INTERVIU Scriitoarea Adina Popescu: Dacă vrem copii care citesc, atunci să îi vadă pe părinți, bunici și profesoara de la școală că deschid o carte. Poveștile să fie cât mai adaptate vremurilor în care trăiesc, altfel n-o să se regăsească în ele

11.892 de vizualizări
Adina Popescu / Foto: Arhiva personală
Literatura pentru copii a evoluat în mod surprinzător în ultimii 35 de ani, de la o piață de carte inexistentă, la nenumărate titluri noi care lasă în urmă formulările „pufoase” cu care au fost obișnuiți părinții copiilor din prezent. Noi tipare narative pe care sunt construite poveștile contemporane apar de la un an la altul, însă nu toate sunt adecvate copiilor, chiar dacă în primă instanță pare că le sunt recomandate vârstei, ceea ce ar putea pune piedici unei bune creșteri a noii generații de cititori, care să fie smart, spune scriitoarea Adina Popescu într-un interviu pentru Edupedu.ro.

Absolventă de Film și jurnalist cultural [editare ulterioară], Adina Popescu a debutat în lumea scriitorilor în jurul anilor 2000, la numai 21 de ani, cu o carte pentru copii nonconformistă, în care nu se regăseau tradiționalele personaje umane sau animale de fabulă, ci un popor de păduchi care a fost nevoit să plece din capul în care locuia. O poveste care a reușit să ridice câteva semne de întrebare cititorilor de atunci, dintr-un timp în care se afirmau scriitorii douămiiști, ai realității apropiate dintr-o perioadă grea, de tranziție, dar care a surprins în mod inedit tema emigrației și a găsirii lui „acasă”, spune scriitoarea.

A scrie bine și cu rost înseamnă și a citi mult, este de părere Adina Popescu, care le spune copiilor cu care se întâlnește în școli sau la lansări de carte că un scriitor nu doar scrie, ci și se documentează despre subiectul pe care l-a ales să-l dezvolte. Începutul ei de cititoare a plecat din familie, unde a descoperit că în volumele din biblioteca pe care o aveau în casă părinții ei ingineri se ascund zeci de lumi noi. Și că doar prin a le citi poate să evadeze în ele din cotidianul comunist în care creștea.

„A venit firesc, pentru că pe vremea aceea nu aveam jocuri video și nu prea aveam noi nici televizor și nici prea multe filme. Mergeam la cinema o dată pe săptămână cu copiii de la școală sau cu părinții și practic aveam cărțile, era singura noastră distracție”, explică autoarea de cărți pentru copii pentru Edupedu.ro. Recunoaște că pentru copii lumea nu era atât de monocromă ca pentru adulți, pentru că își găsea ceva de făcut mereu cu ceilalți copii și că, atunci când termina cărțile pe care le lua în vacanță la bunici, citea și cărți de bucate, numai pentru a-și imagina cum ar putea să arate prăjiturile descrise.

Cât despre cărțile pentru copii, Adina Popescu consideră că există cărți bune și cărți mai puțin bune, ca în cazul cărților pentru adulți, însă un criteriu care face diferența și care poate contribui la creșterea unei generații de cititori inteligenți ar fi ca aceștia să și aibă la îndemână texte actualizate, scrise modern, din lumea în care trăiesc, pentru că exprimările prețioase nu își mai au locul în texte și nu atrag, de fapt, copiii de astăzi:

„Cum și la cărțile pentru adulți există foarte multă maculatură, și la cărțile pentru copii există maculatură și cărți care nu sunt adecvate sau sunt lipsite de talent, lipsite de imaginație. Copiii totuși caută povești cât mai moderne și mai adaptate lumii în care trăim. Le e foarte greu să citească, de exemplu, basmele clasice românești. Eu am încercat în trilogia mea fantastică „O istorie secretă a țării vampirilor” să preiau niște personaje din basme, să le aduc în epoca modernă și contemporană și să le găsesc aici niște roluri cum ar fi Zmeul Tase care e șofer de tir și mănâncă 30 de mititei pe Dealul Negru sau ielele care sunt patroane de case de amanet și farmecă.

Acesta ar fi un criteriu, poveștile să fie cât mai adaptate vremurilor în care trăiesc ei, pentru că altfel n-o să se regăsească în povești, dar nu neapărat că se petrec acum 100 de ani, dar care sunt scrise în stilul de acum 100 de ani, că aici e și un lucru care ține de vocabular, ei vor totuși să fie niște cuvinte care există în vocabularul nostru de zi cu zi. Se așteaptă la un limbaj pe care îl aud și pe stradă, pe care îl aud și în familie. E foarte greu să scrii cu replicile livrești, replici prețioase: „Zăpada s-a așternut, ia să ieșim afară copii să ne dăm cu sania cu zurgălăi”. Copiii au o senzație de respingere față genul ăsta de povești și e cumva normal.

Erau la un moment dat niște cărți prin anii ’80 (…), povești pufoase, tipul care ține de cald. Și lor li se părea, scriitorilor, că ăsta este modul de adresare către copii. Copiii nu vor să fie niște jucării în ochii adulților. Nu, vor să te adresezi ca un egal și într-un limbaj cât mai natural. Deci nu vor să fie diminutivați. „Piticule”, „cățeluș”, nu caută genul ăsta de literatură. Le plac foarte mult cărțile amuzante. Eu cred că o carte bună pentru copii este o carte care are mult umor, pentru că în copilărie chiar ai nevoie să râzi și copiii râd din diverse motive. Sunt multe cărți pentru copii care n-au pic de umor și care plictisesc și te adorm în secunda doi”.

  • Câteva recomandări de cărți pentru începutul de an sunt mai jos în articol.

Adina Popescu a dat exemplul uneia dintre cărțile sale, „Povestiri de pe Calea Moșilor”, care, spune ea, a deschis multe orizonturi de comunicare între părinții de acum și copiii lor care se întreabă cum au copilărit cei care îi îngrijesc. Copiii „pot citi o poveste care să petreacă și pe vremea dacilor și romanilor și în Evul Mediu și în comunism. (…) Era inițial o carte pentru cei din generația mea care vreau să regăsească sau să-și retrăiască un pic copilăria și jocurile de atunci, băuturile, mâncarea. De atunci a ajuns și o carte care a prins la copii pentru că a fost scrisă din perspectiva copilului. Dacă o scriam din perspectiva adultului nu era același lucru”, spune Popescu.

„Mulți părinți nu știu cum sau nu au timp să povestească. Așa că mi-au mulțumit pentru că câțiva, la un moment dat am avut discuțiile astea, au spus copiilor: „uite, ia cartea asta și să vezi cum e copilăria Adinei, că așa era copilăria mea”. Cartea a creat o puncte de comunicare între două generații despre un subiect pe care părinții nu știau cum să-l comunice”, a adăugat aceasta.

Contactul copiilor cu scriitorii și cu oamenii de cultură care vin, practic, din afara mediului școlar, este foarte important, subliniază scriitoarea, care merge în școli la invitațiile profesorilor de limba și literatura română pentru a sta de vorbă cu elevii despre textele scrise de ea – și nu numai – pe care le au în față. „Când eram în școală nici nu se punea problema să vină un scriitor la școală, în carne și oase, să ne vorbească nouă despre cărți. Acum ar trebui. Noi facem voluntariat, noi scriitorii (…). Mergem cât putem, numai că și asta e o chestie care e mâncătoare de timp și e și un efort până la urmă”.

„Cel mai bine ar fi să existe niște programe la nivel național, niște programe care să plece de la Ministerul Educației cu întâlnirile astea posibile între scriitori contemporani și copii, să existe și niște onorarii pentru scriitori. Sunt un fel de turnee prin școli. Ar fi din nou, e important, asta am văzut prima oară în Germania, la Târgul de carte de la Leipzig, acum vreo 8 ani când a fost, dar între timp se întâmplă și la noi: autocare întregi de copii care vin cu școala la târgul de carte. Costumați în personajele preferate, merg la lansările anumitor cărți, iubesc anumiți scriitori, de fantasy să zicem. Faptul că aduci copii la astfel de evenimente – îi apropii altfel de carte, e un contact mult mai direct, mai brut cu cartea decât cartea dintr-o bibliotecă, cartea dintr-o librărie”, continuă Adina Popescu.

