INTERVIU Profesoara de Istorie Andreea Laura Martinescu: Ziua Națională a unui stat are menirea de a-i uni pe toți cetățenii săi, de a le aminti valorile transgeneraționale și de a-i comemora pe cei care au contribuit la realizarea unor deziderate. Reprezintă momentul zero al unei noi etape în cadrul unui stat

2.703 vizualizări
Foto: Sorin Lupșa – Agerpres Foto
De ce sărbătorim Ziua Națională la data de 1 Decembrie și ce alte date au mai fost, în trecut, declarate zile naționale? Când au început oamenii să conștientizeze ideea de stat-națiune și cum s-a format această identitate la noi a explicat pentru Edupedu.ro profesoara de Istorie Andreea Laura Martinescu. Am vrut mai întâi să înțelegem contextul istoric prin care lumea modernă a conștientizat că popoarele aparțin unui trecut comun, vorbesc o limbă comună și trăiesc într-un spațiu geografic de sute sau mii de ani, conferindu-le astfel sentimentul de apartenență la o identitate națională, socială și culturală.

Martinescu a povestit că primii care au declarat o zi națională au fost americanii, iar ideea de stat-națiune s-a format în urma Revoluțiilor Franceză și Americană de la finalul secolului al XVIII-lea și a contextului politic și revoluționar de la mijlocul secolului al XIX-lea (Revoluția din 1848). România a fost atunci în pas cu vremurile, din anii 1860 aveam deja o zi națională, 24 ianuarie, proclamată de Mihail Kogălniceanu, iar în deceniile următoare, până în 1918, s-a concretizat și identitatea națională pe care o știm astăzi.

Reporter: În primul rând, din punct de vedere istoric, când au apărut primele sărbători naționale? Vorbim de lumea greco-romană, sau noțiunile acestea sunt mai contemporane? 

Andreea Laura Martinescu, profesoară de Istorie / Foto: Arhiva personală

Andreea Laura Martinescu: În antichitate și perioada medievală nu exista ideea de sărbătoare națională. Conceptul de națiune în sensul său modern de comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat și apărută pe baza unității de limbă, teritoriu, și viață economică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții, începe să se contureze de-abia la sfârșitul secolului XVIII, cunoaște o dezvoltare în secolul XIX și se concretizează sub forma statului-națiune de-abia în secolul XX.

Voi da exemplul romanilor, deoarece sunt cei mai la îndemână atunci când vine vorba de antichitate. Aceștia sărbătoreau evenimente precum începerea noului an, încheierea sezonului recoltei, aducerea de ofrande diferiților zei sau omagierea împăratului. Oamenii din evul mediu, în schimb, fie își dedicau viața sărbătorilor religioase, căci apartenența la o credință era superioară ideii de stat, fie comemorau evenimente de importanță istorică – victoria într-o anumită bătălie. 

O zi națională are rolul de a-i aduce la un loc pe cetățenii unui stat, de a le aminti valorile și aspirațiile care transcend generațiile. Astfel, pentru a exista sărbătoare națională trebuie să existe, în primul rând, conștiință națională și un stat.

Din cunoștințele mele, primii care și-au dat seama de importanța simbolică a unei zile naționale au fost americanii, la începutul secolului XIX. După ce au trecut printr-o criză politică în urma războiului purtat cu britanicii în 1812, pe străzile orașelor importante au început să circule copii ale Declarației de Independență. Colac peste pupăză, John Adams (al doilea președinte american) și Thomas Jefferson (părinte fondator al SUA și al treilea președinte american) mor în 4 iulie 1826!

Multiplele evenimente care au avut loc în această zi au rămas întipărite în mentalul colectiv și au început să sărbătorească această dată. Din 1870 ea devine și sărbătoare oficială. La început a fost de facto, iar apoi de jure. Uzul face norma. Statelor Unite le-a urmat Franța. 

Reporter: Cum se explică istoric faptul că există țări, ca Statele Unite, care celebrează ziua națională cu atâta fast, apoi sunt țări ca Regatul Unit, spre exemplu, care nu au o zi națională? Ce-i drept, în cazul Marii Britanii, există o puternică simbolistică regală.

