsl un sarcofag special. Mormântul se cunoaște. Deci e clar că i caută altceva. In științele juridice exista o doctrină a dovezilor indirecte. judecătorul poate lua decizii pe baza unor fapte colaterale. Iar aici ce avem? Avem un evreu răstignit care se prezintă Fiul lui Dumnezeu. Atât de charismatic încât îl urmează oameni cu obligații sociale grele. Apostolii săi și-au lăsat familiile pt Iisus. Apoi. După momentul Pogorârii Sfântului Duh, pescarii de ieri devin apostoli vorbitori ai unor limbi necunoscute in Palestina și convertesc in lanț popoare despre care nu se auzise in Jerusalem. Andrei..sjungiin Dobrogea. In ce limba și cum a prezentat el Evanghelia? Cum ii convingeau apostolii pe greci, daci, iberi, latini, arabi sau indieni despre faptul că un evreu răstignit era Mântuitorul lor? Dacă azi ar veni un omuleț din alt continent să vă invite să vă lăsați religia in care ați crescut, pentru că a fost cineva din țara lui condamnat și omorât … pentru păcatele voastre…ce ați face? Căci știm ce au făcut cei care intrau contact cu Apostolii.

  5. In mare parte d-na profesoara are dreptate. Personal va sfatuiesc sa cititi si cartea scrisa de savantul STEPHEN HAWKING- RASPUNSURI SCURTE LA MARILE INTREBARI.Citind aceasta carte veti vedea care este punctul de vedere al unui savant privind religia si dumnezeu.

    1. A fost Hawking o autoritate in domeniul spiritual? Cand esti bolnav te duci la medic, nu la un fizician, iar cand vrei sa afli prognoza meteo nu intrebi un lingvist…

      Un savant in domeniul fizicii e o persoana foarte inteligenta si abila care incearca sa inteleaga ce este aceea o cutie in timp ce traieste toata viata inchis in ea. Problema incepe cand unii fizicieni indraznesc sa scrie carti cu raspunsuri scurte si absolute despre cum arata cutia pe din afara sau care e originea cutiei.

      Orice om inteligent ar trebui sa gandeasca singur si sa sesizeze momentele cand savantii admirati de el fac afirmatii care depasesc domeniul in care au competente si intra pe terenul seducator al speculatiilor. Un fizician nu poate face afirmatii absolute din domeniul meta-fizicii fara sa devina ridicol in ochii oamenilor rationali. Atunci cand chiar sunt rationali, pentru ca admiratorii savantilor au si ei slabiciunile lor de oameni… Tot la fel si savantii.

      1. Interesanta comparatia cu fizicianul care priveste din cutie , sa stii totusi ca sunt multi care au reusit sa iasa din cutie ,nu numai oameni de stiinta.
        De asemenea sunt multi care se ingramadesc sa intre inapoi in cutie dar stati linistiti e loc suficient !😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Afacerea grădiniței mutate de Primăria Sector 4 la marginea orașului: Sume uriașe plătite pe chirie, amenajare și avizul ISU pentru doar șase luni de funcționare, părinții reclamă că o mașină de pompieri nu poate ajunge la imobil

Mutarea timp de șase luni de către Primăria Sector 4 a Grădiniţei „Înşir-te mărgărite” într-un ansamblu rezidenţial de la marginea Bucureștiului ridică noi semne de întrebare. Informațiile publice arată că…
Vezi articolul

DOCUMENT Modificările contractului educațional pe care părinții îl încheie cu școala la fiecare început de ciclu de învățământ. Obligațiile elevului, părintelui și ale școlii

Obligațiile părintelui din contractul educațional pe care îl semnează cu școala s-au modificat, potrivit Ordinului de ministru care aprobă acest document, publicat de Ministerul Educației. Este vorba despre introducerea în…
Vezi articolul