Acest lucru „pleacă din mediul educațional, de la profesori – și sunt foarte mulți profesori care sunt deschiși acum să facă alte lucruri în afară de lucrurile pe care le impune programa, mulți sunt foarte obosiți pentru că într-adevăr, meseria de profesor presupune și foarte multă birocrație, multe hârtii. Presiunea e foarte mare legată de examenele astea încă din clasa a V-a, nu mai contează decât Evaluarea Națională, după aceea la liceu e gogorița Bacului, cumva să-și găsească timp să facă și altceva dincolo de programa asta și dincolo de ceea ce li se cere la examen”, punctează Adina Popescu.

Întrebată ce crede că ar trebui să conțină noile programe școlare de liceu care ar urma să fie gata în septembrie anul acesta, după ce în ianuarie, potrivit ministrei Ligia Deca – sau în iunie, potrivit secretarului de stat Zoltan Kallos – ar trebui să fie definitivate planurile-cadru pentru liceu, scriitoarea spune că tendința pe care a observat-o este ca elevii de liceu, în special de la profilul real, să nu mai citească și că „ar trebui să existe o reîmprietenire cu textul literar”, în acest sens „să fie predate sau date ca exemplu și niște texte esențiale din literatura universală”, cu mai puțin accent pe limitarea la textele românești canonice „și poate mai mulți autori contemporani”.

Redăm interviul integral cu scriitoarea Adina Popescu:

Edupedu.ro: Spuneți-ne, mai întâi, cum se crește un scriitor? Ați terminat facultatea de regie de film, apoi ați lucrat ca jurnalist și ați trecut prin două lumi, ați îmbinat imaginația și tărâmul magic al viselor cu niște fapte de relatat uneori seci. Cum ați devenit scriitoare?

Adina Popescu: Mult timp nici nu m-am considerat scriitoare. Adică m-am considerat un om căreia îi place să scrie și am scris din școala generală, din liceu, cred că toți au început așa, cu compunerile de la școală. După aceea, în liceu, am participat la niște concursuri de literatură între licee, unde am câștigat niște premii – deși eu eram la un liceu de mate-fizică și mă chinuiam cu matematica și cu fizica, nu-mi plăceau – și am găsit așa ca un debușeu concursurile literare. Îmi plăcea să-mi imaginez tot felul de lucruri, după care am publicat într-adevăr o carte la 21 de ani, era o carte pentru copii, deci destul de devreme, a fost o sugestie din partea unei edituri care nu cred că mai există acum – o carte de povești mai nonconformiste, dar nu mi-am imaginat că voi mai scrie pentru copii sau că voi fi o scriitoare pentru copii.

Pur și simplu am zis să încerc. A fost o provocare, „hai să vedem dacă aș putea să scriu niște povești pentru copii mai atipice”, pentru că mă săturasem de poveștile astea clasice, cu foarte multe clișee, unde omătul este pufos și lumina diafană, poveștile acestea foarte plicticoase. Și am scris o poveste, de exemplu, despre un popor de păduchi care locuia într-un cap și unde se dăduse cu o soluție anti-păduchi și au trebuit să plece. Era o metaforă a emigrației, a căutării unei țări noi unde ți-e mai bine. Dar faptul că am folosit ca personaje păduchii a ridicat niște semne de întrebare. În fine, sau viermișori dintr-un măr. Tocmai că am căutat personaje cât mai neconvenționale, după care n-am mai publicat nimic mult timp pentru copii.

Am publicat articole, reportaje, anchete, într-adevăr, am făcut jurnalism, am făcut primul film, cred că în perioada aia, film documentar. Îmi doream să public și pentru adulți, dar era epoca douămiiștilor, era un val de scriitori care scriau foarte personal. Era auto-ficțiune. Toată lumea scria despre sine și fiind anii ’90, începutul anilor 2000, totul era foarte apăsător, marasmatic, cu tranziție. Nu erau bani, foame, toate erau amestecate. M-am gândit că nu vreau să scriu așa. Și dacă aș începe și eu să scriu, probabil că aș cădea în aceeași capcană și aș scrie tot despre viața de zi cu zi, realist, minimalist. Mi-am dorit în continuare să scriu pentru copii și am scris câteva manuscrise care au rămas de sertar. Asta spun ca un rezumat: în perioada aia se publicau foarte puține cărți pentru copii scrise de autori români spre deloc.

Adică nu aveai unde să publici. După ce în anii ‘80, anii copilăriei mele, a existat Editura Ion Creangă care avea foarte mulți autori români – bine, și din spațiul sovietic, est-european, mai puțin traduceri din spațiu anglofon sau din Germania – în anii ’90 – 2000 editurile nu vreau să publice literatură pentru copii în general, mai publicau cărți de bestseller după care s-au făcut filme pentru că știau că se vând, iar dacă erai autor român spuneau că „nu putea să riscăm, că nu se va vinde cartea, că rămânem cu ea în stoc” și asta mult timp. Eram câțiva autori care scriam atunci pentru copii și nu aveam unde să publicăm, printre care și Ioana Nicolaie, cred, în perioada aia, Victoria Pătrașcu, adică foarte puțini și oricum toți scriitorii vreau să scrie marea literatură, să ia premiu Nobel pentru literatură în anii ‘90.

Așa că eu am rămas în nișa asta pentru copii, în care m-am simțit o vreme destul de confortabil. Acum nu m-am mă simt atât de confortabil, pentru că lucrurile s-au inversat și este o modă să scrii pentru copii: toți autorii, inclusiv cei pentru adulți, încearcă să scrie și pentru copii. Unora le iese bine, altora mai puțin bine. Asta e o altă discuție. Dar de la o piață inexistentă s-a ajuns la o piață în care e o inflație de carte frumoasă și bună pentru copii. Dacă mergi la un târg de carte o să vezi că toate standurile cu carte pentru copii sunt cele mai pline până la urmă, pentru că sunt cei mai mulți cititori. Dacă stăm să ne gândim, sunt mii și mii de școli în țara asta, generații care se schimbă.

Atunci și-au dat seama editurile cât de profitabilă este acesta această afacere, că până la urmă e un business, că nu e doar cartea de import, care vine și cu ilustrații la pachet, și cu jucării. Dar e bine să creștem aici niște autori, pentru că copiii vor să le găsească în poveștile de aici. Nu vor numai povești care se petreacă la Hogwarts sau la Londra sau la New York. Vor să fie și povești de la Vaslui, de la Tecuci, cam asta ar fi așa, un rezumat al pieței de carte pentru copii din ultimii 30 de ani. Am ajuns noi, cei cu manuscrisele de sertar, să publicăm. Între timp a trecut și moda cu douămiiștii, și cu autoficțiunea, am început să îmi doresc să scriu și pentru adulți, dar cumva pe muchie. Pentru că cărțile pe care le scriu eu se pot adresa și adulților, dar și copiilor.

Edupedu.ro: Actului de a scrie bine îi vine complementar faptul de a citi mult. Cine v-a apropiat pe dumneavoastră de lumea cărților și care e povestea dvs. ca cititor? Poate că asta a fost mai întâi de a scrie.

Adina Popescu: Ca să fac o paranteză, asta le spun și copiilor când avem discuții la școală. Ce fac scriitorii? Întreb ce fac scriitorii și copiii încep să râdă. „Scriu”. Ei bine, un scriitor nu doar scrie. De la ideea cărții și până la manuscrisul final este o cale foarte lungă în care o etapă foarte importantă este tocmai documentarea. Un scriitor citește foarte mult. Eu dacă vreau să scriu o carte despre pirați, trebuie să citesc și e bine să citesc alte cărți cu pirați, inclusiv cărțile clasice, „Comoara din insulă” sau cărțile moderne – există o serie „Vampirații” cu niște vampiri pirați. Să văd și filme cu pirați, pentru că nu vreau ca să scriu o carte care să semene cu o altă carte care a mai apărut. Vreau să am o idee originală și tot timpul e bine să citesc și să mă informez, să și aflu ceva despre lumea asta piraților pe care nu o cunosc.