Andreea Laura Martinescu: Explicația o întâlnim în cheia conceptului pe care l-am explicat puțin mai sus. Părinții fondatori ai Statelor Unite și-au desăvârșit opera politică în jurul ideii de națiune americană, iar fastul din cadrul zilei naționale se explică prin comemorarea actului din 4 iulie 1776, care alături de războiul de independență i-a pus pe hartă ca stat de sine-stătător. Evoluția ulterioară ca superputere o știm deja.

Acum, rigiditatea Marii Britanii nu este cauzată de simbolistica regală – fast întâlnim și în Australia și în Canada, cu toate că fac parte din Commonwealth. Revin la ideea de națiune. Marea Britanie este o uniune formată, de comun acord, din Scoția, Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord.

Ei respectă într-un mod greu de înțeles construcția lor politică: nu a fost adoptată o sărbătoare națională pentru a nu se înțelege că aceasta le este impusă, la fel cum și părțile constituante ale Regatului Unit nu sărbătoresc o zi națională a lor pentru a nu ofensa uniunea.

Reporter: Cum s-a conturat istoric, sociologic și psihologic ideea de apartenență la un stat modern în România? Am putea spune că în cazul nostru a fost o trecere mai abruptă spre idea de stat-națiune? De ce a fost nevoie de formarea unui stat român pentru Europa?

Andreea Laura Martinescu: Ideea de apartenență la un stat-națiune se conturează în România din cauza și datorită ideilor revoluției franceze. La începutul secolului XIX, mulți fii de boieri studiau în străinătate. Majoritatea optau pentru mediul francez, asta și din cauza faptului că, pe filieră rusească, în Țara Românească și Moldova apăruse moda romanelor-foileton și crescuse apetitul pentru cultura franceză – se lansase epoca furculision, fripturision, învârtision.

Ajunși acolo, tinerii studenți precum Ion C. Brătianu sau Nicolae Bălcescu aderă la diferite societăți secrete care promovau idei revoluționare, idei pe care au încercat să le pună în practică cu prilejul Revoluției din 1848 în țările române. În ceea ce ne privește pe noi, românii, un rol hotărâtor în formarea conștiinței naționale îl au și otomanii. La vremea respectivă erau inamicii principali împotriva cărora trebuia să luptăm. Procesul de conștientizare îl explic în linii simple astfel:

Î: Cine să lupte împotriva lor?

R: Noi, cei asupriți de ei.

Î: Și ce suntem noi, în majoritate? Ce ne unește?

R: Vorbim limba română, avem un trecut comun, tradiții și obiceiuri comune. Suntem români. Vrem un stat care să se numească România.

Iar de aici dezideratele naționale au devenit, cumva, firești: independență – unire.

O parte din Marile Puteri europene din acel moment (Anglia, Franța, Sardinia, Prusia) au văzut necesitatea existenței unui stat-tampon la confluența celor trei imperii: austriac, otoman și rus. Din cauza conflictelor permanente existente în zonă și a tendințelor expansioniste ale Austriei și Rusiei pe fondul crizei politice din cadrul Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, menținerea echilibrului de putere a devenit o chestiune discutabilă.

Marile Puteri occidentale se temeau de un posibil control rusesc al strâmtorilor Bosfor și Dardanele care ar fi dus la un monopol comercial în partea de Est a Mediteranei. Acesta ar fi afectat implicit și schimburile economice din zona Suezului. O altă grijă a momentului o reprezenta controlul austriac asupra comerțului pe Dunăre. Fără susținerea internațională a Franței și Angliei în 1856, am fi cunoscut o evoluție mai lentă.

Unii critici îi impută lui Napoleon al III-lea faptul că a făcut un pas înapoi în privința principatelor dunărene prin compromisul de la Osborne cu regina Victoria, dar realitatea este că din 1859 am început să existăm de drept.

Reporter: Prima dată când am sărbătorit o zi a României a fost 24 ianuarie 1860. Apoi a urmat 10 mai, ziua când a ajuns la București Carol I și, în perioada regimului comunist, ziua națională a fost pe 23 august. Care sunt motivele și evenimentele istorice care au dus la alegerea fiecăreia dintre aceste date pentru sărbătorirea zilei naționale?