Ca să trec la întrebare, a venit firesc, pentru că pe vremea aia nu aveam jocuri video și nu prea aveam noi nici televizor și nici prea multe filme. Mergeam la cinema o dată pe săptămână cu copiii de la școală sau cu părinții și practic aveam cărțile, era singura noastră distracție și, într-adevăr, la capitolul ăsta stăteam bine, că mereu când intram în librărie găseam cel puțin două-trei cărți care să mă atragă, cu ilustrații foarte frumoase. Așa că în vacanță mereu plecam cu cinci-șase cărți după mine. „Legendele Olimpului” care a s-a reeditat acum, repovestită de Alexandru Mitru – le știam absolut pe de rost, adică le citisem de atâtea ori încât puteam să recit toți zeii și toți eroii.

Îmi plăcea foarte mult, era o lume mitologică, o lume fantastică. Pentru mine asta era de fapt, ideea de a evada într-o altă lume din viața asta de zi cu zi. Nu pot să spun că pentru noi copiii era chiar cenușie, pentru că ne jucam în spatele blocului, aveam niște preocupări de copii, dar nu aveam lumi fantastice și lumile fantastice erau doar în cărți și de asta nu pot să zic că m-a apropiat cineva. Noi aveam o bibliotecă acasă, bibliotecă mare. Părinții mei sunt ingineri, dar aveau o bibliotecă cu literatură. Mai târziu, am început să mai scotocesc prin ea și să găsesc alte cărți și pe unele le-am citit la vârste nepotrivite: am început să citesc, de exemplu, Kafka, mi se pare, la 14 ani și n-am înțeles mare lucru și am abandonat.

Îmi plăceau și cărțile pur informative, aveam un dicționar enciclopedic cu foarte multe ilustrații și îmi plăcea foarte mult să învăț specii de păsări, inclusiv semnele rutiere, de-astea de pe stradă, le-am învățat din dicționarul enciclopedic. Aveam o colecție de reviste National Geografic care erau din nou foarte frumoase, că erau cu fotografii extraordinare – cu animale, cu maimuțe, erau din toate colțurile lumii, practic erau niște reviste de călătorie pentru mine. Deci citeam cam tot ce găseam, de exemplu când mergeam la bunici – care nu aveau bibliotecă – și epuizam acele cinci cărți pe care luasem în vacanță, citeam inclusiv cărți de bucate când nu mai aveam ce citi. Aveam cărți cu rețete și-mi imaginam eu cum arată prăjitura, cam acesta a fost începutul meu de cititor.

Edupedu.ro: În prezent, ce cărți vă plac? Ce citiți?

Adina Popescu: Am citit în ultimul timp cărți numai pentru copii, dar acum mi-am dat seama că am ajuns la un fel de saturație. Am o bibliotecă întreagă, mai ales și datorită colaborării cu editura și primesc și multe cărți. Cam știu care sunt aparițiile editoriale, dar de vreo 2 ani am zis să mă desprind un pic, pentru că totuși nu pot citi numai cărți pentru copii, la un moment dat simți nevoia și de – mai ales că acum scriu o carte care e mai mult pentru adulți – literatură contemporană universală. Și îi citesc, nu atât de mult cât mi-aș dori, și pe colegii mei de breaslă din România. M-am întors la clasici, dar în fine, acum dacă putem spune despre Marquez că e un clasic… citesc și Camus.

Edupedu.ro: Și cum alegeți aceste cărți la care spuneți că v-ați întors după incursiunea mai lungă în literatura pentru copii?

Adina Popescu: Prin recomandările prietenilor, recenziile de pe internet, atâtea cât sunt, sunt foarte puține. Pentru că la capitolul ăsta de critică literară am început să stăm foarte prost, avem puțini critici și cei care mai sunt au devenit și ei scriitori, așa că nu prea găsești recomandări. Bloggeri – sunt bloggeri literari buni. De acolo îmi mai iau recomandările la cărțile pentru adulți. Iar la cele pentru copii citesc cam tot ce cade în mână, pentru că vreau să văd ce se mai scrie și vreau să mă și compar cu un anumit gen de literatură. Am avut eu niște gânduri pentru un roman mai realist pentru copii, deci nu fantastic. Am citit ”Tabăra”, „Minunea”, „Războiul care mi-a schimbat viața”.

Sunt niște cărți care sunt foarte citite în școli pentru că sunt recomandate și nasc niște polemici, discuții la clasă, au grupuri din acestea în care dezbat tema, tema războiului, tema Holocaustului și sunt teme care apar în cărțile pentru copii. O carte care e foarte dezbătută la clasă, „Oscar și Tanti Roz” în care se pune tema vieții, a morții, a cancerului, a bolii. Și trebuie să le citesc pentru că trebuie să știu despre ce se scrie și care sunt cărțile de succes acuma la nivel mondial.

Am citit inclusiv, dar nu toate, primele volume din seria „Jurnalul unui puști” și mi se par foarte bune, adică pentru un debut de viață de cititor, ca să începi să citești. Ele sunt foarte bune la început pentru că sunt smart, sunt amuzante, sunt dintr-o perspectivă inedită, cea a puștiului care are o privire a lui asupra lumii și vieții și a prietenilor și a părinților. E textul ăsta care se îmbină cu desenul. Foarte mulți condamnă „Jurnalul unui puști” și „Jurnalul unei puștoaice”. Nu. Sunt cărți bune pentru vârsta de 7-8 ani când începi să citești, important este să nu te oprești acolo. Adică după ce ai terminat jurnalul să cauți și un alt gen de carte, poate cu mai puțin desen și mai mult text.

Tot așa, romanele grafice care acum sunt foarte la modă și banda desenată: sunt excelente, unele au niște povești senzaționale, totul e să nu te oprești la ele. Adică să cauți și altceva ca să ajungi la o carte în care textul e esențial și mai puțin ilustrațiile.

Edupedu.ro: Din perspectiva dvs. de profesionist al scrisului, ce înseamnă un scriitor bun de cărți pentru copii? Ce are o carte bună pentru copii diferit față de maculatura care umple magazinele?

Adina Popescu: Este ca în cazul cărților în general și cărților pentru adulți. Sunt cărți bune și cărți proaste. Să definim un pic chestia asta cu cărțile. Eu nu cred că există cărți numai pentru copii. Sunt cărți bune și cărți proaste. Într-adevăr, cum și la cărțile pentru adulți există foarte multă maculatură, și la cărțile pentru copii există maculatură și cărți care nu sunt adecvate sau sunt lipsite de talent, lipsite de imaginație. Ce aș vedea eu ar fi un criteriu, pentru mine, unul singur, dar nu neapărat că diferențiază o carte bună de o carte proastă – faptul că copiii totuși caută povești cât mai moderne și mai adaptate lumii în care trăim. Le e foarte greu să citească, de exemplu, basmele clasice românești.

Din cauza asta eu am și încercat în trilogia mea fantastică „O istorie secretă a țării vampirilor” să preiau niște personaje din basme, să le aduc în epoca modernă și contemporană și să le găsesc aici niște roluri cum ar fi Zmeul Tase care e șofer de tir și mănâncă 30 de mititei pe Dealul Negru sau ielele care sunt patroane de case de amanet și farmecă.

Acesta ar fi un criteriu, poveștile să fie cât mai adaptate vremurilor în care trăiesc ei, pentru că altfel n-o să se regăsească în povești, dar nu neapărat că se petrec acum 100 de ani, dar care sunt scrise în stilul de acum 100 de ani, că aici e și un lucru care ține de vocabular, ei vor totuși să fie niște cuvinte care există în vocabularul nostru de zi cu zi. Se așteaptă la un limbaj pe care îl aud și pe stradă, pe care îl aud și în familie. E foarte greu să scrii cu replicile livrești, replici prețioase: „Zăpada s-a așternut, ia să ieșim afară copii să ne dăm cu sania cu zurgălăi”. Copiii au o senzație de respingere față genul ăsta de povești și e cumva normal.

Erau la un moment dat niște cărți prin anii ’80, îmi și aduc aminte de povești pentru copii, de Silvia Kerim, parcă, Otilia Cazimir: erau genul de povești pufoase, felul de povești care țin de cald. Și lor li se părea, scriitorilor, că ăsta este modul de adresare către copii. Copiii nu vor să fie niște jucării în ochii adulților. Nu, vor să te adresezi ca un egal și într-un limbaj cât mai natural. Deci nu vor să fie diminutivați. „Piticule”, „cățeluș”, nu caută genul ăsta de literatură. Le plac foarte mult cărțile amuzante. Eu cred că o carte bună pentru copii este o carte care are mult umor, pentru că în copilărie chiar ai nevoie să râzi și copiii râd din diverse motive. Sunt multe cărți pentru copii care n-au pic de umor și care plictisesc și te adorm în secunda doi.

Edupedu.ro: Ați apelat ca scriitor, ca sursă de inspirație, și la mediul înconjurător imediat dvs., cum ar fi Calea Moșilor, dar și la comunism. Cum vedeți aceste bucăți de realitate imediată ca resursă care să-i inspire pe copiii de acum să vadă alte lumi sau să vadă lumea de acum altfel, când citesc o carte? Cum se pot lega Calea Moșilor, de exemplu, sau copilăria părinților cu nevoia de fantastic a unui copil din 2023?

Adina Popescu: Ei pot citi o poveste care să petreacă și pe vremea dacilor și romanilor și în Evul Mediu și în comunism. E adevărat, comunismul pentru ei este o altă planetă, nu fac diferențe. Dacă le spui despre Al Doilea Război Mondial sau despre regimul comunist e același lucru. Chiar dacă sunt 35 de ani și, respectiv, 70 de ani de la încheierea lor. Ideea este cum abordez cărțile astea. Miza mea a fost să recuperez comunismul acesta domestic al lucrurilor simple. Și era inițial o carte pentru cei din generația mea care vreau să regăsească sau să-și retrăiască un pic copilăria și jocurile de atunci, băuturile, mâncarea. De atunci a ajuns și o carte care a prins la copii pentru că a fost scrisă din perspectiva copilului. Dacă o scriam din perspectiva adultului nu era același lucru.

Deci o carte scrisă din perspectiva unei fetițe. Și limbajul este foarte simplu și foarte, cum să spun, ușor de perceput pentru ei și de înțeles. Plus că o mare curiozitate e legată de cum au copilărit părinții lor, adică tot timpul ăsta am înțeles din discuțiile cu părinții că-i întreabă: „Mamă, dar cum era când erai tu mică, cum era la școală? N-aveai internet? N-aveai telefon mobil? Cum adică fără telefon mobil?”. Și mulți părinți nu știu cum sau nu au timp să povestească. Așa că mi-au mulțumit pentru că câțiva, la un moment dat am avut discuțiile astea, au spus copiilor: „uite, ia cartea asta și să vezi cum e copilăria Adinei, că așa era copilăria mea”. Cartea a creat o puncte de comunicare între două generații despre un subiect pe care părinții nu știau cum să-l comunice.

Și pornind de la aceste cărți – pentru că este și „Vine vacanța cu trenul din Franța” – pot să existe o grămadă de alte discuții în familii legate de perioada de atunci. De fapt cartea din acest motiv e recomandată în bibliografiile școlare pentru că este o altă formă de înțelegere și de povestire a comunismului pentru că cele de manual în care sunt câteva date nu îi ajută cu nimic pe copii că în anul 1989 a fost o revoluție, că înainte Securitatea urmărea oamenii și îi băga la pușcărie.

În momentul în care ai povestiri cu exemple concrete din viața unui copil care trăia, atunci este cu totul altceva. Și vreau să zic că am un prieten albanez, un poet care e foarte simpatic și foarte cunoscut și chiar mi-a zis „vai, ce mi-ar plăcea să fie și la noi, în Albania, nu există așa ceva, cărți despre comunism care să fie prietenoase, să fie pentru copii, povestite din perspectiva asta”.

Adina Popescu / Foto: Arhiva personală

I s-a părut o idee foarte bună. Eu am găsit vocea fetiței Adina ca cea mai potrivită voce a cărții în momentul respectiv. Adică n-aș fi putut să o scriu din perspectiva superioară a adultului. „Ia uite, maică, cum era pe vremea aia”, să încep eu ca bunica: „știi că stăteam la cozi și n-aveam internet” și încerc să le dau tot felul de exemple care să fie pe înțelesul lor. Cum ar fi: „imaginați-vă că stați cinci ore la coadă la restaurantul fast-food și nu mai prindeți niciun burger, că se termină chiar în fața voastră și plecați fără burger acasă”. Sau că „aveți o cartelă și n-aveți voie decât să cumpărați un burger și o porție mică de cartofi, n-aveți voie să luați un meniu mare”, asta e clar. Și înțeleg și distrează genul acesta de exemple.

Edupedu.ro: Ce sfaturi aveți pentru părinți și profesori, ce ar putea face pentru ca cei mici și cei mari să îndrăgească cititul, să devină cititori smart?

Adina Popescu: În primul rând e important să vadă oameni citind în jurul lor, fie acasă, că îi văd pe părinți sau pe bunici și că există o bibliotecă, cum s-a întâmplat în cazul meu, fie ca la școală să o vadă pe profesoara de română citind o carte, alta decât cea pe care o predă la oră. Sau că există evenimente în biblioteca școlii legate de cărți. Important e să existe comunități, cluburile de lectură sunt idei foarte bune în care toți copiii citesc o carte și o dezbat la un moment dat sau îi fac măcar niște fișe de lectură. Acesta e un prim pas.

Al doilea pas ar fi, din punctul meu de vedere, și chiar lucrul ăsta funcționează, întâlnirea cu scriitorul, întâlnirea cu autorul, ceea ce acum e posibil. Când eram în școală nici nu se punea problema să vină un scriitor la școală, în carne și oase, să ne vorbească nouă despre cărți. Acum ar trebui. Noi facem voluntariat, noi scriitorii. În povestea asta, adică de foarte multe ori noi suntem invitați.

Profesorii și-au dat seama că pentru copii e foarte important să vină un scriitor în școală. E foarte important să vină și un sportiv în școală cunoscut, pentru că vine cineva din afara universului școlar, o personalitate, să deschidă un alt orizont. Și sunt foarte mulți profesori care invită scriitori să participe la întâlniri cu elevii. Dar noi mergem cât putem, numai că și asta e o chestie care e mâncătoare de timp și e și un efort până la urmă.

Așa că cel mai bine ar fi să existe niște programe la nivel național, niște programe care să plece de la Ministerul Educației cu întâlnirile astea posibile între scriitori contemporani și copii, să existe și niște onorarii pentru scriitori. Sunt un fel de turnee prin școli. Ar fi din nou, e important, asta am văzut prima oară în Germania, la Târgul de carte de la Leipzig, acum vreo 8 ani când a fost, dar între timp se întâmplă și la noi: autocare întregi de copii care vin cu școala la târgul de carte. Costumați în personajele preferate, merg la lansările anumitor cărți, iubesc anumiți scriitori, de fantasy să zicem, dar faptul că aduci copii la astfel de evenimente – îi apropii altfel de carte, e un contact mult mai direct, mai brut cu cartea decât cartea dintr-o bibliotecă, cartea dintr-o librărie.