Andreea Laura Martinescu: Cum am menționat anterior, Ziua Națională a unui stat trebuie să aibă menirea de a-i uni pe toți cetățenii săi, de a le aminti valorile transgeneraționale și de a-i comemora pe cei care au contribuit la realizarea unor deziderate. Și asta îl reprezintă momentul zero, de început, al unei noi etape în cadrul unui stat.

24 ianuarie a fost aleasă sărbătoare națională pentru a comemora alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Țara Românească, după ce în 5 ianuarie fusese ales ca domn în Moldova. Dubla alegere a domnitorului a dus la unirea Țării Românești și a Moldovei (Mica Unire) într-un singur stat – România.

În perioada monarhiei a fost aleasă ziua de 10 mai ca dată pentru sărbătorirea zilei naționale pentru că atunci ajunge Carol în București și este încoronat ca principe, iar mai târziu reprezintă momentul în care, la aceeași dată, în 1877, România adoptă Declarația de Independență față de Imperiul Otoman.

Iar, firește, data de 23 august este aleasă ca zi națională în timpul regimului comunist, reprezentând momentul din cel de-al Doilea Război Mondial când România întoarce armele împotriva Germaniei și trece de partea Aliaților din care făceau parte și sovieticii.

Reporter: Cum a fost aleasă data de 1 decembrie? Istoricul Neagu Djuvara a declarat într-un interviu la TVR, în anul 2011, că alegerea zilei de 1 decembrie de către regimul Iliescu a fost una conjuncturală, la fel ca 10 mai. Ce reprezintă data de 1 decembrie strict istoric? Când a fost, de fapt, creată România Mare pe care considerăm că o sărbătorim pe 1 decembrie?

Andreea Laura Martinescu: Sigur că a fost una conjuncturală. Trebuiau să identifice un moment de importanță istorică pentru România. Nu au optat pentru revenire la data de 10 mai din cauza instabilității politice a perioadei. Această dată era asociată în mentalul colectiv cu monarhia, or România era republică. Astfel că un alt moment marcant din istoria românilor este data de 1 decembrie.

Acum, pe fondul participării la Primul Război Mondial de partea Antantei (Triplei Înțelegeri), alianță învingătoare, și în contextul destrămării marilor imperii, în anul 1918 se realizează Marea Unire, adică alipirea provinciilor locuite de o majoritate românească care înainte de acest moment erau integrate în alte construcții politice.

Prima provincie românească care se unește cu România este Basarabia, la 9 aprilie 1918. Modelul său este preluat de Bucovina care face acest pas în 28 noiembrie 1918, iar în final, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul definitivează acest proces la 1 decembrie 1918 prin votul delegaților aflați la Alba Iulia. În conștiința românilor data de 1 decembrie este asociată fie cu ideea de întregire a neamului, fie cu ideea că, în sfârșit, Transilvania a revenit la matcă.

Pe de-o parte este lesne de înțeles. Dorința nespusă public a politicienilor a fost posibila unire a Transilvaniei cu România. Toate eforturile diplomatice și sprijinul oferit românilor din Transilvania în timpul dualismului denotă acest lucru. Oamenii politici au fost dispuși să sacrifice Basarabia pentru acest ideal.

Care sunt dovezile? Intrarea României în prima conflagrație mondială de partea Antantei, din care făcea parte și Rusia, statul care anexase Basarabia în 1812. Privind în urmă, unirea Basarabiei cu România la momentul respectiv a fost un noroc-chior, venit pe fondul revoluției bolșevice și al dreptului popoarelor la autodeterminare dat de Lenin în mod populist. 

De drept, România Mare există, în mod oficial, din 24 decembrie 1918 când regele Ferdinand dă decretul-lege de unire a tuturor provinciilor cu România.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Cum îi bagă în ceață pe profesori și elevi curriculum-ul românesc și cât de simplu este explicat, cu exemple din lucrările elevilor, cel din Noua Zeelandă

În România, se pare că profesorii nu prea înțeleg diferențele dintre vechiul și noul curriculum, mai ales în ceea ce privește implicațiile abordării centrate pe competențe a noului curriculum. Critica dură este…
Vezi articolul