Deci e important să-i duci la evenimente literare, există foarte multe evenimente care sunt pentru ei. Acum există din nou foarte multe ateliere pentru copii, ateliere de creativitate, asta costă, e adevărat, nu orice părinte își permite să plătească 150 lei sâmbăta să-și ducă copilul la un atelier. Dar dacă pleacă din mediul educațional, de la profesori – și sunt foarte mulți profesori care sunt deschiși acum să facă alte lucruri în afară de lucrurile pe care le impune programa, mulți sunt foarte obosiți pentru că într-adevăr, meseria de profesor presupune și foarte multă birocrație, multe hârtii. Presiunea e foarte mare legată de examenele astea încă din clasa a V-a, nu mai contează decât Evaluarea Națională, după aceea la liceu e gogorița Bacului, cumva să-și găsească timp să facă și altceva dincolo de programa asta și dincolo de ceea ce li se cere la examen.

Să citească, să facă 5 minute de lectură. Am o prietenă profesoară la Buzău, la Colegiul Național Mihai Eminescu, Mihaela Nicolae, o profesoară extraordinară, care are de ani de zile acest moment de lectură în care ei citesc ceva dincolo de ceea ce le predă sau discută despre ceea ce citesc. Și sunt mulți profesori de limba română care vor să facă alte lucruri și sunt dedicați și vor să-i apropie pe copii de carte într-un alt mod.

Dar sunt și mulți cărora nu le pasă și care doar își fac așa pe bandă rulantă ceea ce trebuie să facă și asta e, deci pleacă din școală și din familie. Și părinții trebuie să încurajeze și să își ducă copiii la evenimente legate de carte sau să încurajeze pasiunea asta, să nu impună ”Citește!”, ci „hai să citim împreună cartea asta. E o carte pentru copii, o cumpărăm. O citesc și eu ca mamă, o citești și tu și după aia discutăm despre ea”. Nu „citește acolo”, eventual și cărți din copilăria lor.

Nu „Citește „Jules Verne”, citește „Cireșarii””, poate copiii n-au niciun chef de Jules Verne, de „Cireșarii”, dar dacă a zis părintele „a, eu citeam pe vremea ta o carte pe seară”, copilul se simte și complexat. Plus că sunt mult mai multe tentații acum, și eu recunosc că sunt gamer, eu abia mă abțin câteodată, adică mă joc destul de mult. Dacă aș avea un super joc în față și o carte, m-aș duce la joc. Impactul ăsta vizual și faptul că ești personaj într-o poveste și tu ești „caracterul” cum se zice e mult mai puternic decât cartea, n-ai ce să faci. Deci cumva trebuie îmbinate.

Ar trebui să fie niște programe la nivel de minister sau la nivel național în care să se întâmple niște lucruri legate, pentru că ceea ce facem noi este voluntariat sau facem cu sprijin din mediul privat.

Edupedu.ro: Acum în școli se desfășoară două săptămâni de programe educative speciale, altfel decât cele obișnuite – Săptămâna „Școala altfel” și „Săptămâna verde”. Vă pot găsi profesorii pentru interacțiuni cu elevii?

Adina Popescu: Profesorii chiar propun. Foarte mulți propun. Bine, acum depinde și de profesori, că sunt profesori care îmi scriu și foarte mulți spun „vă rog frumos, intrați [n. red. online] 10 minute la ora noastră de română”. Nu mi se pare o soluție să vezi pe un ecran 10 minute un scriitor. E ca și cum l-ai vedea la televizor, pentru că în clasă e un haos. Nu se aude nimic, nu poți să stai la un dialog. Deci tot întâlnirea asta fizică mi se pare importantă. Asta cu online acum e și o modă. Adică de când cu pandemia se poate orice, că avem online. Ei bine, nu se poate chiar orice.

Sigur că profesorii mă pot găsi, îmi scriu și în măsura în care le văd mesajele… îmi pot scrie pe Messenger, pe Facebook și eu întotdeauna răspund în funcție și de timpul pe care-l am. Asta cu întâlnirile online mi se pare că nu mai are niciun sens în momentul de față, în pandemie avea un sens. În măsura în care lipsa unor programe naționale sau unor programe ale unor asociații (…). Eu mă nimeresc la Vâlcea, de exemplu, sau merg la Cluj la un festival, sigur că îmi pot găsi o jumătate de oră să mă duc și la o școală, să mă întâlnesc cu o clasă de copii, dar totul e în funcție, nefiind o chestie organizată, de programul nostru pe care îl avem. Știu că am avut discuția asta și cu alți scriitori care și ei sunt invitați și la un moment dat invitațiile sunt atât de multe încât nici ei nu mai fac față.

Profesorii n-au nicio vină, ei încearcă și au cele mai bune intenții și câteodată chiar îmi pare rău pentru că mesajele sunt foarte frumoase. „Copiii ar vrea să vă întâlnească, au citit cartea”, dar nu poți să le răspunzi tuturor. Și nici nu știu cum s-ar putea face. Poate niște turnee la un moment dat, dar editurile nu-și permit să le organizeze.

Deci un scriitor merge în 10 orașe din țară, să zicem, timp de o lună, orașe mici, că acolo e important. Deci, da, din nou, un alt aspect foarte important ar fi ca scriitorii să ajungă și la școlile de la țară. Cred că aici chiar ar putea să schimbe destine, adică să vadă un copil de la țară un scriitor de la București care a scris cartea pe care o are pe bancă mi se pare foarte important.

Dacă, de exemplu, mergi la Buzău, ar putea să se adune mai multe școli, să fie o întâlnire într-un amfiteatru care să fie pus la dispoziție. Și cred că la întâlnirile acestea ar fi important să nu fie aduși acolo toți copiii, ci doar copiii care într-adevăr sunt interesați, pentru că de foarte multe ori profesorii îi bagă pe toți la un loc, nu. Sunt copii care sunt foarte buni la fotbal, ei nu vor rămâne cu ceva în minte așa cum rămâne un copil care are o înclinație spre citit, scris și literatură, adică sunt copii care chiar vor să participe și pe care îi văd dintr-o clasă de copii, cum am schimbat ceva în mintea a câtorva. Trei copii, poate, nu mai mult, dar pentru mine e suficient. Sunt trei copii care își vor aminti de întâlnirea asta și poate că undeva în viitor, nu știu, îi va ghida într-o parte sau în alta.

Un exemplu foarte drăguț apropo de copii de la țară. Eu am în manualul de clasa a VI-a un text original care îl deschide și acolo e o temă, o cerință: ce întrebare aș trimite Adinei Popescu. La începutul anului de obicei primesc foarte multe întrebări pe Messenger și pe mail de la copii, adică își fac tema, practic. Și mi-a scris o fetiță de la țară care m-a impresionat foarte mult că mi-a zis că „eu sunt singura din clasă care citește și toți copiii râd de mine că citesc, dar doamna profesoară spune că fac foarte bine că citesc”, clasa a VI-a. „Și uite, vreau să-ți pun întrebarea asta”.

A pus o întrebare, parcă de unde îmi vine inspirația, și i-am răspuns. Vreau să zic că nu i-a venit să creadă că i-am răspuns: „vai, ce bucurie mi-ați făcut, o să-mi aduc aminte”. Chiar a zis: „peste 30 de ani o să-mi aduc aminte că mi-ați răspuns. De-abia aștept să arăt mailul colegilor și doamnei profesoare”. Vedeți cât de mult contează pentru un copil dintr-un mediu din acesta care… Ce perspective au ei acolo, dacă părinții nu sunt niște părinți bogați care să-i susțină mai departe, să meargă la o facultate, să meargă într-un oraș mai mare, vă dați seama că rămân acolo. Dar contează foarte mult. Și nu doar scriitori, ci și actori, regizori. Adică trebuie să ajungă niște oameni din domeniul cultural și în școlile astea unde nu ajunge nimeni. Sau în liceele industriale, liceele cu profil alimentar.

Am fost într-un proiect la un moment dat, care n-avea nicio legătură cu scrisul. Era ceva de educație media, educație civică în medii defavorizate, era un proiect cu bani europeni, anul trecut, chiar prin ianuarie am fost, și uite așa am ajuns prin Galați la un liceu alimentar. Am fost și la Turnu Măgurele, la un liceu tot așa cu profil tehnologic, vă dați seama, nu aveau nicio treabă cu literatura, eu le vorbeam despre educația civică, dar m-a impresionat foarte mult, pentru că în primul rând problema acolo este absenteismul, adică faptul că nu vin la școală, deci ei trebuie să fie convinși să-și termine studiile. Încep să lucreze ca să câștige bani, pentru că părinții nu au, sunt săraci, încep să aibă alte preocupări și nu vin la școală.

Faptul că la un moment dat văd un scriitor contează, este un model, e un om care a realizat ceva în viață și care poate să-i spună „măi, copile, vezi și tu, este școala asta, poate că până la urmă să te ajute la ceva” și care nu e profesorul lor.

Edupedu.ro: Ministerul Educației lucrează la noi programe școlare de liceu. Din perspectiva dvs., cum ar trebui studiată literatura la liceu, ce ați vedeai introdus față de ce este acum? Sau ce ar trebui eliminat?

Adina Popescu: Este foarte bine [n. red. că se lucrează la noi programe școlare]. Știu că programa de gimnaziu s-a schimbat mult față de cum am învățat eu în gimnaziu și că testele de la Evaluare Națională sunt altfel și altfel construite. Și am văzut modele de teste și mi se par în regulă, pentru că un copil nu trebuie să iasă din gimnaziu critic literar, nici să știe pe de rost 15.000 de poezii sau fragmente de roman. Ei trebuie să știe să comunice, să se exprime în limba română. Mi se pare foarte important faptul că au o compunere liberă și care se punctează destul de mult. Trebuie să știe să scrie un text, să fie coerent. Până la urmă ieșim din școală ca să ne exprimăm și să putem să scriem un mail corect, să putem să vorbim în public la un moment dat, să ținem un mic speech, să nu ne facem de râs.

La liceu e altceva. La liceu diferă și în funcție de profil. Una e să fii la matematică-informatică, alta la filologie. Într-adevăr, la mate-info accentul pus pe limba și literatura română este foarte mic, aici ar trebui apăsată o pedală să se încurajeze cititul, pentru că eu, din câte mi-am dat seama, copiii până în clasa a VIII-a totuși citesc de voie – de nevoie, unii de plăcere, foarte mulți copii de 12-14 ani care chiar citesc. În liceu se citește foarte puțin. În afară de romanele care se mai citesc – de dragoste și ce mai găsesc fetele, gen seria „Amurg”, băieții cred că și mai puțin citesc, dacă sunt și la un profil de real, nu se mai citește absolut deloc.

Vedem că tinerii nu prea mai citesc și practic nu îi ajutăm să se împrietenească cu textele literare. Cumva ar trebui să existe o reîmprietenire cu ele, din punctul meu de vedere, o reîmprietenire cu cartea, o renunțare la niște scriitori care sunt scriitori foarte buni, cum ar fi Ion Creangă, de exemplu, pe care îl văd studiat la nivel de facultate. Poate amintit într-un context la orele de română. Numai că nu poți să studiezi un text plin de regionalisme, să-l dai unui copil care abia a învățat să scrie și să citească în gimnaziu și abia știe să exprime în limba modernă, tu îl introduci în regionalisme și în limba de acum două secole. N-am nimic cu Creangă. Mie îmi plac foarte mult cronicarii, de exemplu. Mi se pare important, dar din nou, o abordare mai generală, adică nu foarte aplicată pe texte, pentru că nu-i facem pe copiii aceștia specialiști în literatura română veche.

Poate o să-mi pun în cap niște profesori, dar nu mai știu cum e acum, dar pe vremea mea era foarte mult Eminescu. Îmi amintesc că toată clasa XI-a a fost numai Eminescu. E poetul național. Avem un cult pentru Eminescu. Dar poate alegem niște texte pe care poate fi pus accentul mai mult, inclusiv textele lui în proză. Sunt câteva romane care se studiază în liceu și care știu sigur că se pot citi cu mare plăcere, cum ar fi „Moromeții”, un roman care se poate citi la 17 ani fără probleme, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – din nou o roman care se poate citi. „Ion” – din nou e un roman care se poate citi.

Ar fi important să fie predate sau date ca exemplu și niște texte esențiale din literatura universală la orele acestea de comunicare, de limbă, texte traduse, bineînțeles, dar niște teme universale ar trebui puse în valoare. Și poate mai mulți autori contemporani. Nu știu dacă Mircea Cărtărescu mai e în programă.

Edupedu.ro: Este în clasa a XI-a sau a XII-a cu poezie la optzeciști și nu intră la bacalaureat, dar este propus în programele de la clasă. În ceea ce privește proza, pentru clasa a IX-a și a X-a unii profesori propun proza scurtă „REM”.

Adina Popescu: Mie mi s-ar părea foarte potrivit „Travesti”. E un roman scurt în care este vorba despre un puști de liceu care face liceul Cantemir. Bine, dincolo de partea lui fantastică, e un roman care ar putea fi citit ușor. Sau „Mendebilul”.

Edupedu.ro: În programa examenului de bacalaureat Mircea Cărtărescu pe care l-ați amintit mai devreme nu este menționat, pentru că ea se oprește la limba și literatura română în anii 1970, în ceea ce privește autorii care necesită studiu la subiectul III – eseu structurat. Ce părere aveți despre acest lucru?

Adina Popescu: Este fantastic. Asta este una dintre probleme. Cum să faci copiii ăștia să citească din moment ce programa pentru Bac se oprește în anii ’70? Au existat scriitori și după anii 70, nu? Și chiar mari scriitori. Nichita Stănescu a scris „Leoaică tânără, iubirea” în anul 1964 și acolo se oprește. Mă întreb cine a gândit regula că dacă nu ești mort până în anii 1970 nu intri în programa de Bacalaureat? De ce să nu actualizezi practic programa de literatură de 50 de ani când sunt atâția scriitori? Din cei contemporani copiii ar gusta niște texte scrise de BAS, de exemplu, care e foarte haios, Bogdan Alexandru Stănescu. E primul care îmi vine în minte, dar sunt scriitori care scriu foarte modern și actual texte despre societatea de acum și măcar ar trebui recomandate să fie citite.

Edupedu.ro: Cum faceți ca scriitor să nu reinventați aceeași poveste, să nu mergeți pe același tipar de fir narativ? Ați menționat mai devreme poveștile clasice, care plictisesc copiii contemporani – ce presupune arta de a evita clișeele în poveștile pentru copii?

Adina Popescu: Nu-i neapărat ceva rău să mergi pe clișee, că până la urmă toate cărțile de succes au la bază o rețetă. Important e să știi să te joci cu clișeele. Ca în orice profesie – la școală se predă despre schemele narative, formula basmului lui Vladimir Propp, sunt lucruri care până la urmă se aplică în orice poveste – sunt structuri care se aplică inclusiv în filmele de la Hollywood, toate firmele de acolo au o structură a basmului clasic într-un fel sau altul, cu momentele acțiunii respective. Te documentezi, asta le spuneam copiilor. Citești foarte mult ca să ți le însușești, ca să îți dai seama despre ce e vorba și cum se poate construi pe o rețetă.

Asta e valabil și pentru scenariu de film și pentru literatură și după aceea trebuie să știi cumva cum să te joci cu clișeele astea și să devii original pornind la aceste rețete care vor prinde întotdeauna, reinterpretări. În asta e specialist Florin Bican, care mie mi se pare genial din punctul ăsta de vedere. Are cartea cu basmele românești povestite din perspectiva cailor năzdrăvani. Mi se pare minunat să asculți o poveste din perspectiva calului, care de fapt este un erou de basm foarte important, dar pe care nu-l bagă nimeni în seamă, pentru că el îl ajută cel mai mult pe Făt Frumos, în urechea lui se află obiectele magice pe care le aruncă în urmă să scape de zmei, el îi de sfaturi, el mănâncă jăratic, se transformă dintr-o mârțoagă într-un cal nemaipomenit.

Ideea lui Florin mi se pare foarte, foarte simpatică și are o idee asemănătoare și într-un roman care e mai mult pentru adulți decât pentru copii. Se numește „Tropice tâmpe”, în care se joacă cu extraordinar de multe clișee din acestea comerciale, inclusiv cu clișee din filme și seriale, precum „Twin Peaks”. La un moment dat apare sălașul negru. Asta mi se pare o formă de a fi original, de a putea reinterpreta și de a putea aduce niște rețete clasice sau niște personaje clasice în actualitate, în lumea noastră modernă și de a te juca cu ele, dându-le alte roluri.

În romanul ăsta al meu, pe care nu l-am terminat, că e greu de scris, trilogia fantastică „O istorie secretă a țării vampirilor”, există un personaj care este un inginer de povești. El practic stabilește regulile din poveștile comerciale de acum și are la un moment dat un conflict cu Frumoasa Adormită care spune „Domnule, eu nu mai vreau să mă trezesc la primul prinț care vine și care mă sărută. Vreau să vină mai mulți prinți, să văd cum sărută și unul, și altul, de ce e un singur prinț, de ce e primul venit, primul servit” și de aici ea nu mai vrea să joace rolul și inginerul nostru de povești poartă o întreagă muncă de convingere, că până la urmă trebuie să revină în poveste și să îl accepte pe prințul ăla, ca a bătut nouă țări și nouă mări să ajungă la ea.

Și e o mediere acolo între cei doi. Genul ăsta de joc narativ mi se pare că prinde foarte bine la copii, inclusiv la un moment dat exista o carte, n-am citit-o, dar mi s-a părut simpatică ideea cu povești clasice repovestite din punct de vedere corect politic și asta e un exercițiu, să spui o poveste clasică și să-ți dai seama cât de stupide sunt anumite lucruri pe care ți le impune corectitudinea politică și care nu sunt neapărat pozitive, dar sunt de manual.

Poți să faci foarte multe lucruri, inclusiv poți să faci un personaj. Mă gândeam să scriu o carte despre pisici pentru copii și pisici, în literatura pentru copii, sunt o grămadă și mă gândeam cum să abordez eu cartea asta pentru pisici, să aduc ceva nou. Ce să facă pisicile astea? Sunt pufoase, dar sunt totuși pisici, adică trebuie să aibă comportament pisicesc. Dar totuși nu trebuie să fie ca celelalte pisici de până acum din „Pisicile aristocrate”, de pildă.

Edupedu.ro: Cum ați simțit anul 2023 din punct de vedere al provocării de a scrie? Și ce sperați să reușiți în 2024 să scrieți?

Adina Popescu: În anul 2023 n-am scris mai nimic. Am avut un an mai complicat și am avut niște blocaje și în schimb am proiecte începute și sper să le termin, măcar unul dintre ele, în 2024, sigur voi scrie o carte de bandă desenată, o reinterpretare a amintirilor din copilărie de Creangă, din dorința editurii de a-i apropia un pic pe copii de autori, pentru că toți au o respingere când aud de Creangă și eu trebuie să găsesc o modalitate mai modernă – și vizuală, împreună cu partenerul meu de proiect Alexandru Ciubotariu – să transformăm „Amintirile de copilărie” într-o carte de bandă desenată atractivă. E o provocare din punctul meu de vedere.

Am niște proiecte pentru copii începute. Am un roman pentru adulți, e o călătorie într-o țară imaginară din Balcani, care se numește Aledonia. Este un călătorie în căutarea strămoșilor mei care au venit de acolo. De fapt ei au venit din Albania, numai că am preferat să inventez o țară, o să vedeți de ce când apare cartea, că e și acolo ceva. Iar apariții au fost foarte multe. Anul ăsta e un an, ca în fiecare an, plin, n-aș putea să punctez ceva anume. Din ce am văzut în topuri a rămas în continuare seria „Harry Potter” și cumva pe bună dreptate, pentru că vin alte generații și o redescoperă. Și mie mi se pare o serie utilă la o anumită vârstă, adică orice copil și-ar dori să la școală să aibă curs de poțiuni, nu de chimie, de animale fantastice, nu de biologie.

Este o carte care pică foarte bine cu o anumită vârstă și în plus sunt și filmele care vin în susținerea seriei. Nu sunt rele. Mulți autori români care s-au lansat acum au colecții bune. Editura Arthur, Humanitas, Polirom, Nemira cu colecția „Nemi”, este editura Cartea copiilor care are cărți pentru copii mai mici. Segmentul ăsta pe care nu-l cunosc eu bine, cărți ilustrate, dar sunt foarte frumoase și arată foarte bine grafic. Deci oferta e foarte mare. Acum, din nou, nu există recomandări, nu există aparatul critic, ar fi binevenit. Binevenite niște cronici, nu doar de întâmpinare. Adică niște oameni care să scrie despre cartea pentru copii și să recomande părinților și profesorilor din aceste mii și mii de volume care apar care merită citite. Sunt unele care nu merită citite.

Critică care să se adreseze profesorilor și părinților, de fapt, că nu copiii le citesc. Copiii citesc cel mult coperta patru și spun „vreau cartea asta pentru că am văzut că e despre…”, ceea ce e bine, că sunt copii care își aleg singuri cărțile. Asta mi se pare important. Sau că au auzit la școală de o carte, că a citit o colegă și i-a plăcut foarte mult.

Edupedu.ro: Ce cărți recomandați pentru începutul de an? Până pe 7 ianuarie inclusiv elevii sunt în vacanța de iarnă.

Adina Popescu: Dacă tot vorbim de începutul de an, ar putea să-și înceapă anul cu ultima carte a lui Florin Bican, o carte în versuri, „Petarde și pocnitori. Poveste de sărbători”, care e povestea unui băiețel care e un băiat model, numai că-i obsedat să facă zgomot cu petarde și cu tot felul de tiribombe de-astea care sunt la modă, foarte haioase, o recomand pentru începutul de an.

Pot să înceapă anul cu orice roman al Roald Dahl care e un clasic, orice roman al lui va fi foarte amuzant și „Vrăjitoarele” sau „Marele Uriaș prietenos” sau „Charlie și fabrica de ciocolată” – sunt cărți care se citesc foarte ușor la 10-12 ani. Pot începe cu un roman grafic, de exemplu. Eu voi începe cu un Terry Pratchett, un alt autor care nu e doar pentru copii. (…) Pot începe cu Nail Gaiman – „Pulbere de stele” sau cu Michael Ende – „Povestea fără sfârșit”.

Citește și:
Scriitorul Mircea Cărtărescu: Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte
Genoveva Cerchez, profesor de limba română: Dacă bacul ar însemna texte la prima vedere, orele de literatură s-ar putea elibera de această tiranie. Și atunci poate că profesorii s-ar concentra pe literatură, nu pe cerințele de bac

7 comments
  1. Scriitorii români pierd încet, dar sigur lupta cu scriitorii din afară din cauza stilului literar, dacă mă pot exprima astfel, pentru că tinerii caută cărțile cu un vocabular mai simplu care, în general, se găsește în cărțile scriitorilor contemporani straini. Dar acest vocabular nu trebuie neapărat incurajat. Cred că aici este puțin vorba și de educatie.
    Nu e deloc rău ce se citește în școală, și aici mă refer la liceu. Părerea mea este că trebuie abordate cu ceva mai mult entuziasm cărțile acestea mai ,,invechite”, poate așa vor fi convinși și tinerii să mai citească macar 20 de pagini pe zi.

    1. Sa vorbim de ,,citit” intr-o tara in care analfabetismul functional este peste 45% si in plus mai sunt peste 17% care abandoneaza scoala pana la 15 ani e de-a dreptul ridicol. Ca doar tot prostul a aflat ca astia peste 60% nu inteleg sensul enunturilor simple. Sa-i pui sa ,,citeasca” e mistocareala. Jenant e ca o gramada de analfabeti frunctional ,,au scapat”, si-au obtinut apoi diplomele de liceu/ facultati/ doctorate iar apoi se apuca sa-si dea cu presupusul. Emit ,,pareri avizate” devenind ,,influenceri de succes”.

  2. Un articol infinit. mi-am dorit să îl citesc, dar pur și simplu viața e prea scurtă.
    Nu sunt fan Adina Popescu. am citit-o de câteva ori in dilema veche și mi s-au strepezit dinții. într-un articol scria ironic despre coafeza ei. alte articole priveau de sus alte meserii simple, și se văicărea că nu e apreciată (sau bine plătită, nu îmi mai amintesc) deși e intelectuală.
    Copilul meu însă a citit la propunerea învățătoarei două volume de pe Calea moșilor și i-au plăcut (mi-a povestit și mie câteva scene dar nu m-au impresionat).
    Mi se pare că se înșală cu privire la ce vor copiii. sunt foarte diferiti! și unii de alții, și copiii de ea, desigur! copilului meu (căruia i-au plăcut și cărțile Adinei Popescu) îi plac mult diminutivele și toate cărțile cu cățeluși, iepurași, pisicuțe (avem biblioteca plină de cărți de Holly Webb). îi plac și cărțile care nu au umor (pentru că sunt psihologice sau de aventură), dar și cărțile care nu se potrivesc deloc cu realitatea sau nu sunt deloc adaptate vremurilor (de ex. Harry Potter!).
    dintre autorii români contemporani îmi place doar Raluca Poenaru. pentru copii mai mici, Vlad Stroescu și Ana Alfianu

    1. “cărțile care nu se potrivesc deloc cu realitatea sau nu sunt deloc adaptate vremurilor”

      Ați putea detalia?
      Sunt curios.
      Harry Potter e un exemplu dar nu se potrivește nici la una nici la alta.
      Probabil un ghid de utilizare a ceva obiect electric ar fi adaptat vremurilor și s-ar potrivi cu realitatea.
      E minunat că îl lăsați să citească ce vrea.

  3. Multumiri pentru implicare si sugestiile pertinente !
    Sa speram (desi “speranta moare ultima”, chiar ca e moarta si cu parastas de 40 de zile in cazul diriguitorilor penibili ai invatamantului…) ca, poate, totusi, pe undeva, cineva cu putere de decizie va lua aminte si va incerca sa aplice cate ceva din spusele dvs…

  4. Concluzia este, deci, că ai noștri copii ar trebui să citească niște traduceri în limbaj de lemn, sau cu prescurtări și meme, respectiv emoji, ca să nu cumva să trebuiască să cunoască mai mult de 300 de cuvinte din limba lor maternă. Să nu le facem cititul mai greu când au nevoie de un vocabular care să treacă de granița celui folosit în social media, că nu se descurcă. Ori ideea e să-i creștem în puf, să le fie mai ușor, să nu care cumva să-și dezvolte un vocabular dincolo de ”ce se cere acum”. Doar vor fi toată viața copii.

    Sau poate d-na și cei care sunt de acord cu dânsa au impresia că toți copii de azi care ”vor” să citească lucruri ușurele și să nu-și încarce ei mintea și timpul cu cuvinte ”grele” (că nu le cântă trapperii, de-aia-s grele) nu vor avea nevoie de un vocabular, le ajunge romgleza ca să se creadă deștepți și culți și să vină cu pretenții de discuții la nivel de tezaur lingvistic când fiecare frază pe care o spun se termină în ”…*oaie”.

    La școală se studiază LITERATURĂ. Nu cărticele pentru copii, nu traduceri care mai de care mai agramate, nu noua limbă ”literară” care copiază 100% modelele de exprimare anglo-americane, de te îngrozești cât de fals pot să sune.

    Da, acasă poate – și bine-ar fi – să citească ORICE! De la articole pe net până la Contele de Monte Cristo, dacă-s capabili (sau poate d-na autor ar considera că și romanul ăsta e depășit, că doar are niște sute de ani vechime.) Dar cărțile BUNE nu sunt cele de 3 lei duzina, iar dacă tot citesc ceva (forțați de împrejurări, școală, părinți, sau chiar de plăcere), nu strică să citească cărțile clasice, pe care cei din interviul de mai sus le consideră învechite (ca stil, ca limbaj, etc). Nu au ajuns clasice degeaba. Iar faptul că sunt studiate în școală nu-i împiedică pe elevi (și părinți, cei care le cumpără cărți, să sperăm) să citească ÎN PLUS față de acestea.

    Nu e excludere automată.

    P. S. Doar între noi, cei care mai cumpărăm cărți… Ultimele două cărți cumpărate au costat 80 de lei volumul, reduse de la 100. Înainte, am ”vânat” niște cărți pe Nemira, am așteptat jumătate de an să intre la reducere, și cu niște coduri de reducere cadou am reușit să le iau la mirificul preț de 52 de lei pe volum. Iar eu cumpăr în medie între 30-50 de cărți pe an (pe hârtie sau e-format). E cel mai scump hobby pe care-l am. Câte familii își permit așa ceva?! (Să nu credeți că sunt mult mai ieftine cărțile pentru copii – unele sunt, dar nu pe acelea le aștepți jumătate de an ca să le cumperi pentru a le face cadou unui copil.)

    Cu alte cuvinte… ce frumos ar fi să fie bine pentru toți. Dar mult mai mult ar ajuta o bibliotecă școlară gratuită (în orice format, online sau offline) pentru că nicio școală nu are fonduri, NICIODATĂ, pentru dotarea bibliotecii, și prea puține biblioteci online gratuite oferă așa-zisele ”noutăți” pe care le-ar recomanda cei din interviu (cei de la Humanitas și de la Polirom au așa ceva, dar ce să vezi – cărțile oferite acolo au limbajul ”prețios” pe care d-na autor nu l-ar recomanda copiilor… că e prea greu pentru ei să obțină un vocabular adecvat).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Eliminarea mediei de gimnaziu la admiterea la liceu / “Ce argumente am avea s-o păstrăm în condițiile în care în care am văzut bine, lipsa de relevanță notelor”, spune ministrul Educației, fără să precizeze de când s-a putea aplica

Sorin Cîmpeanu precizează din nou, pentru a doua oară în aceeași lună, că media de gimnaziu din cei 4 ani ar putea să nu mai fie luată în calcul la…
Vezi articolul

Avertisment pentru părinții cu copii la grădinițe private, din partea Agenției care le acreditează: Se înregistrează continuu sesizări privind legalitatea. Informațiile pe care trebuie să le solicitați pentru siguranța și sănătatea copilului

Agenția din subordinea Ministerului Educației care evaluează grădinițele pentru acreditarea acestora a emis o atenționare pentru părinții care își duc copiii la grădinițe private. “Întrucât la ARACIP se înregistrează continuu…
Vezi articolul

Protest la Palatul Cotroceni față de menținerea lui Bode în funcția de ministru, anunțat astăzi de comunitatea Declic: “Activiștii îi solicită președintelui Klaus Iohannis să-l revoce din funcția de ministru al Internelor pe Lucian Bode, dovedit ca plagiator de Universitatea Babeș-Bolyai”

Comunitatea Declic anunță organizarea unui protest în fața Palatului Cotroceni joi, 19 ianuarie, față de menținerea lui Bode în funcția de ministru de Interne. „Prin acest demers, activiștii îi solicită…
Vezi articolul

Victor Costache: Întreaga conducere a Ministerului Sănătății și majoritatea populației României susțin vaccinarea. Legea vaccinării este de o importanță vitală

Ministrul Sănătății, Victor Costache, a declarat, miercuri, la audierile în comisiile parlamentare, că întreaga conducere a Ministerului Sănătății și majoritatea populației României susțin vaccinarea, iar legea vaccinării este „vitală”, promovează…
Vezi articolul